sâmbătă, 11 iunie 2016

De ce este mai rău să nu mori. Răspunsul prozatorilor


Cred că primul roman citit de mine cu un personaj aproximativ nemuritor a fost Portretul lui Dorian Gray. Eroul lui Oscar Wilde rămîne tînăr, numai portretul lui îmbătrînește. Nu-mi mai amintesc sfîrșitul și nici nu am chef să răsfoiesc tocmai acum cartea. Bănuiesc că la un moment dat veșnic tînărul Dorian Gray are fericirea să moară.

Peste cîțiva ani, în facultate, am citit Toți oamenii sînt muritori de Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir. Ne/fericitul personaj se numește, în acest caz, Raymond Fosca, un principe toscan din secolul al XIII-lea. Protagonistul bea un elixir și, peste ani, ajunge să se plictisească, exact așa cum va proroci (în 1973) filosoful englez Bernard Williams (pomenit de mine în nota precedentă). Fosca epuizează evenimentele și trăirile semnificative, dorințele categorice, în terminologia lui Williams, și constată că o viață nesfîrșită nu are nici un sens. Ceea ce dă sens vieții e moartea.

Cam tot acum am citit povestirea lui Jorge Luis Borges, Nemuritorul. Mi-a rămas în minte chipul unui bătrîn complet epuizat. Și am înțeles că nu-i nici o scofală să fii Homer și să scrii Iliada și Odiseea. În special, veșnicia e nașpa.

Nu de mult am mai dat peste un cvasi-nemuritor în Posibilitatea unei insule de Michel Houellebecq. De fapt, este vorba de un șir de clone (Daniel 1 - Daniel 24). Identitatea protagonistului nu se păstrează în timp (doar formula ADN) și fiecare personaj-clonă are o memorie proprie, deci o viață proprie. ”Naratorul” pare destul de scîrbit de existența lui.

Din eseul lui Bernard Williams, ”The Makropulos Case: Reflections on the Tedium of Immortality”, aflu că scriitorul ceh Karel Čapek a redactat o piesă de teatru despre o femeie de 42 de ani (Elina Makropulos) care încearcă din curiozitate (și inconștiență) un elixir, trăiește încă 300 de ani (atît durează efectul elixirului de viață lungă) și, la capătul acestui răstimp, cînd este copleșită de plictis și nu mai înțelege nimic, fiindcă nimic nu o mai interesează, refuză să mai bea elixirul și moare.

Din toate aceste întîmplări nefericite deduc axioma că este foarte fain să mori, dacă se poate cît mai devreme, și că o viață infinit de lungă (chiar în deplinătatea puterilor) reprezintă o imensă nenorocire. Feriți-vă de elixir!


P. S. Cred că am citit cîndva și o carte despre un jidov rătăcitor, dar nu-mi mai amintesc autorul...

P. S. 1. În imagine, Marc Chagall (1887 - 1985), The Wanderinj Jew (1923-1925).

Un comentariu:

Gabriel spunea...

În adolescență urmăream cu mare plăcere popularul serial Highlander, tradus la noi "Nemuritorul". Iar în copilărie am citit basmul 'Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte" și l-am considerat un prost pe prințul de acolo, pentru că a renunțat la nemurire.