joi, 30 iunie 2016

Noch einmal, frățioare


Povestea relatată în nota de ieri se numește în filosofia analitică „experiment mental”. El este o închipuire care te obligă să gîndești o chestie dintr-o perspectivă inedită. În opinia mea, analiticii abuzează, totuși, de asemenea argumente, nu există articol fără experimentul lui. Unii filosofi au rămas în amintirea omenirii doar prin faptul că au imaginat un astfel de experiment, poate și alegoria peșterii platonice este unul, dar tot ce-i mult e mult, cum ar zice cavalerul La Palice. Oricum ar fi, problema ridicată de David Blumenfeld poate fi utilă celui care este interesat de sensul vieții și de întrebări tăioase precum:

merită această viață (nefericită, plicticoasă, jalnică și/sau banală) să fie trăită?;

n-ar fi mai logic să mă sinucid și să închei o dată pentru totdeauna socotelile?;

de vreme ce tot nu pricep nimic, de ce să continui să mai trăiesc, poate moartea o fi fiind o plăcere mai ascuțită decît faptul de a persevera în spațiul sublunar, cine știe?

După ce am publicat, cu chiu cu vai, era foarte tîrziu, însemnarea despre oferta îngerului exterminator, am fost ispitit de un prieten pe FB cu întrebarea firească: la ce se referă, în fond, opțiunea șoptită muribundului, între ce și ce este el îmbiat să aleagă, care sînt termenii opțiunii, e vorba, la urma urmelor, de o polaritate serioasă? Răspunsul nu e atît de simplu: subiectul nostru nu are de ales între două vieți identice: dacă aceasta ar fi cazul, opțiunea ar fi, desigur, cît se poate de falsă și s-ar ajunge la problema măgarului lui Buridan.

Subiectul are de optat, dacă nu greșesc, între o viață finită (viața pe care tocmai o încheie cu bine!), repetată de o infinitate de ori (așa cum a fost prima dată) și sfîrșit, finis, moarte. Exact aceasta e opțiunea. Viața lui nouă va fi întocmai celei vechi, nici mai bună, nici mai rea, nici mai dulce, nici mai amară, iar, în final, va interveni mereu și mereu epilogul cu îngerul filantrop și întrebarea lui monotonă: mai vrei o dată? Dacă memoria subiectului (și identitatea lui) s-ar păstra de-a lungul vieților, el ar putea alege, probabil, după o viață și încă o viață, să se oprească și să se bucure, în sfîrșit, de liniștea (și binefacerile unanim prețuite ale) nimicului. Numai că el nu va ține minte ce a trăit (în aceste vieți succesive) și va experimenta viața lui trecută ca și cum, de fiecare dată, ar trăi o viață nouă.

Și aș mai spune ceva. Puțini cititori (de pe FB) s-au pus în situația muribundului și au ales. Eu unul, dacă mă voi întîlni cu îngerul, îi voi declara spăsit: ”Meștere, noch einmal...”. Adică aș accepta implicit că viața mea nenorocită a avut, poate, un sens. În definitiv, experimentul propus de Blumenfeld chiar asta vrea să arate; că orice om pune preț pe viața lui, oricît de lamentabilă și de chinuită ar fi ea, și că dacă i-ar fi dat acest noroc, ar mai cere una.


P. S. În imagine: Macha Chmakoff, L'ange exterminateur (apocalypse)

5 comentarii:

leucon dan spunea...

si cu toate astea 'nemurirea' prin repetarea la infinit a unei vieti ratate, mai mult decit moarte,colorata de citeva momente de-a dreptul negre sau poate chiar stralucitoare, ca nici asta nu prea e bine relevat, nu e totusi o optiune prea isteata, decit din ipostaza unui ratat notoriu sau a unui nebun de legat de nimic!

Valeriu Gherghel spunea...

”Ratat” și ”ratare” sunt termeni din vocabularul lui Alex Ștefănescu, criticul literar apreciat de noi toți (cutare e un poet ratat). Se mai folosesc, din cîte știu, în sport (a ratat cu poarta goală, n-a nimerit ținta). În rest, termenii cu pricina nu au nici un sens în prezentul vieților noastre și cu atît mai puțin / mai mult peste un milion de ani. Ce înseamnă că individul cutare și-a ratat viața? Nu înțeleg expresia. Și nu cred că există vieți ratate. Ce trebuie să nimerești într-o viață ca să nu ajungi un ratat? Îmi puteți aduce precizări?

Valeriu Gherghel spunea...

Gata, m-am hotărât, nu voi mai folosi termenul ratare decât în acest sens: pentru cine alege răul. Bună definiție! :)

Kibrius spunea...

O poveste a lui P.D Ouspensky - The Strange Life of Ivan Osokin trateaza intr-o oarecare masură acest subiect. Avand oportunitea de a-si retrai viata realizeaza ca nu poate sa schimbe nimic.

Valeriu Gherghel spunea...

Și, probabil, asta îl face să renunțe la noua-veche viață. Dar dacă stăm și ne gândim bine, nimic din viața noastră trecută nu mai poate fi schimbat, asta o știa și Iisus Hristos, săracul: ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat, nu mai putem intra în cronologia trecutului, nu mai putem rectifica nimic...