joi, 9 iunie 2016

Dacă ați trăi etern, după cît timp v-ați plictisi?



Mă gîndesc la articolul lui Bernard Williams despre ”Makropulos Case”... Filosoful crede că un individ care ar trăi etern s-ar plictisi negreșit și, de la un moment încolo (dar cum decidem, totuși, în care moment?) i s-ar urî cu viața, deși nu ar mai avea cum să evadeze din ea. Nu sînt sigur de adevărul lui Williams.

Dacă eternitatea plictisește, iar nemuritorul sucombă în plictis, faptul ar trebui să fie valabil și pentru o viață de o lungime obișnuită. Și dacă în viața obișnuită cineva (ca Flaubert, să zicem) reușește să nu se plictisească (făcînd mereu și mereu unul și același lucru), să evite impasul lui Pascal (rezolvat prin divertisment), atunci de ce s-ar plictisi într-o viață de zece ori mai lungă sau, fie, chiar într-o imposibilă viață infinită? Nu știu dacă există plăceri finite (cele senzuale, probabil) și plăceri inepuizabile, euforii pierdute, precum în basmul cu personajul care ascultă vreme de secole (și crede că a trecut doar o clipă) cîntecul fermecat al unei păsări. Știu doar că plăcerile diferă între ele și cer un singur lucru: să nu exagerezi.

Prin urmare, și eternitatea depinde de om. Cineva scrie de dimineață pînă seara și nu se plictisește. Altul citește ceea ce a scris primul și, după un ceas, moare de urît. Cine-i de vină? Primul sau cel din urmă? Înclin să cred că vina aparține exclusiv și în totalitate plictisitului. Ar fi trebuit să se apuce și el de scris...

Mi se pare greșită și sugestia că plictisul este alungat de o moarte văzută întotdeauna ca iminentă. Moartea ar da sens vieții. Am trăi sub amenințarea ei și asta ne-ar face să nu ne plictisim. Dar - cu prea puține excepții - oamenii nu trăiesc ca și cum ar trebui să moară chiar a doua zi. Dimpotrivă. Oamenii trăiesc ca și cum ar fi nemuritori.

Deci, importanța a ceea ce fac acum nu vine din conștiința că s-ar putea să mor imediat după...


P. S. În imagine: Philippe Rabagnac, La chute d'Héphaïstos.

Un comentariu:

razvanvanfirescu spunea...

Mda, și mie mi se pare puțin forțată ideea lui Williams cum că nemurirea este plictisitoare. Până la urmă, vulpea care nu ajunge la struguri spune că-s acri. :)
Până la proba contrarie, primul impuls ne spune că nemurirea poate să fie plictisitoare și nu are cum să fie mai ales când de la o vârstă când corpul nu te mai ajută să nu aștepți sfârșitul. Nu știu, bănuiesc, presupun și eu la rândul meu la fel precum mulți alții.
Sincer, nu cred că m-aș plictisi nici dacă aș trăi 100 de ani, 300 sau veșnic. Pur și simplu sunt mult prea multe de făcut ca să-mi permit luxul de a mă plictisi și de a-mi dori moartea.
Si da, sunt perfect de acord că oamenii-și trăiesc fiecare zi de parcă ar fi nemuritori.