marți, 24 mai 2016

Cum să devii profund în cinci pași (astăzi primii doi)...



Mai ales la filosofi, dar și la unii literați norocoși (precum Octavian Paler), întâlnim ziceri care ni se par de o profunzime umilitoare.

Când citim o astfel de profunzime, ne simțim tot mai mici și, uneori, dacă nu chiar întotdeauna, ne străbate un frison de invidie fix pe șira spinării, mai precis de-a lungul nervului cerebro-spinal. Nu-i drept! Lumea este un loc al injustițiilor.

Când a creat universul (acum vreo 15 miliarde de ani, în opinia lui Stephen Hawking), Dumnezeu s-a comportat cu totul arbitrar. N-a urmat nici o logică, nici măcar bunul simț. Blaise Pascal, Leon Chestov au mirosit acest adevăr. Creatorul se comportă întotdeauna după bunul Său plac, în disprețul oricărei logici omenești.

De pildă, la împărțirea istețimilor, unii (aleșii) au primit totul și ceilalți (majoritatea proletară, noi adică) absolut nimic. Aleșii se exprimă numai și numai în profunzimi și nouă nu ne rămâne decât să ne smerim. De îndată ce primii grăiesc, cădem într-o muțenie admirativă și, în același timp, resentimentară. În timp ce abisurile gândirii aparțin unei elite (proprietarii de latifundii inteligibile), noi trebuie să ne mulțumim cu superficialitatea pășunilor. Suntem sclavii celor dintâi și asta nu ne convine. Și îi iubim, îi slăvim cu un soi de ură neputincioasă.

Ce este o profunzime? Definiția e de o simplitate uimitoare: o profunzime este o propoziție (mult mai rar o frază) incomprehensibilă, care dă de gândit vulgului profan. Când întâlnim o astfel de propoziție ne încearcă imediat suspiciunea că autorul a ghicit ceva care, omului de rând, i-a rămas și îi va rămâne pe vecie inaccesibil.

Să vin și cu un exemplu. Citez din fenomenologul Max Scheler:”Omul este mult mai mult și mult mai puțin decât știe că este”. Bineînțeles, înainte de nașterea filosofului, nimeni nu se gândise la chestia asta. Omul credea cu naivitate că știe precis cine este și că este exact atât cât este, nici mai mult și nici mai puțin. Fals! Omul e un mai mult și, concomitent, un mai puțin decât estimează cu mintea lui puțină. A fost nevoie de intuiția și de verbul lui Max Scheler pentru a înțelege, în sfârșit, secretul omului.

Cum se compune o profunzime? Acesta este, desigur, un mister insolubil. Profunzimea vine dintr-o inspirație, dintr-un tărâm al stihiilor, situat dincolo de granițele lumii sublunare, și e menită să inspire o groază admirativă în muritori. Dar când nu vine dintr-o inspirație de dincolo de om (inspirația fiind ceva atât de rar încât poate fi numărată în milenii), înseamnă că profunzimea se construiește binișor, pe o cale industrioasă, accesibilă și indivizilor obișnuiți.

Voi construi pe loc câteva profunzimi în scopul de a vă destăinui procedeul. Se ia mai întâi un concept și i se caută opusul: viață - moarte, iubire - ură, naștere - deces etc. În al doilea rând, se afirmă că unul este, în realitate, celălalt. Prin echivalarea celor două concepte se ivește negreșit o profunzime, adică un paradox, o coliziune.

De exemplu:

1. ”Iubirea este cea mai rafinată specie de ură”.

2. ”Adevărata adâncime e să fii superficial” (cf. și André Paul Guillaume Gide: ”cel mai profund lucru la om este pielea”).

3. ”Supunerea e cea mai înaltă formă de libertate” (cf. sfinții).

4. ”A fi contemporan, adică ultimul derivat al umanității, înseamnă a fi concomitent cu o origine” (se poate adăuga adjectivul ”radicală”, termen care sugerează mereu un plus de mister, originile fiind, după cum știe orice prof de filosofie, de multe feluri (cf. Giorgio Agamben).

5. ”Suferința va mântui omul” (cf. sado-masochiștii).


Ceva mai greu de redactat sunt lapalissadele, adică tautologiile. O lapalissadă este o evidență care produce râsul: ”Cu un sfert de oră înainte de a muri, La Palice era încă în viață”. Dacă n-ar fi murit în 24 februarie 1525 (la Pavia în Italia), cavalerul La Palice ar mai fi viu și nevătămat :)

Iată o lapalissadă dintr-un articol despre moarte redactat de Thomas Nagel: ”Nici unul dintre noi n-a existat înainte de a se naște (ori de a fi conceput)”.

În încheiere îmi permit să spun doar atât: ceea ce nu ne-a dăruit Dumnezeu, când a născocit lumea, e bine să ne luăm singuri...


P. S. În imagine: Albert Anker (1831–1910): Le vieux buveur d'eau de vie (Schnapstrinker) (1900).

2 comentarii:

Simeona spunea...

Între a fi și a nu fi, este ceea ce știi și ceea ce nu știi. Între ceea ce știi și ceea ce nu știi, este ceea ce presupui. Având în vedere că, pe măsură ce știi, îți dai seama că nu știi nimic, înseamnă că presupui ceea ce nu știi și că, în final, în loc de a fi, e foarte posibil să nu fii.

* * *

Cu mulți, mulți ani în urmă, m-a impresionat răspunsul unui medic într-un interviu la radio. Avea ca hobby, pictura și, vorbind despre pasiunea sa, la un moment dat, a spus:

"La început, am pictat o pădure, apoi, un copac, apoi, o frunză, apoi, un punct..."

* * *

Eeei, popasul meu cam până aici a fost. Mă duc să-mi văd de taigaua mea și vă las în cercul dv. "foarte restrâns, tot mai restrâns, pe cale de dispariție" (hahaha!!!) de cogitori. Mulțumesc pentru găzduire, pentru provocări și pentru răbdare... dar și pentru gustul dulce-amărui :)

Valeriu Gherghel spunea...

Mulțumesc :)