sâmbătă, 5 martie 2016

Viața mea are sens. Și ce dacă?



Prietenii îmi vor spune, poate, și ar avea oarece cuvînt, că la un master de ”filosofie practică” nu se cuvine să recomanzi, spre atentă și minuțioasă lectură, eseul lui Albert Camus publicat în 1942 și intitulat (toată lumea știe) Mitul lui Sisif. Eseul aparține unui ”filosof pentru clasele terminale de liceu” (unui ageamiu, cum ar veni) și, oricum, unui individ a cărui principală preocupare a fost literatura (și mult mai puțin filosofia).

S-ar putea să fie așa. Albert Camus e prea simplu pentru un student ascetic (trecut deja, măcar în principiu, prin Platon, Kant și Husserl). Numai că eu nu prea am studenți ascetici (ascetismul este ocupația principală a muritorilor de foame și a sfinților), ci tineri păcătoși. Asta pe de o parte. Pe de alta, chiar dacă eseul lui Camus este mai mult expozitiv decît argumentativ, mai mult literar decît metafizic, merită recitit. El numește o problemă și propune o soluție. Chiar dacă soluția nu urmează strict din problemă.

În opinia scriitorului francez, problema fundamentală a filosofiei ar fi sinuciderea. Soluția problemei, evitarea ei riguroasă, pe motivul că omul reprezintă, cel puțin în mintea lui Camus, o făptură neînduplecată, semeață, sfidătoare. Din cîte am observat, sinuciderea nu este un gînd universal (cum crede Camus). Oamenii pot trăi și fără ea. Și, oricum, sinuciderea este un fapt (regretabil, uneori), care nu prea are legătură cu sesizarea subită a absurdului, a vidului (ce cuvînt mare!) și a absenței sensului în viețile noastre (și așa banale). Pentru cei mai mulți, pentru mine, absurdul nu este o evidență. Trebuie să ai un șoc / o viziune / o intuiție / un noroc extraordinar ca să-l percepi.

Ceea ce Albert Camus atribuie mulțimii (curajul sau nebunia sinuciderii) afectează, în realitate, o ”elită”. Oamenii nu se mai sinucid (și încă de mult) din pricina absurdului și, cu atît mai puțin, din pricina argumentelor (cvasi-logice). Și, în fond, oamenii nici nu trăiesc în absurd, ci în cea mai bună (și mizerabilă) dintre lumile posibile (în raiul lui G. W. Leibniz). Altfel spus, omul este un viețuitor indiferent. Principala lui însușire e nepăsarea, boala lumii moderne. Sloganul lui: ”Nu-mi pasă!”, ”Piară omenirea cu totul, numai eu să-mi beau ceaiul!”

În alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieții mele / noastre nu este deloc una firească. Altele am / avem noi pe suflet, chestiunii mult mai mici și mai subtile decît chestiunea sensului vieții. Iar dacă, printr-o întîmplare (cu adevărat nefericită), dăm peste ea (la un curs de master, să zicem, sau citind un articol de Thomas Nagel), evenimentul nu produce în noi nici cea mai mică înfiorare. La urma urmelor, întrebarea lui Camus nu implică un răspuns.


P. S. În imagine, un Don Quijote oarecare.

2 comentarii:

Simeona spunea...

Una e să mori înainte de a muri, doborât de neputință și de durere... alta e să mori înainte de a muri, pierzându-ți identitatea și trăind ca un zombi (unii se nasc morți din start)... și alta e să alegi să mori înainte de a muri, pentru a te naște din nou.

Căci, așa cum spune Camus, pentru om "Nu există decât o acțiune utilă: aceea care ar crea din nou omul și pământul."

Valeriu Gherghel spunea...

Cred că trebuie să fim mai îngăduitori. Nu există (decît în cazuri medicale notorii) ”morți din start”. Există oameni diferit înzestrați.

Este atît de măreață acțiunea vizată de Camus încît depășește puterile oamenilor. Și au fi util un om nou și un pămînt nou? Cui i-ar folosi?