miercuri, 25 mai 2016

Tot ce trebuie să știi pentru a gândi din ce în ce mai profund. Pasul trei



Am vorbit ieri despre două modalități de a deveni profund fără nici cel mai mic efort de gândire sau de voință: prima constă în fabricarea de paradoxe, a doua în confecționarea de tautologii (lapalissade). Și unele, și celelalte au, precum găurile negre din fizica teoretică, o dimensiune zero, dar o putere se sugestie și de absorbție infinită.

Voi da câte un exemplu recapitulativ din fiecare:

1. ”Femeia este enigma pe care orice bărbat o dezleagă numai și numai după consumarea tragediei”.

2. ”Cavalerul La Palice a murit joi. Dacă ar fi murit vineri, ar fi trăit cu siguranță mai mult”.

În însemnarea de față, voi prezenta o modalitate la fel de ingenioasă, a treia, al cărei autor a fost un mare filosof neamț din secolul 20. Nu-l voi numi în această notă grăbită, întrucât prin sintagma ”neamț din secolul 20”, se înțelege imediat că e vorba de un mare filosof neamț din secolul 20, care a trăit îndeosebi în secolul 20 și care, dacă n-a murit în 1976, la vârsta de 87 de ani, în urma unui atac de cord, mai trăiește, probabil, și azi, în memoria pioșilor lui discipoli.

Filosoful neamț a inventat sacrificarea (cf. latinescul: sacer, sacra, sacrum, de unde și ”osul sacru” în critica teoriei critice contemporane), a inventat, deci, sacrificarea (deci, sacrificiul, cf. substantivul latin sacrificium, sacrificii, de unde expresia lui Blaise Pascal ”sacrificium intellectus”) a inventat, deci, sacrificarea profunzimii printr-o interogare (Fragen) perseverentă, care pătrunde în afund și își urmărește interogatul (Befragte) fără să cedeze oboselii sau plictisului. Cum ar fi (ofer un prim și ultim exemplu și menționez, totodată, că pastișa îmi aparține):

3. ”Dar ființa (Sein), ce este ființa (Sein)? Ce este acel ceva pe care grecii din epoca lui Parmenide l-au numit ființă (to eon) și care se dă numai printr-o interogare originară a originii? Și, punând această întrebare, întrebăm implicit cine este cel care ridică și îngrijește (sorgen) întrebarea cu privire la ființă (Sein)? Care este raportul lui cu ființa și care este raporul ființei cu el, dar și raportul ființei cu ea însăși? Este el cumva la înălțimea acestei interogări (Fragen) sau, în realitate, se situează în exterioritatea întrebării originare, dincoace de ea și în postumitatea ei decăzută? Căci ființa survine întotdeauna cu mult înaintea celui care întreabă. Prin urmare, numai punând întrebarea (Frage) cu privire la ființă, întrebi într-un mod autentic și sesizezi originaritatea acestei întrebări. Așadar, întrebăm: în esența ei originară, ce este ființa? La această întrebare radicală, există un singur răspuns radical: Ființa? Este ea însăși!”.

Cu aceasta închei aici și vă las să exersați, nu înainte de a preciza că Nigel Warburton, un filosof ce a fost exclus din mediul academic englez, pretinde - într-o lucrare tradusă și în românește - că adevărata profunzime constă în a răspunde la întrebări și nu în a le repeta la infinit. Ceea ce, după cum am putut remarca, nu este cazul marelui filosof neamț...


P. S. În imagine: Wilhelm Heinrich Otto Dix (1891 - 1969), Bildnis der Journalistin Sylvia von Harden (1926).

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Aha, cu metoda asta a agatat-o smecherul pe Hannah Arendt! Ia te uita ce usor poti deveni heideggerian, repetand la infinit intrebari la care nu exista raspuns! Si eu care credeam ca filosofia pune intrebari ca sa-i provoace pe altii sa raspunda la ele. Multumesc, acum m-ati luminat. Si o sa-l citesc pe tipul ala de bun simt Nigel Warburton. Dar de ce l-au scos pe tusa?

Valeriu Gherghel spunea...

Cred că m-am exprimat metaforic, în figuri de stil. Nigel Warburton nu a fost dat afară, a plecat el, fiindcă nu a putut urca mai sus de Senior Lecturer. Cînd strugurii sunt acri, nu-i mai mănînci. După ce a plecat, Warburton a spus că universitarii / foștii lui colegi și-au făcut un jargon imposibil pe care numai ei îl înțeleg. Dacă devenea Professor plin, jargonul academic nu i-ar mai fi produs atâta silă :)