duminică, 22 mai 2016

Ce-i poate trece prin cap unui biet păcătos



După cum bine știm, la Judecata de Apoi vom fi prezenți cu toții, în forma noastră cea mai bună.

Un teolog isteț a estimat că vom învia la o vârstă tânără (nici prea cruzi, nici prea copți), chiar dacă am avut parte de o viață mai lungă. Vom avea, așadar, toți dinții în gură, vom fi elastici, hirsuți, într-un cuvânt, compleți și, mai cu seamă, sănătoși etc. Cervantes va avea două mâini, Shakespeare va avea plete, Joyce va vedea cu atâta limpezime încât va putea trece ața prin ac, Borges va citi cu ochii lui toate cărțile pe care le-a pierdut din pricina orbirii, nu vreau să insist, lucrul mi se pare evident. Din păcate, nu prea vom avea timp și bună dispoziție (cine e fără de păcat să ridice primul piatra!), Judecata va începe în mod oficial și va fi riguroasă, chiar dacă, până la urmă, așa cum sperăm în unanimitate, nimeni nu va fi trimis în iad și toți vom bea limonadă, vom ciuguli cozonac și ne vom veseli în rai.

Dar dacă toți vom fi judecați și cântăriți, asta înseamnă un lucru simplu, și nume acela că nimeni nu va scăpa fără examen. Fraza este tautologică, desigur, dar tautologia vrea să sublinieze un fapt surprinzător, cel puțin pentru mine, nu m-am gândit la el decât în această dimineață, pe când ascultam omilia părintelui de la Sfântul Nectare, cred că v-am mai spus despre el, este un preot chipeș și extrem de erudit, ba și glumeț, citează și din Macbeth, iar astăzi a folosit un fragment semnificativ din romanul lui Roberto Bolaño, 2666. Titlul n-are nici o legătură cu numărul Fiarei și, la urma urmelor, un titlu nici nu trebuie să aibă vreo legătură cu ceva, e un titlu și atât, așa e obiceiul la cărți, să poarte un titlu. Dacă s-ar putea, J. M. Coetzee s-ar dispensa de titluri și ar lăsa coperta romanelor proprii albă, imaculată precum lâna mioarelor la adăpătoare, precum dinții Sulamitei (cf. Cântarea cântărilor). Așa a mărturisit într-un interviu și înclin să-l cred.

Deci, pe când părintele rostea propoziții din 2666 și le explica meticulos auditoriului, am prins momentul și m-am întrebat (probabil că împins de necuratul) ce se va întâmpla la numita Judecată de Apoi cu sfinții, da, cu sfinții, ca să vedeți ce-i poate trece nechibzuitului prin cap: vor fi exceptați au ba, îi va trece Judecătorul prin ciur și prin dârmon și pe ei sau le va deschide fără multă vorbă porțile (acum ferecate!) ale raiului? Când mi-am dat seama de răspunsul corect, am presimțit o nenorocire, m-a luat cu frison, s-a lăsat peste mine brusc un soi de beznă, și n-am putut să mai gândesc nimic o vreme, cam cât ai spune de 12 ori (chiar de 13) ”vae misero mihi, vae, vae, vae!”.

Problema teologică și eschatologică nu are decât o singură soluție corectă și o infinitate de soluții incorecte. Astăzi voi prezenta soluția corectă. Sfinții și Fericiții sînt / au fost oameni. Sfântul Augustin e doar fericit (la teologii ortodocși), sfântul Thoma de Aquino e sfânt plin (la toți teologii, atât catolici cât și ortodocși), sfântul Arius, ereticul, este sfînt (dar numai la teologii din Biserica ariană, canonizarea ereticului paradigmatic s-a petrecut în 2006). Există, după cum observăm cu stupoare, grade și nuanțe în sfințenie, deși sfințenia e una singură, o ai sau nu o ai, tertium non datur, cum ar zice logicienii medievali.

Prin urmare, sfințenia este o chestie de perspectivă și de amploare strict omenească. Niște indivizi se sfătuiesc și decid la un Sfânt Sinod, la un conciliu solemn, sau într-o simplă ședință de lucru, cu privire la statutul postum al altor oameni. Stabilesc provizoriu un titlu. Singura deosebire dintre ei este faptul că primii sînt vii și ultimii sînt morți. O axiomă dogmatică afirmă: nu poți fi sfânt în viață. Asta încă nu s-a întâmplat nicăieri, abia după moartea lui Ștefan cel Mare, moldovenii l-au socotit ”sveati” (sfânt).

În consecință, sfințenia reprezintă rezultatul unei deliberări și al unui acord între oamenii de specialitate. Pot greși specialiștii, experții în sfințenie? Se pare că da, de vreme ce nu se înțeleg nici ei între ei. Nu contează. Tot omul va fi judecat fără părtinire, cu dreaptă măsură, la estimarea finală. Inclusiv sfinții și fericiții.

Abia îndrăznesc să mai ridic o sfioasă întrebare; poate un sfânt să ajungă, prin hotărârea Judecătorului absolut, în iad? Întrebarea e serioasă, chiar dacă stilul și îndrăzneala exprimării pot să pară frivole.


P. S. În imagine:Jan van Eyck (c. 1390 - 1441): San Girolamo nello studio (c. 1435).

7 comentarii:

Simeona spunea...

De regulă, credința (nu religia), experiența mistică (accederea la adevărul primordial, unirea, sau fuziunea cu absolutul) este personală și incomunicabilă… prin urmare, ea nu poate fi contestată. Nu prea există rațiuni pentru a o împărtăși, sau a o contesta pentru că ea nu poate fi probată.

Credința, experiența mistică, depinde de intuiția fiecăruia. Așa cum spunea Sorokin, intuiția este „un fel de iluminare instantanee și imprevizibilă" care ne permite să accedem direct la esența unei ființe sau la soluția unei probleme. Această capacitate diferă de la individ la individ. De aici rezultă diversitatea ideilor, a credințelor și religiilor, de aici pleacă divergențele, uneori ireparabile (hehe).

Pentru că datele intuitive sunt neverificabile, mulți tratează intuiția cu neîncredere, raționalismul, de exemplu, având mult mai multă putere de convingere.

De aceea, punerea în discuție a unor subiecte legate de credință, nu poate fi decât un schimb de păreri, și atât.

În ceea ce mă privește, consider că mă reprezintă foarte bine versetul „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9:24)… pentru că, măcinată de îndoieli și cârteli, urmez calea pe am ales-o, doar pentru că, după multe, și multe încercări și rătăciri, am ajuns la concluzia că se potrivește cel mai bine fricilor, durerilor, bucuriilor și idealurilor mele. Mergând pe această cale, mai aproape de inima mea este exegeza alegorică a textului biblic… consider că Egiptul e în mine, nunta din Cana Galileei e în mine, Apocalipsa e în mine și… toate sunt în mine… și cred că sunt moartă și că Învierea trebuie să se petreacă în mine pentru a accede la Împărăția cerurilor, Împărăția Iubirii către care tânjim toți… până atunci, însă, am o grămadă de treabă.

Prin urmare, cred că sfințenia, judecata și toate cele descrise în Biblie le găsim în viața de aici, în noi, și în cei din jurul nostru. Iar, dacă o fi ceva „dincolo”, vom trăi (?!) și vom vedea (hehe). Teama noastră de neant, dar și emisiunile lui Carl Sagan (hehehe), m-au făcut să sper că este ceva. Acolo plecăm cu conștiința (de sfinți, sau de păcătoși) pe care o avem în momentul în care coborâm din trenul vieții pământești, iar dacă o fi să mă pârpălească iadul, sper din toată inima ca judecătorul să fie așa cum îl intuiesc eu.

P.S. Părintele meu duhovnic citează din Dante :)))

Valeriu Gherghel spunea...

Asta e curata erezie sa crezi ca Învierea e o chestie intimă. Doar Iisus Christos a înviat. Noi vom învia doar când va voi Domnul, dacă va binevoi, dar nu prin puterea noastră de păgâni păcătoși :)

Cătălin spunea...

Ecce homo ludens! Răspunsul (serios) la întrebarea dumneavoastră (serioasă, cum altfel) este simplu: Propoziția 7.

Simeona spunea...

Păi, hai să continuăm exorcizarea.
Insistența dv. de a ne prezenta romanul "2666", ca pe o sfântă omilie, m-a făcut (în sfârșit) curioasă... și am început să caut pe google... când, ce să vezi? Prin mulțimea de review-uri și anunțuri editorialistice, "2666" apare "dezbătut" - cu argumente demne de cineva care l-ar fi ronțăit din scoarță-n scoarță - într-un articol din 30 noiembrie 2014. Ba, mai mult, autorul scrie acolo că încă din 2011 discutase despre el cu poetul Radu Vancu. Ulterior, am aflat că abia acum, în mai 2016, citește romanul. Mă întreb: oare, din Citatepedia să fi luat argumentele?... oare, câte din sutele și sutele de articole care prezintă cititul ca fiind miraculosul panaceu pentru "naturelul simțitor al românului", or fi doar niște biete titluri puse în plan pentru următorii 5 -10 ani?

Da, dom' profesor, aveți dreptate când spuneți "ei ne văd pe noi și noi îi vedem pe ei, iar concluzia noastră e că toată lumea citește, ceea ce e perfect fals."

Simeona spunea...

Uitai: Râdem unul de altul, și dracu' de toți.

P.S. Dacă nu vă cade bine ceea ce zic, puteți umbla la opțiunile din blogger privind comentariile.
Dacă doriți identitatea mea reală, v-o pot spune în privat.
Și pe mine mă dor uneori "exorcizările" dar am învățat să le prețuiesc pentru că din ele m-am trezit cel mai bine.

Valeriu Gherghel spunea...

O , câtă adâncime se ascunde în propoziția 7. Poate de aia n-o respectăm niciodată :))

Valeriu Gherghel spunea...

Greșit, Simeona. Cu Radu Vancu am discutat doar despre titlul romanului, am făcut supoziții în legătură cu titlul, dar romanul nu-l citisem , fiindcă nu știu limbi străine :)