joi, 7 ianuarie 2016

Orbirea lui Canetti


Cel mai ciudat scriitor mi s-a părut dintotdeauna Elias Canetti (1905 - 1994). L-am citit de îndată ce a luat premiul Nobel. I-am tradus, pentru o revistă studențească, cîteva pagini din Vocile din Marrakech. Am continuat cu cinci portrete din cele cincizeci descrise în Das Oherenzeuge: Fünfzig Charaktere (nu știu dacă acest volum s-a tradus și la noi). Cartea din urmă este o rescriere în cheie suprarealistă a caracterelor lui Theophrast.

De ce mi s-a părut ciudat Elias Canetti? Simplu. Pentru modul absolut fantasmagoric în care s-a văzut pe sine. Nu pun la socoteală faptul că se considera cel mai amplu intelect al vremii sale. Grandomania nu este tocmai păcatul cel mai rar (și mai grav) printre scriitori. Fiecare dintre noi are o excelentă părere despre înzestrarea proprie. A te considera mai mare și mai important decît ești în realitate reprezintă doar o eroare de grad. Pe scara care urcă de la zero spre infinitul ontologic și axiologic, cine știe pe ce treaptă anume se situează? Nimeni, cred.

În cazul lui Canetti, amănuntul care frapează este de altă natură decît banala supra-estimare a forțelor creative. După ce publică în 1935, Die Blendung, Orbirea, un roman uriaș (în toate sensurile), Elias Canetti începe să creadă că vocația lui este cu totul alta decît aceea de prozator. Ca atare, renunță aproape complet la proza de ficțiune. Nutrește convingerea bizară că este, în fond, un gînditor viguros și începe să adune material pentru o carte de filosofie, Masse und Macht, Masele și puterea, pe care o va publica în 1960. Este opera vieții mele, va spune. Am descifrat ”mecanismele puterii”. Hélas! Este, franc spus, cartea unui diletant, a unui lunatic. Nici un filosof politic nu-l va lua în serios.

N-a mai scris, din păcate, nici un roman. Nu și-a propus o astfel de frivolitate. A compus piese de teatru, eseuri, memorialistică, de toate. Cartea lui cea mai bună rămîne, bineînțeles, Orbirea. O recitesc, după mulți ani, în ediția recentă de la Polirom, tipărită în 2015 (cuprinde vechea traducere a lui Mihai Isbășescu).

Elias Canetti mi se pare cea mai ilustră victimă a unei greșite imagini de sine. Eroarea nu mai este una de grad, ci una de esență. Canetti a sărit în altă specie. În fond, el a fost orbul...



P. S. În imagine: Jérôme Delépine, L'effroi (2009).

Niciun comentariu: