sâmbătă, 11 iunie 2016

De ce este mai rău să nu mori. Răspunsul prozatorilor


Cred că primul roman citit de mine cu un personaj aproximativ nemuritor a fost Portretul lui Dorian Gray. Eroul lui Oscar Wilde rămîne tînăr, numai portretul lui îmbătrînește. Nu-mi mai amintesc sfîrșitul și nici nu am chef să răsfoiesc tocmai acum cartea. Bănuiesc că la un moment dat veșnic tînărul Dorian Gray are fericirea să moară.

Peste cîțiva ani, în facultate, am citit Toți oamenii sînt muritori de Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir. Ne/fericitul personaj se numește, în acest caz, Raymond Fosca, un principe toscan din secolul al XIII-lea. Protagonistul bea un elixir și, peste ani, ajunge să se plictisească, exact așa cum va proroci (în 1973) filosoful englez Bernard Williams (pomenit de mine în nota precedentă). Fosca epuizează evenimentele și trăirile semnificative, dorințele categorice, în terminologia lui Williams, și constată că o viață nesfîrșită nu are nici un sens. Ceea ce dă sens vieții e moartea.

Cam tot acum am citit povestirea lui Jorge Luis Borges, Nemuritorul. Mi-a rămas în minte chipul unui bătrîn complet epuizat. Și am înțeles că nu-i nici o scofală să fii Homer și să scrii Iliada și Odiseea. În special, veșnicia e nașpa.

Nu de mult am mai dat peste un cvasi-nemuritor în Posibilitatea unei insule de Michel Houellebecq. De fapt, este vorba de un șir de clone (Daniel 1 - Daniel 24). Identitatea protagonistului nu se păstrează în timp (doar formula ADN) și fiecare personaj-clonă are o memorie proprie, deci o viață proprie. ”Naratorul” pare destul de scîrbit de existența lui.

Din eseul lui Bernard Williams, ”The Makropulos Case: Reflections on the Tedium of Immortality”, aflu că scriitorul ceh Karel Čapek a redactat o piesă de teatru despre o femeie de 42 de ani (Elina Makropulos) care încearcă din curiozitate (și inconștiență) un elixir, trăiește încă 300 de ani (atît durează efectul elixirului de viață lungă) și, la capătul acestui răstimp, cînd este copleșită de plictis și nu mai înțelege nimic, fiindcă nimic nu o mai interesează, refuză să mai bea elixirul și moare.

Din toate aceste întîmplări nefericite deduc axioma că este foarte fain să mori, dacă se poate cît mai devreme, și că o viață infinit de lungă (chiar în deplinătatea puterilor) reprezintă o imensă nenorocire. Feriți-vă de elixir!


P. S. Cred că am citit cîndva și o carte despre un jidov rătăcitor, dar nu-mi mai amintesc autorul...

P. S. 1. În imagine, Marc Chagall (1887 - 1985), The Wanderinj Jew (1923-1925).

6 comentarii:

Şerban Tomşa spunea...

Ca de obicei, ne propuneți un text admirabil! Moartea e o încurcătură fără o soluție onorabilă. E nasol să nu mori, dar e foarte nasol și când mori. Dacă mai țin minte, Dorian Gray îmbătrânește brusc, în mod dezgustător, când portretul tău este sfâșiat sau înjunghiat parcă în inimă, și moare lamentabil. Mai toată lumea moare urât. Puținele excepții confirmă regula. (Cehov a murit după ce și-a smuls balonul de oxigen de pe față - avea tuberculoză - și a ciocnit un pahar de șampanie cu soția și cu prietenii săi.) S-ar putea ca moartea să fie acceptabilă din interior, văzută ca o odihnă îndelung așteptată sau ca o izbăvire de mizeriile vieții. În ochii celorlalți e un spectacol trist, chiar dacă nimeni nu se implică prea mult, din punct de vedere afectiv, în scenariu : e moartea altuia, nu e a mea.
În orice caz, ați ales cele mai potrivite cărți, pentru a vă ilustra ideea. Întâmplător le-am citit și eu. Peste ani se va spune, poate, că n-a fost întâmplător că tocmai noi doi am ales să discutăm acest subiect. :(

radu spunea...

Și Ivan Turbincă, cînd este lăsat să trăiască veșnic, ajunge să înțeleagă cît de nesuferită este viața. Și la Swift sînt niște bătrîni nefericiți, cu păcatele umflate pînă la insuportabil, fiindcă sînt nemuritori.

Valeriu Gherghel spunea...

Firește, nimic nu e întâmplător :)


Ar trebui explicat de ce scriitorii aleg să prezinte numai nemuritori supărați pe nemurirea lor.

Orice completare e binevenită. Mulțumesc.

Miron Dan spunea...

Hm, e tare nasol să mori si să stii că se va întampla. Toate ființele umane o stiu. Poate copii să fie fericiți cât plutesc în dulcea lor ignoranță, și ar fi bine să afle cât mai târziu cu putință ce-i așteaptă. Eu am aflat când am văzut prima oară un cadavru, un bătrân, bunicul unei fetițe din vecini, aveam poate trei sau patru ani, e una din amintirile mele cele mai puternice, și am fost cutremurat de oroare. Moartea celorlalte vietuitoare mi se părea firească, o remarcasem senin, dar nu și a noastră, a oamenilor. E o banalitate dar moartea a devenit ceva lipsit de sens pentru mine, la ce bun să te mai nasti și să trăiesti dacă ți se va întampla și ție? Cui prodest? Nu știu cum mintea mea ciudată de copil a asociat biserica cu moartea, și evit pe cât mi-e cu putință să intru în asemenea clădiri, dacă nu sunt opere de artă.
Iată de ce cred că n-aș avea probleme dacă s-ar întâmpla să trăiesc veșnic. Cum să mă plictisesc dacă, și ăsta e doar un exemplu, aș putea citi majoritatea cărților lumii? Dacă cineva citește rândurile astea și vrea să experimenteze nemurirea pe un deocamdată-muritor ca mine îl anunț solemn că sunt gata!

razvanvanfirescu spunea...

Referitor la PS: cred că este vorba despre povestea Eternului Rătăcitor sau Jidovul Rătăcitor, respectiv a unui cizmar, Ahașveroș, în dreptul căruia se împiedică Hristos, cizmarul împingându-l și spunându-i să meargă mai departe. Hristos îi răspunde că el va merge mai departe dar că cizmarul va trăi până la venirea sa. De atunci Eternul Rătăcitor bântuie lumea în așteptarea lui Hristos, cronicile spunând că se simte sătul de viață și singurătate și de bătut lumea în lung și în lat.

Cred că autorii care se răscoală împotriva nemuririi este de fapt un strigăt de deznădejde în fața morții iminente, cu atât mai aprig și mai ascuțit cu cât te macină gândul că este posibil ca povestea cea mai strașnică care ți-a venit în minte să nu poți să o scrii pentru că moarte este la doi pași...

Valeriu Gherghel spunea...

Mă tem că e mai interesant să descrii nemuritori plictisiți de viață și de orice decît muritori furioși și înclinați spre sinucidere. Poate acesta va fi fiind motivul scriitorilor enumerați de mine în nota de față :)

Mulțumesc, Răzvan :)