vineri, 18 martie 2016

Sensul vieții în ospiciul lumii


Voi cita o frază dintr-un comentariu la nota mea precedentă: "Sensul vieții pentru om înseamnă împlinirea nevoilor sale, și nimic altceva".

Această frază m-a pus pe gînduri, fiindcă știu (din experiență) că nu este suficient să împlinești toate nevoile cuiva pentru ca omul în cauză să priceapă / să simtă că viața lui are sens (sau e pe cale să primească unul). De pildă, într-un spital, medicii împlinesc, de obicei, toate nevoile (și poftele) bolnavului (inclusiv cele chimice, din acest motiv îi fac injecții și-l îndoapă cu pastile), dar nu cred că asta îl face foarte fericit pe bolnav. Cred că, de cele mai multe ori, singura nevoie ”spirituală” a bolnavului este aceea de a scăpa cît mai rapid de boală, cel puțin pentru intervalul în care se află în spital (ca pacient și nu ca spectator contemplativ și sănătos tun).

Sănătatea este o condiție necesară a unei vieți cu sens, dar nu cred că ea reprezintă însuși sensul vieții. Așadar, nu mi se pare a fi o condiție suficientă a sensului. Alții ar putea găsi că numai boala și suferința dau sens vieții. Sacrificiul! Jertfa! În acest caz, sănătatea nu mai este o condiție necesară a sensului, ci un obstacol în calea lui. Au și ei, probabil, dreptatea lor, în cazul în care împărtășesc această metafizică destul de dubioasă, ca să vorbesc franc. Mă îndoiesc că oamenii vin pe lume pentru a suferi (sau cu intenția asta). Vin fără nici o intenție, dintr-o eroare pentru care părinții nu se căiesc niciodată destul.

În al doilea rînd, nu cred că Dumnezeu există (dacă există: asta abia urmează să dovedim) pentru a împlini nevoile omului. Din fericire, nu știm care e scopul lui Dumnezeu (scopul Lui general) și nici dacă are un scop precis în ceea ce îl privește pe om. E mai bine pentru noi așa. Nu e deloc util să știm prea multe (cu privire la Dumnezeu, desigur, ori la idealurile Sale). Oricum ar sta treaba, cred că bunul Dumnezeu are și alte lucruri (mult mai urgente) de făcut în universul creat decît să stea pe capul omului, să-i cerceteze ”nevoile” de-a fir a păr și, culmea blasfemiei, să-l îngrijească.

Și, dacă Dumnezeu și-a făcut treaba bine (cînd a creat lumea și omul), lucru de care nu ne putem îndoi cîtuși de puțin (oricît am fi noi de agnostici), bănuiesc că l-a înzestrat pe om (pe Adam și pe toți urmașii lui și ai Evei) cu tot ceea ce-i trebuie pentru a-și împlini singur-singurel nevoile. Mă gîndesc că nu e foarte indicat să-l plictisim pe Dumnezeu cu nevoile și rugămințile / rugăciunile noastre ipocrite. În opinia mea de agnostic (nu de ateu!), Dumnezeu nu joacă pe lîngă om rolul unei asistente medicale, al unui însoțitor de orbi: omul se poate descurca în viață și fără asistența nemijlocită a lui Dumnezeu.

În fine, dacă realitatea se naște din dorurile și dorințele noastre (așa cum observați la sfîrșitul comentariului), la ce mai folosește Dumnezeu? Nu El a creat realitatea? Care nu-i o iluzie și nici un produs oniric al omului (sau al poeților).

Convingerea mea este că nu-i suficient să-ți dorești moartea pentru a și muri, de la dorință și pînă la putință (și curaj) e cale lungă. Deci, nu-i atît de simplu. Moartea este o chestie care nu se petrece ușor (cere efort metodic, cere silință și perseverență), e greu să mori, așa, din senin, numai pentru că îți dorești. Oricît ”dor de moarte” (eminescian) ai simți la un moment dat, nu-i suficient să cîștigi o ”îndulcire” a condiției tale de muritor. Și, firește, nu-i suficient (pentru ca) să mori. Trebuie să (și) meriți...


P. S. Am uitat să divulg concluzia acestei însemnări: pentru om sensul vieții nu înseamnă împlinirea tuturor nevoilor. Mi se pare mult prea puțin...

P. S. 1. În imagine: Ary Scheffer (1795-1858), Le jeune malade (1824).

6 comentarii:

Simeona spunea...

Wooow, ce titlu!
Cum ziceam: Trăim într-o lume a orgasmelor... pe unii îi interesează orgasmele de la buric în jos, pe alții, de la buric în sus, iar alții tânjesc după un orgasm total ... Prin urmare, și înțelegerea noastră depinde de stadiul de evoluție în care ne aflăm față de buric :)))

Valeriu Gherghel spunea...

eh, asta chiar că nu pricep, ce-are orgasmul cu sensul vieții?

Simeona spunea...

Scara nevoilor omului, este nesfârșită. Începând de la nevoile primare (fiziologice și de siguranță), până la cele de transcendență și de sens suprem, ele capătă fel de fel de nuanțe, iar împlinirea lor ne poartă, treaptă cu treaptă, către acea stare de bine, pe care o numim fericire. Căci, ce altceva este fericirea decât satisfacția morală a omului pentru plinătatea realizării nevoilor sale spirituale, fizice, mintale și emoționale în raport cu sine și cu lumea înconjurătoare?

În al doilea rând, când am zis "Dumnezeul nostru este doar ceea ce ne poate împlini nevoile" nu m-am referit la dumnezeul de care vorbiți dv. ci, am vrut să spun că atenția și acțiunile omului sunt focalizate, în primul rând, pe nevoile sale. Să nu uităm că instinctele de bază ale noastre sunt cele de conservare și de perpetuare, restul instinctelor fiind dobândite genetic și educațional.

În fine, în legătură cu moartea, împărtășesc cu bucurie convingerea dv., cu menținea că eu cred că toți merităm :)

P.S. "orgasmele" sunt o formă hâtră de exprimare, cu referire la satisfacțiile de care zisei mai sus. :))

Vintea Alexandru spunea...

:)

Simeona spunea...

Apropo de orgasme. Ocupația zilnică a ființelor vii este căutarea plăcerii și fuga de durere. Acest lucru se observă chiar și la animalele inferioare, cum sunt dafniile sau paramecii... ele sunt mereu în căutarea surselor de excitație (taxii pozitive) în timp ce resping sursele care nu produc excitație (taxii negative, sau patii). Dacă un șobolan este învățat să-și administreze plăcerea apăsând pe o pedală, el o va face din ce în ce mai rapid, de mii și mii de ori, până la epuizare totală... așa și omul - precum șobolanul, își dă viața pe altarul plăcerii, pe care nu o va simți pe deplin niciodată pentru că setea de plăcere este nesfârșită.

Sensul vieții... Sensul morții... Viață și moarte, plăcere și durere, bine și rău...

Omul: minte, emoții (trup) și voință - trinitate la scară mică - care, pierzându-și voința, și-a lăsat mintea și trupul la voia întâmplării, zbătându-se între bine și rău (între viață și moarte) până la ultima suflare, fără să știe că, doar murind va învinge moartea înviind din mormântul propriului trup.

Da, la origine, religiile s-au dorit o rețetă de atenuare a durerii... așa zisa "cale de mijloc" sau "trezvia" la creștini, numită și "calea octuplă" la budiști, sau "calea păcii" la musulmani, sau "nirvana" la indieni şi la yoghini, sau "tao", la chinezi, sau "kabbala" la evrei, chiar și "piatra filosofală" adaptată emoțiilor, la masoni... toate au avut la origine același scop - eliberarea de durere și, la polul opus (al plăcerii), transcenderea către absolut... mai târziu, religiile au devenit ele însele producătoare de durere.

Sensul vieții... Sensul morții... De ce a creat Dumnezeu universul și viața în univers.Ce este moartea, cine a creat-o (Dumnezeu, sau cine?) și ce rost are ea... Toate astea le vom afla doar în măsura în care îl vom cunoaște pe Dumnezeu(Dar ce înseamnă a cunoaște?)... Până atunci, ne descurcăm fiecare cum putem și cum ne pricepem, în funcție de mijloacele și de conjunctura în care ne aflăm... Păcat că viața e prea scurtă...

Apropo, există viață după moarte, sau înainte de moarte? (hahaha)

* * *

Marian Popescu spunea...

INTERESANTĂ ABORDAREA TA CU PRIVIRE LA DUMNEZEU.