luni, 7 martie 2016

Dă-mi un sens ca să-ți dau și eu ție unul


Mulți citează cu satisfacție o vorbă a lui Noica: ”Dacă viața nu are sens, nu-i nimic (cu atît mai bine!), îi pot da eu un sens”.

Ar fi mai potrivit, cred, ca satisfacția să lipsească (nu rezolvi nimic printr-un aforism) și, în locul ei, să punem nedumirirea. În primul rînd, eu m-aș întreba cu privire la identitatea precisă a celui care a constatat că viața nu are sens... Cum se numește nesăbuitul? Unde a trăit? Cînd a enunțat o atare enormitate? În al doilea rînd, m-aș întreba în ce fel a constatat asta (lipsa completă de sens a vieților noastre): printr-o experiență directă sau printr-un experiment mental (”thought experiment”)? Spinoza vorbea și de o cunoaștere din auzite...

Nu știu la cine anume se referea Constantin Noica. Și nu are rost să fac supoziții. Să investigăm, deci, a doua chestiune: în ce chip poți afla (și verifica) faptul că viața nu are sens? În Perspectiva de nicăieri (The View from Nowhere), Thomas Nagel a repetat experimentul lui Seneca. A cerut să privim de undeva de foarte sus lumea și, într-o latură a ei, insul ce-și zice, cu trufie, uman. Dacă putem face acest salt mental, să privim spre lume și, îndeosebi, spre noi, ca și cum am fi situați în afara lumii și a noastră, am accede la o viziune cît de cît ”obiectivă”. Iar viziunea de sus ne-ar vădi nimicnicia.

Este aproape imposibil să realizezi acest experiment, pentru că este imposibil să scapi de eu / de sine. Oricît de departe ai ajunge în înălțimi, trebuie să admiți întotdeauna un ”eu privesc”, un ”eu constat”, un ”eu observ că...”.

Să presupunem, de dragul jocului intelectual, că acest lucru ar fi cu putință și că am accede la un soi de eu care nu ar mai fi al nostru, care ar fi anonim (eul unui alien, să zicem). Seneca nu presupune asta (eul lui din înalt rămîne, vai, eul unui filosof), dar Nagel îl subînțelege. Acest eu - care nu ar fi eul nimănui - ar vorbi cam așa: ”Tot ceea ce văd este absurd. Văd oameni care se agită bezmetic (fiindcă au scopuri și idealuri), regi care se mîndresc cu faima și strălucirea lor, strategi care își îndeamnă soldații la luptă, scriitori care polemizează strașnic între ei, băgători în seamă pe Facebook, artiști, cochete, muritori, pleavă etc. Toți se străduiesc și se frămîntă degeaba. Nu peste mult, indivizii la care mă uit vor muri.

Observație: un alien n-ar vorbi chiar așa dintr-un motiv foarte simplu: n-ar înțelege absolut nimic din bîlciul omenesc, dacă n-ar gîndi exact ca un om. Iar dacă ar gîndi ca un om, ar ajunge la concluziile lui Seneca. Thomas Nagel nu numai că ajunge la concluziile lui Seneca, dar le duce la extrem: privind de nicăieri, viața omului nu are sens.

Tot Nagel, într-un articol din 1971, intitulat ”Absurdul”, formulează cinci argumente în sprijinul concluziei nihiliste. Nu le voi repeta aici. Mă voi întoarce la afirmația lui Noica: ”viața nu are sens, deci nu-mi rămîne decît să-i dau eu unul (sau mai multe, o infinitate)”. Nu mi se pare atît de simplu.

În ce fel poți da un sens vieții? Ar fi nevoie de un argument, de un exemplu, de un model. În lapidaritatea ei, fraza lui Noica nu ne ajută. Constituie un îndemn la optimism, dar nu și un îndrumar practic pentru viața fericită și plină de semnificație. Filosoful ar fi trebuit să arate cu degetul spre el și să adauge: ”iată un om care a dat vieții lui un sens. Imediat vă voi spune și cum...”.


P. S. În imagine: Gilles Renaud, Don Quichotte.

7 comentarii:

Cătălin spunea...

Că viața nu are sens, sunt de acord. A spus-o mai bine ca mine DD Roșca. Că sensul existenței îl creăm noi, la fel. Sunt de acord, dar mai ales îi cred pe ”bătrâni”: DD Roșca, Camus...Nu cred că este important nici pentru univers, nici pentru posteritate că sunt eu de acord sau nu. Este în schimb important pentru mine că îmi asum greaua -uneori- sarcină de a crea sensuri într-un univers esențialmente indiferent. Iar sensul vieții poate fi pârghia care răstoarnă universul.

Valeriu Gherghel spunea...

Da, nu ar fi rău să recitesc Existența tragică. Bună idee! :)

Simeona spunea...

Omul, un biet fluture care, mânat de instinctul ființării, se zbate între oroarea neantului și deliciul extazului, construind fel de fel de povești în limitele spațiului și timpului cu care s-a-ngrădit pentru a-și justifica sensul. Căci, numai spațiul și timpul au nevoie de sensuri, iar voinţa omului de a ființa este doar atâta timp cât are un sens.

Viktor Frankl, un psihiatru vienez, spune că sensul vieții poate fi găsit pe trei căi: prima - prin muncă, sau creație; a doua - prin dragoste față de o ființă, față de frumos, față de natură etc.; și a treia - prin desăvârșire (dezvoltarea atitudinii personale în fața vieții).

Valeriu Gherghel spunea...

Ultima cale îmi place cel mai tare: prin desăvârșire! Foarte ispititor :)

Valeriu Gherghel spunea...

Să ne desăvârșim așadar :) Când am să ajung un desăvârșit, o să vă dau un semn, sper să nu fiu atât de sus încât semnul meu să nu poată fi transmis celor nedesăvârșiți, rămași, săracii, în lumea de jos :))

Trifan Ramona spunea...

un simplu

heraasku spunea...

viata nu are niciun sens. interesant! oare cum am ajuns la aceasta afirmatie? iata un sens :-)