marți, 10 mai 2016

Chipul ei era ca o petrecere de la care au plecat toţi



Zgomotul lucrurilor în cădere de Juan Gabriel Vásquez este, neîndoios, un roman memorabil. În sensul propriu al termenului. L-am citit acum mai bine de jumătate de an (aproape un an a trecut, cred) și încă n-am uitat nici măcar cele mai banale amănunte.

Rar mi se întîmplă așa. N-am o memorie desăvîrșită, slavă Domnului, nu sînt Funes, uit repede și cu plăcere ceea ce citesc. Și nici nu mai am timp să parcurg încă o dată romanele care mi-au plăcut cîndva. Notez că de cele mai multe ori numai amintirea plăcerii (a faptului că un roman mi-a plăcut) se mai păstrează vag în memorie. Plăcerea însăși a lecturii / senzația de plăcere (deși plăcerea înseamnă mai mult decît simpla senzație) - de care îmi amintesc acum - nu mai poate / pot fi retrăită/e. Pentru asta ar trebui să recitesc cartea. Dar tot nu sînt sigur că voi regăsi plăcerea dintîi.

Cu Zgomotul lucrurilor în cădere s-a petrecut totuși ceva ce nu-mi explic. Sau îmi explic mai greu. Țin minte amănuntele. În cele ce urmează mă voi referi numai la unul dintre ele. Să citim acest portret:

”Femeia şi-a dat jos masca [de apicultor], şi-a trecut repede mâna prin păr (castaniu bătând spre blond, tuns cu neglijenţă studiată, pieptănat cu voită nepăsare), m-a salutat fără să zâmbească... (pp.93-94)

Avea cei mai limpezi ochi verzi pe care-i văzusem vreodată, iar pe chipul ei se întâlneau o piele de fetiţă cu expresia unei femei mature, trecute prin multe: chipul ei era ca o petrecere de la care au plecat cu toţii. Nu purta bijuterii, în afară de două diamante micuţe (aşa mi s a părut, că erau diamante), abia vizibile în urechile fine. Îmbrăcată în costumul de apicultor care-i ascundea formele, Maya Fritts m‑a dus la un şopron...” (p.94).

Maya mi s-a părut personajul cel mai interesant din tot romanul. Portretul ei este în mare parte comun: o femeie trecută, probabil, de prima tinerețe: femeia la 30 de ani. Portretul este comun exact pînă la comparația chipului ei cu o petrecere care s-a sfîrșit. Comparația e neașteptată și, recunosc, greu de interpretat. M-a pus pe gînduri. În definitiv, ce insinuează autorul? Că Maya nu (mai) este frumoasă?

Mi-am întrebat prietenii. Cineva a văzut în comparația chipului cu o petrecere de la care au plecat toți invitații sugestia unei frumuseți trecute. Nu sînt sigur că are dreptate, deși nu pot nega îndreptățirea acestei lecturi. Dar eu nu pot vedea pe chipul Mayei decît faptul că femeii nu-i mai pasă de frumusețea ei, încă actuală. Firește, orice interpretare este o ipoteză, chiar dacă unele interpretări sînt mai bune decît altele. Nici una nu-i definitivă.

Tocmai din acest motiv am citat fragmentul. Nu sînt deloc sigur că lectura mea a prins intenția autorului. Mă gîndesc că un cititor ingenios (și mai proaspăt decît mine) va găsi altceva. Eu unul îl aștept (asta este, desigur, o invitație la comentarii)...


Am citat din:
Juan Gabriel Vásquez, Zgomotul lucrurilor în cădere, traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Iaşi: Polirom, 2015, 256p., 28.85 lei.


P. S. În imagine: Egon Schiele (1890 - 1918): Frau im orangeroten Kleid.

5 comentarii:

Veronica spunea...

Nu cred că se referă la frumusețe, ci la seriozitate, poate chiar la tristețe. Citit împreună cu cele două rânduri de mai sus, unde spune că avea pielea unei fetițe - deci proaspătă -, dar expresia unei femei mature, trecute prin multe - deci ceva amărăciune. După petrecere - o casă din care a plecat veselia.
Dar este mereu foarte înșelător să judecăm citate. Fug la carte, o am și n-am apucat s-o citesc. :)

Simeona spunea...

păi, când fetița se întâlnește cu femeia matură, trecută prin multe, e normal (?!) să-i piară cheful de joacă... se pare că femeia matură din interior, îi alungă fetiței trupești tot cheful de joacă și-atunci, fetița se simte ca la o petrecere de la care au plecat cu toţii.

Valeriu Gherghel spunea...

@ mulțumesc, Veronica. ma gândesc și la faptul că un chip frumos poate semăna cu o petrecere părăsită dacă nu mai exista nici un ”spectator” care să-l privească, să-l contemple, să-l ”valideze”. dar chiar și în absența spectatorului, chipul tot frumos rămâne, chiar dacă un filosof ca David Hume a afirmat că frumusețea este o ”creație” a spectatorului :)

Și mulțumesc și celorlalți comentatori pentru contribuțiile lor surprinzătoare :)

Valeriu Gherghel spunea...

Am recitita fragmentul și da!, sintagma pare să descrie în realitate expresia chipului și nu frumusețea lui :)

Veronica spunea...

Da... Mă gândesc deodată și la „Pescărușul” lui Cehov și la „doliul după propria mea viață”. E acea tristețe ca un văl așezat peste toate, a celor care au trecut prin multe. Cam asta mi s-a părut mie a fi chipul ca o casă din care a plecat veselia. Altmiteri cu piele proaspătă și ochi scânteietori.