luni, 14 martie 2016

De ce e mai interesant să negi sensul vieții decît să-l afirmi


De vreo lună și mai bine, citesc și citesc toooot felul de chestii despre sensul vieții, eseuri, articole, cărți, panseuri, și puținul pe care l-am aflat pînă în momentul de față poate fi rezumat astfel:

a) Autorii care vorbesc despre absurd și despre lipsa de sens a vieții sînt mult mai interesanți decît autorii care (îmi, ne) propun un sens. Las la o parte, deocamdată, autorii negativi.

Dar ce poți gîndi (și spune) despre sfatul doamnei Susan Wolf (o optimistă) că sensul vieții consistă în a te / ne angaja într-o acțiune al cărei scop este prin el însuși valoros (worthwhile)?; valoarea scopului s-ar răsfrînge automat (și) asupra celor activi și hotărîți (prinși în acțiune) și i-ar face mai semnificativi decît sînt ei de felul lor (și în nimicnicia lor pasivă). Prestigiul scopului dă sens vieții. Cu cît scopul e mai înalt tot cu atîta viața devine mai semnificativă. Asta explică, probabil, activismul politic și social dintotdeauna. Cînd te implici activ în atingerea unui scop nobil, ai impresia că o parte din noblețea scopului se întoarce și asupra ta. Viața ta capătă o justificare.

Asta îmi amintește de un personaj din Kundera, un tip care participa la toate marșurile de protest de pe glob și la toate demonstrațiile pentru salvarea (ori numai pentru ameliorarea) omenirii. Individul își privea existența sartrian, ca angajament. Kundera nu părea să-l aprecieze în chip deosebit, fiindcă îl prezintă caricatural. Există, totuși, persoane (pe unele le cunosc) care stau la pîndă în așteptarea unui scop generos. Abia din momentul în care își găsesc scopul, încep să trăiască. Și o ultimă observație: niciodată scopul nu este al lor. În această categorie, am impresia, se înscriu militanții. A trăi cu sens înseamnă a milita, a protesta, a scanda.

b) Pare mai interesant pentru ceilalți (sau, cel puțin, pentru cititorul din mine) să distrugi argumente (și iluzii) decît să construiești idealuri de viață și să propui scopuri. Thomas Nagel este, de felul lui, foarte interesant cînd scrie despre moarte (ca privare și ca rău iremediabil prin raport cu viața pe care o curmă), cînd respinge ”argumentul simetriei” propus de Lucrețiu (dacă nu ți-e frică de eternitatea care s-a scurs pînă la nașterea ta, de ce ți-ar fi teamă de eternitatea care se va scurge după moartea ta?; veșniciile sînt deopotrivă de indiferente) și mult mai puțin interesant cînd ne asigură că, într-o viață eternă, nu ne-am plictisi și nu ni s-ar acri de atîta rutină și stereotipie.

Bernard Williams afirmă că plăcerile sînt plăceri numai cînd (și fiindcă) sînt scurte și au un sfîrșit anunțat (mormîntul). Amenințarea morții dă sens plăcerilor. Dacă am trăi nemăsurat de mult, am ajunge la o stare de indiferență și apatie. E mai bine ca o viață de om să aibă anii numărați (cf. „The Makropulos case: reflections on the tedium of immortality”). Thomas Nagel i-a răspuns printr-o ironie: ”pesemne că Williams se plictisește mai ușor decît mine; prefer veșnicia”.

c) Articolele despre lipsa de sens a vieții sînt mult mai comentate decît articolele cu propuneri. Nihilismul inspiră înțelepților mai multe argumente și mai mult chef de scris decît articolele afirmative. Nagel e mai discutat decît Susan Wolf. Optimiștii nu stîrnesc nici un interes. Argumentele cu privire la absurd nu se rezumă doar la cele 5 schițate de Nagel, găsește, de pildă, excelentul Duncan Pritchard, profesor la Edinburgh. Lumea se înghesuie să golească viața de sens (de parcă ar avea un sens) și strîmbă din nas cînd i se propune unul...

Mai vedem, mai citim, mai medităm, mai milităm...


P. S. În imagine: Georges de La Tour, Madeleine pénitente, dite Madeleine Fabius, 1635.

3 comentarii:

Simeona spunea...

În mod sigur "Mai vedem, mai citim, mai medităm, mai milităm" dar, deocamdată, simt nevoia să pun aici niște gânduri care mă reprezintă de ceva vreme, cu recunoștință pentru provocările pe care ni le oferiți, domnule profesor :)

Sensul vieții pentru om înseamnă împlinirea nevoilor sale, și nimic altceva. Omul se naște din nevoi și, din prima zi a vieții, nevoile își primesc sceptrul.

Dumnezeul nostru este doar ceea ce ne poate împlini nevoile - cu cât nevoile sunt mai sofisticate, cu atât viziunea legată de viață se desprinde de terestru, ridicându-se undeva, în eter. Oricât am încerca să complicăm lucrurile, omul este ghidat de nevoi.

De exemplu, atunci când n-ai un adăpost deasupra capului, ești sleit de puteri, și nu găsești un loc în care să-ți poți încălzi un pic trupul înghețat, te doare-n șezlong că ai cu cinci kilograme în plus, că nu-ți vine bine șuvița de păr căzută pe obraz, că Donald Trump candidează la președinția SUA, sau că universul e infinit.

Dorurile noastre sunt cele care produc realitatea în care trăim. Ele sunt puterea de a visa și a acționa, de a iubi și a urî, de a nega și a transforma; ele sunt distrugere și creativitate, sunt minciună și adevăr.

Dorul, ca strigăt al iubirii universale, este singura putere a vieții și numai el ne poate orienta către scopuri cu adevărat umane. De aceea, singura exigență căreia ar trebui să ne supunem este aceea de a fi atenți la semnificația dorului nostru pentru ca, din putere a vieții, să nu se transforme în dor de moarte, și, deci, în moartea dorului.

Valeriu Gherghel spunea...

Vă răspund în nota următoare. Mulțumesc :)

adrian spunea...

Tocmai intrucat viata nu e incarcata de -sau,`cu`- sens(uri)(pre)stabilit(e), `sensul` vietii este mai lesne de negat decat de afirmat. Poate ca sensul vietii este sa traiesti (frumos).