sâmbătă, 10 decembrie 2016

Cînd ai impresia că nu mai ești cel de ieri, și nici cel de alaltăieri, s-ar putea să trăiești o experiență încercată și de Montaigne



Cititorii s-au uimit și chiar m-au căinat preț de o clipă interminabilă, cînd am îndrăznit și am scris (cu aroganța celui care nu mai are nimic de pierdut) că eul meu pare unul episodic, măcar pentru ochiul meu închis afară, dar deștept înlăuntru.

Oricum, a fi episodic (un individ episodic), adică a avea o percepție discontinuă a eului (cînd îl privești dinspre acum spre atunci și întotdeauna), a nu putea construi o narativă cu început, mijloc și sfîrșit, nu înseamnă cîtuși de puțin o rușine, un scandal psihologic, o infirmitate. Ci, dimpotrivă, înseamnă o trufie, o beatitudine, o noblețe inefabilă: cei mai isteți filosofi și literatori din istoria muribunzilor fiind, în opinia lui Galen Strawson, strict episodici. Diacronici au fost dintotdeauna ceilalți, massa damnata.

La episodici intră, tot în opinia lui Strawson, persoane mult ilustre precum: Michel Eyquem de Montaigne, Stendhal, Friedrich Nietzsche, Marcel Proust, Iris Murdoch și, la urmă, dar nu în ultimul rînd, Galen Strawson însuși, care a și propus distincția dintre episodic și diacronic, nu știm în ce scop și cu ce consecințe. Și nici nu ne interesează deocamdată.

Prin urmare, ar fi nedemn de cineva să se plîngă de faptul că își percepe ”eul” ca alcătuit din instantanee, din frînturi mentale imposibil de legat între ele pe ața timpului și a vieții.

Michel de Montaigne zicea că are un eu curgător, și mobil, și imprevizibil. Observa, fără să se mire prea tare, că Montaigne cel de azi nu mai era Montaigne cel de ieri, și că nici Montaigne cel de ieri nu mai era Montaigne cel de odinioară (de care oricum nu-și mai aducea aminte), dar nu făcea din concluzia asta o tragedie, măcar statura lui și culoarea ochilor (în deosebire de ochii Emmei Bovary) rămîneau mereu și mereu aceleași.

Cînd au remarcat că sinele nu este o entitate stabilă și că, în inspecția proprie, el devine aproape imposibil de sesizat, filosofii s-au cutremurat de oroare și au spus, în disperare de cauză, că de fapt sinele se reduce la corp, o părere, se cuvine a recunoaște, destul de bizară. Nici nu merită s-o comentăm în nota de față...


P. S. În imagine, Fanny Nushka (n. 1983), Portrait Moreaux.


Citiţi în continuare!

marți, 6 decembrie 2016

Dacă eu e un altul, tu nu poți fi decît eu...



A devenit de mult timp literă de evanghelie următorul precept psihologic: știi, afli, înveți cine ești cu adevăratabia dacă poți compune o narativă despre viața ta, o autobiografie. O povestire, deci, despre un eu continuu, identic cu sine ori de cîte ori se trezește din amorțeala somnului.

Altfel spus, oamenii pot afla cine sînt (identitatea lor, cum ar veni) numai dacă sînt în stare să redacteze despre ei înșiși o narativă ”coerentă”. Printr-una și aceeași relatare, printr-unul și același gest fondator, afli nu doar cine ești, dar îți construiești în același timp sinele, eul, identitatea. Relatarea posedă, așadar, o forță constituantă. Eul se face spunîndu-se. Sinele reprezintă un fenomen derivat, ceva secund...

În legătură cu acestă poziție larg împărtășită, nu am de făcut deocamdată decît o singură observație. Și anume:

nu sînt în stare, din multe pricini, să-mi redactez narativa. Am încercat de curînd să-mi trec în revistă cursul vieții, să obțin ceea ce se cheamă pe latinește ”curriculum vitae meae”. În afară de datele principale, pe care oricum le cunosc de la alții (cînd m-am născut, cînd și unde am fost botezat, la biserica Zlataust, ce nume am primit, unde am făcut primele clase de școală, cum se numea învățătorul meu, colegii etc.), nu pot adăuga mai nimic, nu pot acoperi cu nici un chip lacunele. Biografia mea cuprinde cîteva întîmplări mai mult sau mai puțin semnificative, imposibil de situat în timp, despărțite de mari pustietăți, de umilitoare amnezii.

În consecință, nu sînt și nu pot fi un subiect cu o identitate prea clară. Dacă narativa de sine este unica modalitate de a-mi constitui sinele și identitatea, atunci nu prea știu cine sînt. Pot zice doar că ”dețin” un eu episodic și o cunoaștere pe bucăți, en miettes, cu expresia dramaturgului.

Nu mă consolează deloc faptul că și alții au spus despre ei înșiși cam același lucru. Sînt un episodic, dar mi-ar fi plăcut să fiu un diacronic (termenii aparțin filosofului englez Galen Strawson).


Sînt foarte curios să aflu cum gîndesc și alții despre povestea asta...



P. S. În imagine: Joan Miró (1893 - 1983), Le fou du roi (1926).


Citiţi în continuare!

duminică, 4 decembrie 2016

Vă place să jucați la ruletă? Mizați atunci pe Dumnezeu...



Asta-i bună! Un matematician scrie un articol înțesat de formule, în care discută meticulos probabilitatea existenței lui Dumnezeu. Hotărît lucru, speculația lui nu are nici un sens.

Aristotel vorbea de probabilități numai în legătură cu evenimente viitoare. Peste o zi va avea loc, să zicem, o bătălie navală. Izbînda unei armade asupra alteia poate fi comentată, desigur, în probabilități. Fiecare flotilă de trireme are 50 % șanse să cîștige bătălia.

Dar existența lui Dumnezeu? Este doar o metaforă să pretinzi că Dumnezeu ar fi un eveniment. Nu este... Reprezintă un fapt, o entitate, ens summum (dacă există). Și atunci, are vreo noimă să afirmi că existența lui este probabilă în proporție de 23, 3 % și improbabilă în proporție de 76, 7 %? Normal că nu are. Dumnezeu-ipoteză nu va fi proclamat Dumnezeu-existent, duminica viitoare, printr-un plebiscit. Dumnezeu nu are nici o șansă la alegeri. Existența lui nu poate ieși prin vot popular, cum visează clericii de pretutindeni, deci nu e nici probabilă, nici improbabilă. Ea nu rezultă nici măcar din / prin argumentul ontologic al sfîntului episcop Anselm; și nici din oricare altul.

Este. Sau nu este... Nimic în plus. E treaba fiecăruia dintre noi să-și aleagă credința-în...

Numai în mintea lui Pascal se putea ivi ideea unui pariu cu privire la Dumnezeu. Numai el putea lega chestiunea lui Dumnezeu de aritmetica șanselor. Credeți și mizați, frați creștini, pe Dumnezeu! Dacă nu iese / deci nu există, nu pierdeți nimic. Dacă iese / și există, cîștigați totul. Ca și cum simpla prezență a lui Dumnezeu ar garanta mîntuirea sufletelor și salvarea păcătoșilor (prin grație). Pascal studiase prea multă matematică și ajunsese, probabil, la un soi de ebrietate a probabilităților, altfel nu-mi explic pariul său...


Citiţi în continuare!

vineri, 2 decembrie 2016

Cînd moș Scrumbie caută un orfan și Maica Stareță îl caută pe moș Scrumbie, care tocmai s-a adăpostit într-un tractir cu moș Saramură



Vă place Charles Dickens? Mie nu mi-a plăcut niciodată. Dar asta nu are nici o importanță pentru nota de față.

Deci, povestea sună precum urmează. Un prozator de azi alege să scrie în stilul lui Dickens și compune romane pe temele lui Dickens (copile inocente împinse spre prostituție de sărăcie și violență, orfani ajunși în mîinile unor indivizi hrăpăreți și fără scrupule etc.), fără să pună între el și Dickens cuvenita ironie post-modernă.

Ce rezultă de aici? Nimic grav, nu vă neliniștiți. Nu e greu de ghicit deznodămîntul: rezultă, care va să zică, o proză care seamănă leit cu prozele lui Charles Dickens (asta s-ar chema pastișă, dacă am folosi termenul propriu, și parodie, dacă am folosi un termen figurat (mai plin de noblețe, dar mai mincinos), o proză menită unui public care, el, nu mai seamănă întru totul cu publicul lui Dickens și anume publicul rafinat de azi. Publicul rafinat de azi, se presupune, a trecut prin James Joyce și Thomas Mann, l-a devorat pe Faulkner și apoi pe Beckett, s-a chinuit cu textualismul lui Claude Simon și, într-un sfîrșit, a dat peste scriitori mai blînzi și mai lizibili, de felul lui Jose Saramago ori Umberto Eco etc. Publicul rafinat de astăzi a devenit extrem de curios și, mai ales, extrem de îndoit, de sceptic.

În consecința acestei constatări de fapt, voi pune o întrebare firească. Confruntat cu o proză care imită toate întorsăturile de stil ale lui Dickens, apostrofa cititorului (ca, de exemplu: ”Că-ți place sau nu, cititorul meu nestatornic, iată-ne din nou la Gîsca Roșie”, Gîsca Roșie este un han-bordel, locul sordid de unde pornește acțiunea romanului; sau: ”Dacă Jenny regreta viața ei dinainte..., e o chestiune prea delicată ca să poată fi decisă: îl vom lăsa, așadar, pe cititor să-și imagineze ce-i place mai mult, potrivit propriei concepții despre viață...” etc.), personajele desemnate prin porecle cvasi-comice: Roșcata, Jenny Slăbănoaga, ”călugărița” Scrumbie, bătrînul Saramură etc., întorsăturile sorții, finalul fericit, așadar, confruntat cu toate acestea, cum va reacționa oare publicul nostru rafinat și, cu siguranță, foarte exigent?

Va deschide romanul Roderick Duddle (firește, titlul este și el un clișeu, o pastișă) sau va prefera să citească Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți? Fiindcă Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți (titlul e la fel de fain și în original: La Virgen de los sicarios!) îi va răni morala stămoșească (e un roman cu ”poponari”, ups!), va căuta probabil altceva, se va întoarce la romanul lui Michele Mari, care îi amintește de copilărie, de vremea cînd citea înfiorat Marile speranțe și compătimea alături de Pip. Dar nu sînt deloc sigur că va rămîne la / și va străbate pînă la capăt Roderick Duddle.

Principala slăbiciune a cărții este, am sugerat deja, lipsa distanțării narative. Nu poți redacta o parodie dacă nu ai, foarte ascuțit, simțul umorului și mai ales sfînta ironie a scriitorilor pricepuți. Dacă, printr-un noroc, le posezi, proza e salvată, iei în rîs locurile comune. Dacă nu, senzația de repetare îl oprește pe cititor din lectură, după numai cîteva zeci de pagini.

În pofida celor scrise mai sus, întrebarea rămîne. Un scriitor serios (nu mă refer la Ken Follett, care scrie deliberat ca Alexandre Dumas; și chiar mai prost decît Dumas) poate folosi cu succes procedeele narative ale unui prozator de odinioară, Dickens, să zicem? Succes de public va avea, probabil (cititorul mediu vrea acțiune, poveste, fapte, întîmplări, răsturnări de situație, decese; cititorul rafinat vrea cam tot asta, dacă nu e masochist), nu știu dacă și succes de critică. Deși, deși, deși...

În definitiv, Sticletele nu este cu mult peste ce a scris cîndva Charles Dickens (poate, e cu puțin sub), tot povestea unui copil hărțuit este, dar critica anglo-saxonă a sărit pînă în tavan de plăcere, s-a lovit în creștet și, din amețeală, a încununat romanul Donnei Tartt cu un Pulitzer binemeritat.



P. S. Nota mea a pornit de la o lectură uimită din:

Michele Mari, Roderick Duddle, traducere de Cerasela Barbone, Iași: Polirom, 2016, 424p., 39.95 lei.

P. S. 1. O poză cam la întîmplare, Wilhelm Freddie (1909 - 1995): Nonnens bon [La Prière de la nonne], 1937.


Citiţi în continuare!

marți, 29 noiembrie 2016

O fantasmă: Lucrezia Borgia


Dario Fo, Fiica Papei, traducere de Vlad Russo, București: Humanitas, 2016, 202p., 25 lei.


Toată lumea știe (sau pretinde că știe) cine a fost, cum a fost și pe cine a ucis (fără scrupule, bineînțeles) fiica lui Rodrigo și sora lui Cesare Borgia, ”frumoasa” Lucrezia. Dar a fost cu adevărat frumoasă? Nici un portret atribuit Lucreziei nu este autentic, deci nu știm, compunem ipoteze. Era blondă, avea ochii căprui, cînd mergea parcă ”plutea prin aer”? Simple vorbe de poeți exaltați și banali.

Legenda a acoperit de mult biografia femeii fatale și e imposibil să discernem din mulțimea de calomnii adevărul unei vieți, dacă viața cuiva are vreun adevăr și dacă acest adevăr poate fi reconstituit peste ani într-un chip cît de cît riguros. Despre orice viață abia dacă putem spune două-trei lucruri (despre viața lui Shakespeare, de exemplu, care a trăit mai aproape de noi cu aproape un secol), uneori nu știm nici măcar anii între care s-a petrecut, cum să ghicim atunci psihologia și modul de a fi ale personajului?

Așadar, îndrăznesc să afirm că nu există nici o modalitate serioasă de a reconstitui biografia fiicei Papei așa cum a fost, cum s-a desfășurat ea, punct cu punct, din 1480, cînd s-a născut, și pînă în anul morții, 1519. Ar fi o utopie să-ți propui acest scop. Materialul documentar este mult prea fragil, în mare parte dubios, redactat de dușmanii familiei din care a făcut parte.

Dario Fo (1926 - 2016) a evitat această soluție, nu și-a făcut iluzii. N-a rîvnit imposibilul. Nu a declarat că a avut o intuiție specială, o sursă din Înalt, un ghid biografic, de natură angelică, ori că a surprins adevărul unei vieți.

În fond, scriitorul avea de ales între a compune o ficțiune comună (legenda Lucreziei întrece oricum orice ficțiune și orice imaginație) și a redacta o biografie imposibilă. N-a făcut, în opinia mea, nici una, nici alta. Scopul lui a fost unul mai modest: să relateze fără exagerările tradiționale viața unei femei din Renaștere, fiica Papei Alexandru al VI-lea Borgia, un scelerat (desigur, desigur...). A optat pentru un stil simplu și direct. Uneori a fost ironic, alteori a sesizat latura comică a întîmplărilor. E sigur că a simpatizat-o pe Lucrezia. Avea tot dreptul. Prea mulți au detestat-o de-a lungul vremii.

A rezultat o carte fără mari pretenții, care nu propune nici un adevăr, nici un secret istoric, dar care se citește cu plăcere.



P S În imagine, un pretins portret al Lucreziei Borgia pictat de Bartolomeo Veneto (aprox 1502 - 1546)


Citiţi în continuare!

luni, 28 noiembrie 2016

Suferiți cumva de un complex al persecuției? Nu-i nimic: și Rousseau a trăit unul



Psihologi și filosofi impetuoși spun că poți afla cine ești (dacă te interesează cumva chestia asta, din cîte știu nu interesează pe nimeni) numai și numai dacă spui (fără să minți înadins) o poveste despre tine însuți: mai precis, despre viața ta ne/însemnată, întocmai cum a fost, cum s-a petrecut, cum ți-a fost dată (prin hazard, prin necesitate, să zicem deocamdată că nu știm, nici n-are vreo importanță în această notă și la această oră).

Voi trece rapid peste faptul că memoria oricărui om este un instrument failibil. Nu ținem minte decît întîmplări disparate și, adeseori, lipsite de orice semnificație (deși Freud spunea că totul e semnificativ și elocvent): m-a prins cîndva o ploaie teribilă, citeam exact atunci Suflete moarte, elevii desfăceau porumb, eram pe un cîmp, mai mult nu știu și nici nu pot să spun. Dar s-a petrecut aievea acest episod pluvial sau e numai o invenție a închipuirii mele? Nu știu. N-am martori care să ateste pățania, dar cred că mintea mea este încă întreagă (cred!), trebuie să mă bazez pe ea, alta (și mai multă, și mai bună) nu am. Reținem așadar amănunte, o pată galbenă pe un tablou de Vermeer, mirosul unei prăjituri, gustul sărat al unui sărut.

Deci, nu sîntem în stare să construim o narativă continuă de la - pînă la, nimeni nu este, fiindcă nu avem cu ce, materialul e subțire și se destramă pe măsură ce trec anii.

O paranteză. Cînd am recitit nu de mult Suflete moarte, mi-am dat seama cu uimire că țineam minte doar faptul că am citit cîndva Suflete moarte, nu și ceea ce se petrece în romanul lui Gogol, tranzacțiile cu suflete, călătoriile ticălosului Cicikov, odioasa Korobocika, nătîngul înfumurat Petrușka. Și tot restul...

Să ne oprim puțin la Jean Jacques Rousseau. Personajul îmi este cu totul antipatic, nu-mi plac oamenii care suferă de complexul persecuției, e plină lumea de persecutați, de nedreptățiți și de neînțeleși, toți absolut geniali de felul lor (sînt, săracii, victimele unui complot masonic), au ajuns, de la o vreme, și pe FB, își plîng de milă, semn că geniul nu-ți aduce nici o fericire (și nici bani). Mai bine te naști prost, fără talente, și trăiești analfabet și incult pînă la o sută de ani, abia așa guști clipa...

Nu spun o noutate. zisul Rousseau a redactat o autobiografie (fără să-și pună neapărat întrebarea ”cine este el, Rousseau, ca eu, sine?”) și, dacă ar fi să-i credem pe psihologii amintiți la început, din narațiunea sa ar trebui, totuși, să rezulte limpede și distinct (măcar pentru specialist) identitatea autorului, ”the narrative self” etc. Cîtuși de puțin. Toată lumea a constatat cu stupoare: nu rezultă nimic (eul lui Rousseau a fost multiplu și disociat). Și nu rezultă nimic dintr-o pricină evidentă: intenția lui Rousseau a fost să-și dovedească negru pe alb inocența în fața tribunalului omenesc, singurul pe care îl accepta (cel puțin așa a pretins).

Memoria lui Rousseau e selectivă (nu numai fiindcă așa a vrut Rousseau), autorul nu-și amintește decît întîmplări și pățanii care îl pun în lumina cea mai gingașă. Confesiunile devin / sînt, în realitate, o apologie. Eroul a fost pedepsit pe nedrept, dar n-a cedat violențelor, deși era copil (episodul cu le peigne brisé), a fost servitorul cel mai stîngaci, dar și cel mai deștept și mai erudit: a explicat sensul devizei ”Tel fiert qui ne tue pas, acela lovește care nu ucide”, în episodul numit de exegeți ospățul de la Torino, comentat și de Jean Starobinski, într-un eseu cunoscut, tradus în Relația critică.

În concluzie, nu ținem minte decît ceea ce ne convine (pentru că ne avantajează în ochii celorlalți, în ochii proprii) și nu mărturisim umanității decît izbînzile. În povestirea despre sine lipsește întotdeauna tocmai personajul principal: sinele...


P. S. În imagine: Marief (pictoriță din Franța), Presence 18.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

În ce chip îți poți pierde vremea aiurea, chiar dacă te numești Petrarca (2)



Mi-a mai rămas un lucru simplu, să-l ”judec” aici și acum pe înțeleptul Petrarca (1304 - 1374) tocmai pentru ininteligență. Nici intenția mea nu e mai isteață, ca să fiu drept.

Nu este deloc inteligent să te superi din cauza unor vorbe aruncate în vînt de niște ”prieteni” nepăsători, ba, mai mult, să te apuci să compui o lungă invectivă (așa se numește genul încă din Antichitate) în care să ataci și să te aperi și, mai ales, să plîngi (pe umărul altuia!) că ai fost nedreptățit și injuriat. Pricina nu merită efortul.

Ce se întîmplase, de fapt? Nu mare lucru. Prin 1365, Petrarca ajunsese pentru o vreme la Veneția și stătuse de vorbă - în contradictoriu, înțeleg - cu niște discipoli ai lui Aristotel (de nuanță averroistă). Petrarca vedea în fericire o stare la care ajungi numai și numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin grația lui, așadar, în timp ce ”prietenii” (patru la număr) mizau pe o fericire contemplativă, theoretică, de ordin intelectual, fără medierea lui Dumnezeu. Fericirea lui Petrarca se situa în viitor, a prietenilor, în prezent.

Poziția mai îndrăzneață era, în opinia mea, aceea a musafirilor lui Petrarca (el însuși musafir la Veneția), care susțineau afirmațiile unui filosof căzut în dizgrația cenzurii, încă din 1277, și anume Aristotel. Decît o fericire amînată (deși eternă), mai bine o fericire intermitentă, în prezentul existenței. Decît o fericire pe care o primești (prin har), mai bine una pentru care te lupți de unul singur. Decît un cadou pentru fapte bune și virtute, mai bine o cucerire ”egoistă”...

Pesemne că disputa din casa lui Petrarca s-a ”radicalizat”, nu știu dacă au țipat unii la alții, dacă au sărit la bătaie ori au scos pumnalul, oricum, după plecarea poetului ”laureat” într-o altă cetate, amicii au pretins că Petrarca nu se pricepe la fericire (în sensul ei metafizic) și că nu are cultura necesară pentru a susține o dezbatere de idei, că este, în concluzie, un ignorant.

Un binevoitor (îi cunoaștem foarte bine!) i-a transmis lui Petrarca opinia adversarilor. Petrarca a luat foc și s-a pus pe scris. A rezultat, astfel, invectiva...

În latină, lucrarea lui Petrarca se numește De sui ipsius et multorum ignorantia, titlu tradus acum de către Ioana Costa prin Despre ignoranță: a sa și a multora (Iași: Polirom, 2016, se cuvine a lăuda traducerea Ioanei Costa, e un lucru bine făcut). Poetul ultragiat a lucrat la carte vreo trei ani (1367 -1370) și a trimis-o prietenului său, Donato Albanzani, în 25 iunie 1370.

Pe lîngă faptul că apărase o poziție conformistă (orice creștin știe și crede că fericirea vine de la Dumnezeu, că depinde de harul lui), Petrarca a mai avut păcatul că s-a apucat de scris în apărarea științei sale, deși nici un om serios din cuprinsul Italiei nu i-o punea la îndoială. Și el știa foarte bine asta (iar dacă n-o știa s-a comportat ca un naiv), nu avea nevoie de aprobarea lui Albanzani, nici un om nu are nevoie de confirmarea nimănui.

Părerile celorlalți despre tine nu te fac nici mai bun, nici mai rău, nici mai știutor, nici mai ignorant, nici mai scund, nici mai înalt, nu-ți adaugă nimic staturii. Și, în definitiv, nici nu prea contează, decît dacă ești ușor iritabil și ții seama de calomnii. Petrarca a fost, cu siguranță, un ins iritabil, cum ne și avertizează definiția poeților, genus irritabile vatum. Pe de altă parte, cartea lui este și un exercițiu retoric, în succesiunea lui Cicero, nu trebuie luată decît cum grano salis, cu un surîs de îngăduință: poeții sînt tare vanitoși de felul lor, pe cît de iute iau foc, la fel de iute se răcesc, nu-i luați prea tare în seamă, citiți-i...


P. S. În imagine: Joos van Wassenhove (zis și Giusto di Gand, zis și Jodochus van Ghent, c. 1430 - c. 1480), Portretul lui Francesco Petrarca.


Citiţi în continuare!

vineri, 25 noiembrie 2016

În ce chip îți poți pierde vremea aiurea, chiar dacă te numești Petrarca (1)



N-aș vrea să fiu în această notă prea personal (știu că nu voi reuși), fiindcă nu am fost și nu sînt un exemplu, un parangon al înțelepciunii.

Deci, ca să fiu franc și să dezvălui (în sfîrșit!) tot adevărul (a venit momentul), n-am talente, virtuți, înzestrări excesive, supărătoare: nu ilustrez specia omenească (apărută în univers printr-o eroare a hazardului, pe care muritorii nu o deplîng îndeajuns) decît prin defecte (și vechi metehne, ca să citez dintr-un clasic). Ce-i drept neînsemnate, după cum v-ați dat seama de multișor. În rest, am toate virtuțile la care poate spera un individ înzestrat...

Așadar, nu doresc să fiu foarte personal. Nota de față ar risca să devină o predică și o apostrofare. Dar există o slăbiciune, recunosc, o slăbiciune care nu-mi place și de care nu sînt vrednic, întrucît nu o practic. În popor (și aiurea), i se zice ”bîrfă”, filosofic poartă un nume prestigios, id est: ”constatarea obiectivă a defectelor unui caracter”.

Cei mai mulți oameni nu bîrfesc, nu judecă pe nimeni, Doamne ferește, ei ”constată cu tristețe rătăcirile unui caracter”.

Sînt ferm convins că a-ți da cu presupusul despre talentele și slăbiciunile celorlalți reprezintă o pierdere de vreme și o prostie imensă. Avem atîtea lucruri mai bune de făcut pe lumea asta, încît mi se pare inutil să insist. Mai mult: a ține seama de ce spun alții despre tine (a fi afectat, a te lamenta că ai fost nedreptățit) este o prostie și mai mare. Ceea ce declară pe la spate (sau pe de lături) alții despre tine îi privește direct și personal numai pe ei, e problema lor exclusivă, doar ei o pot dezlega, dacă au vreme și dispoziție. Dacă dai atenție clevetirilor sau, mai rău, dacă ripostezi, comiți o nouă prostie, intolerabilă: cele mai multe polemici au ca origine bîrfa, arta inșilor lipsiți de ocupație: unul a spus așa, altul a spus așa și pe dincolo, e strigător la cer, trebuie să răspunzi neîntîrziat și să-l pui la punct pe infam, să-i dai o lecție.

Viața e mult prea scurtă, abia dacă avem răgazul să privim o roză, să-i sorbim aromele, că vremea a și trecut, închidem ochii și gata... È finita la commedia! Nu-i păcat? Atenția distributivă (spre mulțimi și adunări) nu folosește la nimic. Nu-mi plac deloc pamfletarii, polemiștii, lupii moraliști, ei trăiesc cu iluzia că oamenii pot deveni mai buni decît sînt (ei, lupii, fiind oricum desăvîrșiți), cu condiția să-i cerți vîrtos. Greșit! Nimeni n-a învățat niciodată nimic din predicile popilor. Nici din constatările întristate ale filosofilor. Și nici din bîrfele binevoitorilor...



O victimă a clevetirilor a fost, în vremea lui, însuși Petrarca. În toate sensurile, dar mai ales în sensul cel mai rău. A răspuns bîrfitorilor săi în epistola (o numește carte) cu titlul:

Despre ignoranță: a sa și a multora, ediție bilingvă, traducere din latină de Ioana Costa, studiu introductiv de Andrei Bereschi, Iași: Polirom, 2016, 238p.

Dacă aveți vreme, răsfoiți cartea...


Citiţi în continuare!

miercuri, 23 noiembrie 2016

Iubirea durează doar trei zile, cînd durează patru e un abuz și o impertinență



Petrarca m-a interesat dintotdeauna pentru două lucruri. Le enumăr, în această notă, spre știința tuturor:

1. A iubit, pretinde poetul și savantul, toată viața lui o singură femeie (pe ilustra Laura), lucru aproape cu neputință de înghițit, întrucît orice iubire începe, continuă și sfîrșește (de la sine). Începutul e totul, sfîrșitul (inevitabil) e mai puțin important. Din păcate, nu iubim nimic și pe nimeni la infinit. Iubim cu țîrîita, cînd și cînd, fără să ne dăm prea bine seama de fragilitatea afectului. Cînd ne dăm seama, iubirea a murit de mult. De unde trag concluzia că iubirea e mai degrabă un sentiment retrospectiv. Se vădește cu limpezime abia atunci cînd nu mai e (cînd s-a stins), e ca steaua lui Eminescu, azi o vedem și nu e.

Omul nu a fost / nu este în stare de o asemenea ispravă ”petrarchistă” (o iubire eternă, vă dați seama ce grozav sună?), chiar dacă pretinde și susține, ca Petrarca (în sonetele lui), că este. Nu este, nu poate fi, minte.

Puțină biografie. Poetul a zărit-o pe Laura în ziua de vineri, 6 aprilie 1327, și s-a îndrăgostit, firește, instantaneu și definitiv. Așa fac poeții. Din păcate, s-a îndrăgostit la întîmplare, de cine nu trebuia, Laura fiind femeie măritată cu un cavaler egoist. A ataca soția unui cavaler era riscant pe atunci, era ca și cum ai ataca o fortăreață de cremene pe vîrful muntelui Ventoux, înarmat doar cu un pumnal. Petrarca n-a riscat. Prin urmare, n-a îndrăznit să-i exprime frumoasei Laura omagiile și cu atît mai puțin să-i propună întîlniri și legături periculoase. Așadar, iubirea poetului a rămas un secret, dar nu s-a frînt, nici după moartea la 38 de ani a Laurei, tot într-o simbolică zi de vineri, 6 aprilie, dar în anul 1348. Unii vorbesc de ciumă, alții de tuberculoză, femeia era oricum epuizată, născuse de 11 ori. Cavaleriul ei a fost pesemne un sedentar, n-a participat la nici un război, și-a făcut nesmintit datoria de soț și de bărbat cu maximă precizie.

Trec la altceva.

2. Despre Petrarca se spune, s-a spus de multe ori (cu mai mult sau mai puțin temei) că a inventat sinele, eul. Pare curios, dar nu e. Omul s-a definit ca individ și subiect separat și distinct de ceilalți indivizi și subiecți foarte tîrziu. Cînd e întrebat cine e, Ieronim răspunde: ”christianus sum”. Augustin era și mai sec: ”homo sum” (sînt creștin, sînt om). Asta înseamnă a te defini prin apartenența la o categorie. Și astăzi cînd întrebăm pe cineva ”cine e?”, omul răspunde inocent: ”sînt cizmar”. Ce este el în sinea lui nu știe. Fiindcă nu s-a gîndit. Primul care s-a gîndit la chestia asta a fost Petrarca.

Voi reveni...



P. S. În imagine, un portret presupus al iubitei lui Petrarca, Laura de Noves (1310 - 1348).


Citiţi în continuare!

marți, 22 noiembrie 2016

Din lipsă de pescari, peștișorul de aur a făcut o depresie



Faptul că nici ”școlerii” din Anglia și nici cei americani nu-s mai silitori decît ai mei nu mă încîntă cu nimic.

Nu cred că lipsa de interes față de cărți este o stihie împotriva căreia nu-i chip să lupți. Omul nu renunță la plăceri decît dacă n-a gustat din ele. Iar cititul este o plăcere desăvîrșită. Așadar, mă repet, dezinteresul față de lectură nu este o necesitate, un destin scris de degetul arătător al lui Dumnezeu, o poruncă din Înalt, o apocalipsă.

În fond, eu nici nu cred în destin (ori în stihii puritane), aici sînt de părerea lui Michel de Montaigne, care a fost un spirit treaz (chiar dacă mult prea agitat, după gustul meu). Lumea e guvernată de hazard ca și viața; în opinia mea, hazardul nu reprezintă cîtuși de puțin celălalt nume al necesității. Hazardul e doar hazard. Cine crede că este un produs și o consecință a necesității ori e geniu, ori opusul lui (contrar și contradictoriu).

Foștii mei studenți, îndrăzneții, s-au răspîndit prin lumea largă. Au dat examene dificile. Au întîlnit somități. Au devenit, la rîndul lor, profesori. Nu este meritul meu. N-am nici un amestec. Dar sînt mîndru de ei. Am astfel de prieteni în Marea Britanie (cel puțin 3), în State (cel puțin 2), în Franța și Germania, lucrează la universități prestigioase. Ba am și în Canada. De la ei am aflat că se citește și acolo foarte puțin și numai pe sărite. De la ei am aflat că imaginile și filmele (nu cărțile) sînt principalul material didactic. Nu-i normal. Filosofie înveți de la Kant, nu de la Hitchcock.

Deci, cam peste tot, nu se mai citește. Sau citesc doar bătrînii. Bibliotecile, librăriile dau faliment, cel puțin în România. Se întîmplă ceva cu școala, cu profesorii, cu sistemele didactice, cu pedagogia (care pretinde că e o știință exactă). Din cîte am observat, cititul nu este o tortură, un chin drăcesc. Enunț o banalitate, dar această banalitate este imposibil de evitat. Nimeni nu renunță la o plăcere inocentă. La vicii ar fi bine să renunțăm cu toții, eu am viciul fumatului, din păcate. O să ajung în iad... Împreună cu necititorii. Va fi o companie plictisitoare. N-o să avem ce ne povesti...

M-a bătut adesea gîndul să renunț la blog. Mai ales, în ultima vreme. Ce mare scofală este să scrii despre cărți, să anunți o noutate editorială, să lauzi un autor? Voi fi citit de ceilalți bloggeri și, desigur, de prietenii de pe Facebook, care, oricum, sînt, ei, la fel de buni cititori ca și mine (chiar mai buni, dacă este să fiu drept și să vorbesc franc). Cu siguranță, ei n-au nevoie de recomandările mele. Alteori, mă cuprinde un feeling optimist. Cine știe? Dacă scriu despre un roman ieșit din comun, despre 2666, să zicem (tot n-am scris despre acest minunat roman), întîmplarea (și numai ea!) poate face ca privirea unui necititor să cadă peste rîndurile mele, să trezesc o curiozitate, să provoc un fior, să salvez un păcătos.

E ca la pescuit. Dacă nu arunci undița în Volga, peștișorul de aur rămîne ascuns și deprimat de faptul că nu poate îndeplini cele trei dorințe proverbiale. Și ce tare ar vrea!



P. S. În imagine: Konrad Witz (c. 1400 - a445 / 1446): La Pêche miraculeuse (1444).


Citiţi în continuare!

luni, 21 noiembrie 2016

O crimă și un martor greu de crezut



Ian McEwan, Coajă de nucă, traducere de Dan Croitoru, Iași: Polirom, 2016, 216p., 26,95 lei.


Grădina de ciment mi-a plăcut, Ispășire, mult mai puțin (deși Ispășire a fost proclamat de critici ca fiind cel mai bun roman scris în engleză de către un autor ne-american, într-un sfert de secol), acum Coajă de nucă mi-a plăcut chiar mai tare decît Grădina de ciment. Și pe bună dreptate. Ian McEwan chiar a scris un roman interesant și ingenios. Cel puțin, așa îmi șoptește gustul meu privat și nu există posibilitate de a-l contesta, nu s-a înființat încă un tribunal de apoi al judecăților de gust. O știm de la  Kant, ca să mă exprim prețios: judecata de gust nu este ”universalizabilă”, nu devine niciodată judecata tuturor...

Știu, Coajă de nucă are un povestitor greu creditabil, dar literatura e plină de povestitori necreditabili: defuncți, miniaturiști aruncați într-o fîntînă de către un asasin fioros (ca în Mă numesc Roșu), misionari cu limba tăiată (ca într-o povestire de Camus, Renegatul sau un spirit confuz), Moartea însăși (ca în Hoața de cărți). Și dacă orice lucru neînsuflețit poate prinde glas - prin efectul figurii retorice intitulată de specialiști prosopopee - , de ce nu ar putea vorbi, ironic și erudit (sic!), copilul încă nenăscut al numitei Trudy, cruda (ce joc de cuvinte isteț mi-a reușit, nu mă așteptam de la mine!) și sastisita soție a unui poet lipsit de har și de noroc în viață.

Nu am de gînd s-o lungesc și să evoc laudativ, în această notă foarte grăbită (care nu este în nici un caz o recenzie propriu-zisă, ci un simplu anunț editorial), citatele ascunse în solilocviul înțelept al naratorului (imposibil, să nu uităm), intertextualitatea, adică, formulele admirabile în laconismul lor bonom, stilul alert, observația psihologică foarte precisă, toate de atribuit prozatorului englez. Deci, nu mă lungesc, nici n-ar avea haz la ora asta din noapte, dar nu pot încheia fără a vă face îndemnul de a citi acest roman, măcar atît cît am putut citi și eu din el în patru-cinci ore de lectură (atît mi-a luat să termin cartea!).

E vorba și de o crimă, recunosc, e vorba și despre Hamlet (piesa lui Shakespeare) sau, mai precis, de o re-scriere modernă a prea-cunoscutei piese (un Hamlet actual, ucis de amantul unei soții ingrate ca toate celelalte), e vorba de lumea în care deja domnesc lipsa de măsură și irațiunea, lumea noastră, numai Ofelia lipsește și, prin urmare, nimeni n-o poate trimite la mănăstire. De altfel, în vremea lui Shakespeare, nici măcar nu mai erau mănăstiri prin Anglia, căzuseră în ruină, așa încît îndemnul lui Hamlet nu are sensul atribuit de către cititorii de azi...

Citez pour la bonne bouche numai această frază lipsită de apel: ”Cu multă vreme în urmă cineva a proclamat convingerea neîntemeiată drept virtute. Acum oameni dintre cei mai civilizați spun că așa și este”.


P. S. În imagine: Theodor von der Beek (1838 - 1921): Ophelia (1901).


Citiţi în continuare!

marți, 15 noiembrie 2016

Spune tot, nelegiuito...



Pot fi cu totul sincer cînd scriu despre mine? Răspunsul e unul singur: în nici un caz. Și chiar dacă aș vrea cu tot dinadinsul.

Psihologii sar de pretutindeni (mai ales  cei din Japonia) să mă confirme. Cînd vorbește despre sine, pînă și individul cel mai curajos (și mai inocent) nu poate fi absolut și în întregime sincer. Rousseau i-a reproșat lui Montaigne fățărnicia. Tocmai lui Montaigne cel care anunța sus și tare că se va desemna într-un autoportret nemilos. Se pare că n-a reușit. La rîndul lor, analiștii literari i-au reproșat lui Rousseau același lucru. Pînă și pretenția de a fi cel mai sincer de pe Pămînt (și din univers) este o ipocrizie. Nu are rostul să insist, faptul e vădit.

Așadar, nu poți fi absolut franc cu tine și, cu atît mai mult / mai puțin cu ceilalți. Din două pricini. Prima ar fi instinctul de apărare și slăbiciunea. Îți aperi imaginea de sine (draga noastră stimă de sine) și nu posezi temeritatea de a-ți recunoaște public sau solitar defectele. Asta dacă le știi (pe cele mai multe le ignori) și ai puterea să (ți) le divulgi. Ignorăm, deci, cu succes tocmai evidența: viciile, păcatele cu gîndul sau cu fapta. Vedem paiul din ochiul celuilalt, dar bîrna din ochiul nostru n-o vedem cu nici un chip.

A doua pricină e tentația autoficțiunii. De îndată ce vorbești despre tine, compui negreșit o poveste al cărei protagonist este un viteaz, un individ luminos, precum cavalerul Galahad, fără prihană și reproș.

În încheiere, voi repeta ceea ce deja am spus, încă din primul rînd al acestei note minuscule: autobiografia / mărturisirea / confesiunea nu este / nu sînt cu putință. Nici sub patrafirul lui Teofan, nici în confesionalul Papei Francisc. Nicăieri...


P. S. În imagine: Giuseppe Molteni (1800-1867), La confessione (1838).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Puneți-vă în scris...



Ca tot omul mă întreb uneori ce ar trebui să înțeleg cînd folosesc (cu privire la mine, desigur) pronumele personal ”eu”, sau cînd mă apuc să vorbesc despre ”eul / sinele” meu și găsesc că reprezintă o entitate perfid-misterioasă, care merită cel puțin un panegiric.

Bineînțeles, n-am un răspuns și nu cred că există vreo cale rațională de a ajunge la unul. Filosofii și psihologii (sau invers, nu vreau să-i supăr pe psihologii din Japonia) pretind că eul / sinele ar fi o narativă, o povestire sau ar rezulta dintr-o povestire / dintr-o narativă, ar fi un ”eu narativ”. Firește, povestirea ar trebui negreșit să se refere la povestitorul ei (nu la om în general), să fie, deci, o autobiografie și, mai ales, să fie sinceră, ceea ce bănuiește oricine că este un lucru absolut imposibil pentru om, ființă vicleană, prin definiție. Dacă eu compun o autobiografie, nu numai că aflu imediat ce e cu mine (și cu lumea mea), dar primesc și un răspuns cu privire la ”sine” ca sursă și obiect al povestirii mele. Iar răspunsul căutat e narativa însăși. Ea este ”sinele”. Narativă =  sine / eu.

Nu știu dacă ați înțeles ceva din această bolboroseală pythianică. Și nici nu e necesar, fiindcă problema e complicată din capul locului și încă înainte de a o pune și formula. Eu am doar misiunea de a v-o sugera.

Stau strîmb și mă gîndesc după cum urmează. Adică dacă eu procedez precum Montaigne și mă apuc să mă descriu amănunțit (Montaigne zicea că se ”pictează”, că-și face portretul, și scria despre mîncărurile care îi plac cel mai tare!!!), din descrierea vieții mele, eu, eu, eu aș sesiza (isteț cum mă aflu) o mulțime de lucruri, inclusiv cine și ce sînt eu (ca ”eu”, ”sine”, "ego", ”subiect”, ”self”, e o hărmălaie terminologică aici, greu de descîlcit de către o minte banală ca a mea, o iau ca atare și o las în plata Domnului).

Afirmația care mă derutează cel mai ascuțit e aceea care pretinde că sinele meu (și numai al meu) este o narativă și, încă mai precis, o narativă pe care eu o rescriu / el o rescrie permanent. Mi se pare straniu. Și chiar mai mult decît straniu. Simt că eul e ceva din mine însumi, mai precis din capul meu (sau din corpul meu), în timp ce psihologii (din Japonia și de peste tot), dar și filosofii (de pretutindeni), îmi recită în cor cum că dacă privesc la narativă, îmi contemplu, pur și simplu, eul / sinele. Dacă mai public și o carte (cu tot cu narativa despre mine), îmi pot așeza eul într-un raft al bibliotecii (în spatele celorlalte cărți, desigur, n-ar fi o scriere prea măgulitoare, bănuiesc). Se știe că sfinții pot merge cu propriile capete tăiate în mînă. Așa putem citi în Dante. De ce n-ar fi posibil și în cazul nostru?

Închei fiindcă nu mai am timp, se face miezul nopții, astfel: în noi există (încă nedescoperit) un ”eu narativ” (cf. Marya Schechtman, ”The narrative self”, in Shaun Gallagher (ed.), The Oxford Handbook of the Self. OUP Oxford, 2011, pp.394-407, 415). Acest ”eu narativ” este o povestire pe care o scrie însuși eul / sinele. Povestirea mea este eul meu povestit. Eul meu este povestirea mea despre eul meu natural re-povestit. Mai simplu și mai tautologic nici că se poate.

Cred că a venit vremea, dragii mei, să vă redactați autobiografiile...


P. S. Pentru mine eul meu e mai misterios decît acel kanji japonez de lîngă gheișă...


Citiţi în continuare!

joi, 10 noiembrie 2016

Căutarea lui Averroes în Poetica lui Aristotel



În povestirea intitulată Căutarea lui Averroes, Borges se întreabă cum de a fost cu putință ca marele comentator arab să nu priceapă ce semnificație au, în Poetica aristotelică, termenii ”tragedie” și ”comedie”. Voi adăuga imediat că Averroes înțelegea prin tragedie ”poem de laudă, omagiu versificat, eulogie, panegiric” (cam același lucru!), iar prin comedie înțelegea ”satiră, imprecație, mustrare, vituperare, reproș” (tot cam același lucru).

Noi ne-am feri să vedem într-o tragedie greacă, în primul și în primul rînd, un poem laudativ. Tragedia, de obicei, nu are nici o legătură cu lauda în versuri; dimpotrivă, adeseori, corul deplînge soarta protagonistului și nechibzuitele lui opțiuni. Deplînge soarta lui Oedipus, nu-i cîntă un panegiric, nu-l laudă în nici un fel.

A, în treacăt fie spus, noi înșine ne putem închipui cu mare dificultate ce era, cu adevărat, o tragedie originală, cum se desfășura în amfiteatrul lui Pericle din coasta Acropolei un spectacol tragic, cum arătau actorii (nu prea mulți, 1-2, cel mult 3, remarcă Aristotel), ce fel de măști purtau, ce gesturi făceau, cum pronunțau replicile, în ce chip reacționa publicul (plîngea, ofta, țipa?)... Teatrul de azi, așa cum îl știm, mai mult ne încurcă decît ne oferă o lumină cu privire la ceremoniile din Atena antică.

Mă întorc la Averroes (a trăit la Cordoba între 1126 și 1198). A fost un polimat, cum se zice, un erudit, un mult știutor. A comentat opera lui Aristotel tratat cu tratat, verset cu verset. A lăsat deoparte doar Politica. În pofida cunoștințelor sale variate și a inteligenței dialectice, a murit fără să înțeleagă mare lucru dintr-o tragedie, nici măcar numele acestei specii literare nu l-a intuit cum se cuvine. De ce?

Jorge Luis Borges presupune că obstacolul cel mai mare a fost iconofobia generalizată a arabilor, care sancționa (și reprima) laolaltă imaginile și reprezentările de orice fel (inclusiv reprezentările teatrale). De altfel, în vremea lui Ibn Rushd (numele arab al filosofului), teatrul fusese uitat cam peste tot în Europa, lumea nu mai avea timp și chef de tragedii, arta spectacolului decăzuse, sub amenințările și disprețul Sfinților Părinți (să ne gîndim la tratatul lui Tertulian, la obiecțiile sfîntului Augustin): ”teatrul” se rezuma deci, numai la ceremonia opacă a liturghiei, pe care oricum n-o înțelegea mai nimeni (cu excepția călugărilor și prelaților care știau limba latină).

Motivul invocat de Borges e foarte serios. Dacă nu ai experiența unui lucru, e greu să sesizezi (chiar din relatările unui călător prin China) ce înseamnă precis numele acelui lucru. Dacă nu ai văzut o tragedie (și, în genere, un spectacol cu actori și replici, cu acțiune), nu pricepi semnificația termenului și te mulțumești, precum Averroes, cu cîteva ipoteze fanteziste. Mai rău, vezi în tragedie o ilustrație a poeziei lirice și citezi abundent din creațiile poeților arabi pre-islamici...

Eu aș adăuga un al doilea motiv, și mai serios. Averroes a comentat Poetica după o versiune arabă care era traducerea unei versiuni siriace care, abia ea, era o traducere după originalul elin, așadar, după însuși tratatul lui Aristotel. Prin urmare, Averroes nu știa limba greacă și, de asemenea, nu bănuia cît de mult se pierde din semnificația unui text dacă este trecut prin mai multe traduceri (și minți omenești).

Așa îmi explic erorile lui Averroes. Și tot așa îmi explic spusa lui că paginile Coranului cuprind multe tragedii și comedii.


(Pe scurt, cam asta am spus la colocviul organizat de Centrul de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie Practică, la care am participat astăzi de la ora 12: 30 încolo).


P. S. În imaginea de sus vedem o mască ”tragică”. V-am spus, cred, că actorii greci purtau măști...


Citiţi în continuare!

marți, 8 noiembrie 2016

Numai Dylan, săracul, știe ce este în sufletul lui...



Nu e greu să zdruncini un biet om dacă-i spui perseverent, sistematic, lucruri amabile: că e frumos, că e deștept, că e genial, că are cea mai ageră privire dintre vînătorii de căprioare, că e chiar alesul lui Dumnezeu și ambasadorul lui personal în universul sublunar. Puterea laudelor este imensă. N-am întîlnit pînă astăzi un singur om, un singur subiect montanian (de la Montaigne), care să nu-i fi cedat. Iată, de-o pildă, Bob Dylan!

A stat cît a stat, a meditat cît a meditat, a rămas fără glas cît a rămas fără glas. Și gata... Într-un tîrziu, la care nu speram, ca să fiu sincer și să grăiesc drept, a prins glas și a acceptat Nobelul pentru literatură. Deci, a înțeles negru pe alb, fără greș, că este un urmaș al lui Homer. Așa pur și simplu. S-ar putea să nu vă placă Homer, studenții mei nici n-au auzit de el, e un scriitor vechi și demodat, ieșit din uz. Mai mult, după cum socotea E. Lovinescu, valorile suferă mutații însemnate (și numai în jos!) iar Iliada nu mai poate interesa azi pe nimeni. Cum să-ți placă Ahile care-l înfrînge pe Hector cu ajutorul zeilor? Nimic mai plicticos decît Iliada. Dacă poemele lui Homer nu mai înseamnă nimic (pentru mulți, nu și pentru susiscălitul), numele Homer înseamnă mult prin faptul că e un simbol. Desemnează forța poetică, genialitatea originară și multe altele.

A-l compara pe cineva cu Homer va să zică a vedea în el un inițiator de lume, un individ care epuizează o limbă, într-un cuvînt: un clasic. Mă întreb dacă sărmanul Bob Dylan crede cu adevărat că a epuizat posibilitățile limbii engleze și că este un succesor al lui Homer și al tuturor poeților care își recitau creațiile în fața unui public avizat (printre poeți îi numesc, de o pildă, numai pe Vergiliu și pe Dante). Poate că nu a crezut, dar dacă a acceptat premiul, a ajuns cu siguranță să creadă.

Dacă vrei să-i faci rău unui om obișnuit, laudă-l! Și cu cît mai impresionantă și mai lipsită de temei va fi lauda, tot cu atît mai importantă victima...


P. S. Nu, nu cred deloc că valorile se schimbă după opiniile noastre ori ale criticilor. Numai modul de a le percepe suferă ”mutații”.

P. S. 1. În imagine: Francis Bacon (cel Tînăr), Portrait of George Dyer Riding a Bicycle (1966). Portretul dă, poate, o sugestie despre sucirea minților..


Citiţi în continuare!

marți, 18 octombrie 2016

Cine este ”eu”?



S-a pretins că eseul este un desen mai mult sau mai puţin veridic al eului. Cel puţin asta susţine Montaigne, într-un avertisment către cititor, redactat în data de 1 martie 1580. Ciudat, în vremea domnului Michel Eyquem de Montaigne (1533 - 1592), cititorul nu murise încă...

În eruditele sale pagini stratificate, sub cuvinte sau deasupra lor, am afla, va să zică, un portret necontrafăcut al eului, o imagine de sine lipsită de orice complezenţă sau milă. Bref: eul însuşi, în toată splendoarea mizeriei sale.

Unii, ceva mai devreme, au înţeles să-şi amăgească cititorul, prezentînd (ca portret propriu) o fiinţă mai atractivă decît îngerii, suptă ca sfinţii şi perspicace ca Dumnezeu. Alţii, dimpotrivă, s-au vădit sub culori cernite şi văluri, cît mai şters. El, Montaigne (ne avertizează însuşi eseistul), nu va minţi, în schimb, pe nimeni. Privirea lui va fi mai ascuţită decît scalpelul chirurgului. Sinceritatea, completă. Acuitatea intelectului înfipt în sine, fără egal. Nu va ascunde nimic, nici un gînd, nici o trăire a minţii, nici o senzaţie mai originală. Se va desemna pe el însuşi aidoma cu prototipul, într-un amestec confuz şi inedit de hidoşenie şi măreţie.

E greu de spus, totuşi, cum procedau ceilalţi, pentru că înaintea lui Montaigne nimeni nu mai încercase un atare tip de compoziţie literară. La data la care demnul urmaş al scepticilor îşi clasifica citatele în latină, cogitaţiile private şi impresiile despre lume, în eseuri a căror ordine nu-l interesa în chip deosebit, compunerea autobiografică avea numai vreo două-trei secole. În fond, s-a convenit de mult, eul este o invenţie tîrzie. Nu înseamnă că n-a existat deloc, asta se înţelege de la sine. Dar înseamnă, mai ales, că pînă în secolul al XII-lea, cînd Guibert de Nogent (De vita sua, sive Monodiae) şi Abelard (Historia calamitatum) îşi redactează “autobiografiile”, eul fusese bine reprimat, din pricini asupra cărora nu doresc şi nici nu are rostul să insist.

Întorcîndu-mă la Montaigne, aş observa numai că pretenţia lui este cu totul irealistă. Şi prematură. Pentru a vorbi necenzurat despre un ipotetic ego va trebui să-l aşteptăm pe Rousseau şi, mai apoi, post-modernitatea. Mai precis, scrierile personale (jurnalul intim, autobiografia) şi încununarea lor, perla din coroană: autof(r)icţiunea. Tentativa lui Montaigne este, nu încape vorbă, măreaţă. Rezultatul palpabil, mult sub aspiraţiile declarate făţiş: mediocru. Montaigne prezintă, cel mai adesea, un eu generic, cu însuşiri generice. Eseurile sale pot fi analizate, în consecinţă, şi sub aspectul psihologic al ratării proiectului. Cu cît urmăreşti să fii mai sincer şi mai crud cu tine însuţi şi cu aproapele, cu atîta (te) amăgeşti mai vîrtos. Eul devine o nălucă perfidă şi ermetică. În van cauţi să-i sesizezi, dintr-o dată, configuraţia şi aspectul. Eul nu poate fi o substanţă (şi nici nu este, deși Galen Strawson pare a gîndi altfel), dar abia pornind de la el universul interior primeşte un chip definit.

De cele mai multe ori, Montaigne se ascunde sub citate şi autorităţi. Sub minciuna poveştilor despre sine. Culege suma înţelepciunii şi smintelii celorlalţi. Se caută, mai ales, acolo unde nu este, în lecturi şi cărţi. Asemenea făpturii viclene a sofistului din dialogul lui Platon, eul poate fi prins anevoie într-o formulă concisă şi definitivă. Şi mai greu poate fi dezvăluit privirii celuilalt. Care, în treacăt fie spus, nu este interesată la propriu şi cu exclusivitate decît de ea însăşi, de fiinţa ireproşabilă din care emană, ca o rază scormonitoare şi insolentă.

În lectura “portretului” eseistic are loc, ca să spun astfel, o coliziune a egoismelor. De o parte, egoismul scriptorului, al lui Montaigne, să zicem. De alta, egoismul cititorului. Şi nici unul nu iese în urma violentei ciocniri în cîştig. Nu spun nici o noutate. Mai uşor este cămilei a trece prin urechea boldului decît eului prin încercarea corosivă a inspecţiei celuilalt. Egoism contra egoism. Făţărnicie contra făţărnicie. Autor contra lector. Şi invers. Iată motorul evoluţiunii lecturii către punctul Omega, situat în empireu.

Ca să fiu cinstit şi să vorbesc franc, transparenţa eului (chiar la poeţi) este imposibilă (orice ar zice liricul Lucian Vasiliu). Scriitorul nu este, din nefericire, o făptură străvezie, ca ţipla, meduza sau heruvimii. Transparenţa făpturii pînă la miezul tare al eului reprezintă un ideal inuman, care poate fi numai postulat şi nu o realitate pipăită, documentată prin experimente şi măsurători. Un ideal, la urma urmelor, suspect. În această privinţă nu există nici termometru, nici microscop, nici busolă.

Nu pun la socoteală constituţia multiplă a eului însuşi, despre care a vorbit, la modul definitiv, într-un eseu despre Pascal, Aldous Huxley. La urma urmelor, pe care dintre euri vrei să-l descrii? Despre care dintre euri îţi propui să vorbeşti? Despre eul pe care îl arunci în joc cînd eşti singur sau despre faţa lui arătată celorlalţi, impertinent? Despre eul supus ameninţării morţii, despre eul care trage să moară sau despre eul etern?

Dar dacă sinceritatea se înfăţişează întotdeauna ca o formă a opţiunii, dacă este finalitatea dubioasă a unei alegeri, nu mai există sinceritate. Francheţea se naşte, poate, din momentul în care nu ai de ales, cînd un eu ultim şi conclusiv le distruge pe toate celelalte. Şi nu există, în cuprinsul vieţii, un astfel de moment. Iar dacă există, ascuns în viitor, ai atunci treburi mai grabnice de făcut decît exprimarea precisă a bogăţiei lăuntrice a eului ultim. Trebuie să iei seama la ţinută, căci te vei înfăţişa, cît de curînd, în faţa căutăturii aprige a lui Dumnezeu şi sub slava Lui stătătoare, unde vei ţine un discurs justificativ și vei răspunde la întrebări drastice. Cel puţin aşa se zice.

Iată de ce pretenţia unei desăvîrşite francheţi, făgăduiala lui Montaigne, rămîne mereu şi mereu doar o simplă pretenţie, elocventă mai cu seamă pentru trufia nemăsurată a eului. Dintre toate făpturile inventate de fantezia dezlănţuită a Creatorului, numai omul cutează a spune că se va exprima pe sine liber şi complet, dintr-un impuls confesiv irezistibil. Nu-i puţin lucru. Dar nici nu oferă îndrăzneţului vreun privilegiu deosebit. Şi, în definitiv, lucrul nu este cu putinţă decît dacă eul secretă, deasupră-şi, un eu reflexiv: eul suprainstituit al descrierii de sine, Sinele însuși, speculator. Nu primul eu se exprimă; el se lasă, poate, exprimat de către un eu secund, care nu este, pînă la urmă, decît producţia sa. Dar eul reflexiv, eul descrierii îi rămîne dator eului intim, profund. În atari condiţii, el va vorbi despre sine şi despre genitorul său cu sinceritatea umilă a debitorului, învăluit.

Fiind o compunere la persoana întîi singular, eseul oferă o sugestie a despuierii de veşminte şi prejudecăţi, o promisiune a nudităţii fruste. Am contrazis pas cu pas sugestia. Mi-am păstrat veşmintele. Nu mi-am ţinut, aşadar, promisiunea.

Totul s-a petrecut ca în experienţa paradigmatică a examinării foilor de ceapă, în scopul de a identifica esenţa și miezul sus-zisei legume. Crezi că vei ajunge la miez, dar miezul se compune tot din foi zemoase, cu aromă ţipătoare. Cînd o îndepărtezi pe ultima, ai acces, din fericire, la capăt, unde constaţi dezamăgit cum că miezul principial nu există: substratul a fost o iluzie compusă exclusiv din accidente și tropi. În faţa esenţei nevăzute a bulbului desfoliat, numai ochii îţi lăcrimează.

A amăgi, a disimula este, probabil, la fel de greu ca încercarea de a distribui concluzii neconvenabile cu privire la sine (şi la semeni). În încheierea avertismentului său, Montaigne îl îndeamnă de-a dreptul pe cititor să nu-i citească eseurile: pricina, cum ar veni, nu merită efortul. Eul nu înseamnă mare lucru. Ba chiar, dacă stăm şi ne gîndim bine, nu înseamnă nimic. În ceea ce mă priveşte, mă văd nevoit să-i dau dreptate.


P. S. În imagine: Jean-Siméon Chardin (1699 - 1779), Les bulles de savon (1734).


Citiţi în continuare!

duminică, 24 iulie 2016

Hodoronc-tronc!


Andreea (să nu vă închipuiți că am să dezvălui cine este Andreea, trebuie să vă descurcați singuri!) găsește că o propoziție din Scrisoarea către tată a lui Franz Kafka cuprinde o adîncime și o citează euforic pe Facebook, ca să ne-o vîrîm în cap, firește, și să medităm la ea (cînd avem timp și chef).

Propoziția sună și arată precum urmează: ”Semnificația vieții este că se termină”. Hodoronc-tronc! Mie mi se pare că singura virtute a acestei propoziții constă în faptul (irefutabil, admit) că este foarte scurtă. Nu ascund că mi-ar fi plăcut să fie și mai scurtă, muuuuuuult mai scurtă. Ca viața însăși, pentru a vorbi gingaș. Din păcate, nu tot ce-i succint, laconic, scurt este și adînc.

Probabil că Andreea găsește în propoziția lui Kafka o înțelepciune ascuțită. Viața are un sfîrșit și tocmai acest sfîrșit pare să-i dea un sens. Mulți gînditori au propus această soluție. Dacă viața nu ar sfîrși undeva și cîndva, n-ar primi sens. În consecință, un om nemuritor ar duce o viață de nimic și de mare plictis. Așadar, trebuie să gîndim viața dinspre moarte, de-a-ndăratelea, ca să-i aflăm sensul.

Un franțuz isteț și cam iute de mînă (numitul Malraux) a găsit de cuviință să afirme că ”moartea transformă viața în destin” și puhoaie de înțelepți i-au repetat enunțul, aproape mecanic, fără să observe că numita afirmație nu spune în realitate nimic. Moartea încheie un șir de evenimente (fără a fi ultimul eveniment), este evenimentul de după șir, dar seria evenimentelor dintr-o viață de om nu devine - prin însuși acest fapt / eveniment / hazard - o serie necesară (= un destin). De altfel, viața nu este niciodată o serie necesară de întîmplări, evenimente etc.

Slăbiciunea propoziției formulate de Kafka - în scrisoarea lui prea bine cunoscută - este că poate fi cu (prea) mare ușurință parodiată, re-scrisă. Dacă semnificația vieții e că se termină (la 20, la 40 sau la o sută de ani), nu cumva semnificația morții e că începe imediat - și cu o exactitate de Regină - după ce viața se termină? Cum să nu? Trăim cît trăim și la un moment dat, momentul cel mai întîmplător cu putință, vuști, firul se rupe și totul se rezolvă o dată pentru totdeauna.

Și, ca să vezi, tocmai chestia asta de negîndit dă semnificație vieții...


P. S. În imagine: Alfred Agache (1843 - 1915), Vanité (1885)


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 9 iulie 2016

Cum să devii tot mai bogat scriind cărți de ficțiune


Mereu mă frămîntă cîte o întrebare metafizică, nu trece ziua fără să-mi pun o astfel de întrebare, nu fac din asta un secret. Azi, de pildă, m-am întrebat cum stabilesc editorii tirajul unei cărți și n-am ajuns la nici o concluzie în afară de una singură: nu-i deloc simplu să fii editor, ai nevoie de un simț în plus, de inspirație și, mai ales, de noroc.

Să zicem că traduci Sticletele de Donna Tartt, știi că acasă la ea cartea a fost un bestseller, s-a vîndut într-un milion două sute de mii de exemplare (zic unii, dar trebuie să fii prudent și să iei cifra cum grano salis, filosofic), presa a mai strîmbat din nas, dar n-a avut ce face, Donna Tartt reprezintă un fenomen spiritual. Publicul este, la urma urmelor, jupînul, și el hotărăște ce vrea și cît vrea. Iar publicul din America vrea Donna Tartt. Dar publicul din România? Vrea și el Dona Tartt? Mă îndoiesc.

Deci, traduci Sticletele și-ți propui să vinzi cartea în cît mai multe exemplare. Dacă nutrești iluzia că Sticletele va fi un bestseller și la noi, te înșeli amarnic și riști să dai faliment. Nu poți tipări un milion de exemplare, fiindcă în România nu ai un milion de cumpărători, trebuie să te gîndești, așadar, la o cifră ”românească”. Revin la întrebare: cum o stabilești? Probabil că începi cu puțin: să zicem cu o mie cinci sute, pentru început. Dacă Sticletele se vinde într-o mie cinci sute de exemplare, îți scoți banii pe care i-ai băgat în editare și tipărire, dar nu mai mult. Nu mai mult. Iar tu vrei să scoți un ce profit din afacere, să te dezvolți, să faci concurență lui Gallimard.

Din cîte știu, dacă în România o carte se vinde în două mii de exemplare, apariția se socotește un succes. Dacă ajunge la cinci mii, e un triumf. Iar dacă un autor se vinde în zece mii de exemplare, faptul ar trebui consemnat în letopiseț, trecut în Biblie la minuni.

În consecință, un autor român nu poate trăi din scris, trebuie să practice o meserie, să spargă lemne la casa unui grof, să cultive legume, să fie angrosist. Ca să trăiești din scris, trebuie să vinzi cel puțin 15-20 de mii de exemplare. Și asta nu e cu putință pentru un scriitor autohton. În treacăt fie spus, dacă Thomas Mann, Vladimir Nabokov, Philip Roth, Thomas Pynchon (și chiar Donna Tartt) ar fi avut ideea sinucigașă de a scrie în românește, ar fi fost muritori de foame (sau ar fi emigrat). În consecință, dacă vrei să ajungi un scriitor bogat, trebuie să muncești. De preferință la Stat...

Mă întorc încă o dată la întrebare: cum stabilesc editorii tirajul cărților? Am impresia că această întrebare mă va obseda și mîine...


P. S. Precizez că am folosit romanul Donnei Tartt cu titlu de ilustrațiune didactică. Romanul ei nici nu mi-a plăcut, dar nici nu mi-a displăcut, chiar dacă este compus după o rețetă vizibilă și chiar dacă i-am dedicat o recenzie lipsită de entuziasm...

P. S. 1. În imagine: Marinus Claeszoon van Reymerswaele (c.1490 - 1546), St. Jerome in his Study (1541).



Citiţi în continuare!

vineri, 8 iulie 2016

Enigme fără sfîrșit


Fernando Pessoa, Quaresma, descifrator. Proză polițistă, selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând, București: Humanitas, 2015, 339p., 37 lei.


Povestiri neterminate, aflate în diferite stadii de redactare, uneori cu mai multe versiuni, cu mari lacune, părăsite și reluate peste ani. Firește, Pessoa și-a propus să prezinte figura unui monstru logic, în fața căruia nici o enigmă nu are voie să reziste mai mult de cinci minute. De cele mai multe ori, dar ce spun?, în absolut toate cazurile, enigma nu rezistă, oricît de îndărătnică, de încîlcită ar fi. Cedează necondiționat intuiției și rigorii unei minți sclipitoare. Aceea a inegalabilului, fabulosului doctor fără arginți, Abilio Quaresma.

Din păcate, pretutindeni, lipsește tocmai esențialul: descifrarea misterului, cheia enigmei, rezolvarea concretă, raționamentul genial. Presupun, așadar, că Fernando Pessoa își compunea povestirile schițînd, mai întîi, cadrul acțiunii, circumstanțele, actorii: un ins găsit fără suflare într-o cameră închisă pe dinăuntru, furtul unei mari cantități de aur dintr-o bancă al cărei seif se deschide numai dacă trei funcționari rotesc simultan cheile într-o ușă blindată, ubicuitatea unui personaj extrem de periculos, locurile comune, altminteri, ale oricărui policier interbelic.

După precizarea cadrului și a problemei, aflăm în chipul cel mai (puțin) surprinzător că numitul domn Quaresma a găsit deja răspunsul și l-a identificat pe criminal. A ajuns fără greș la o concluzie necesară și irefutabilă. Criminalul este nemaipomenit de inteligent, dar inteligența detectivului este, bineînțeles, superioară. Criminalul suferă, uneori, de psihoze multiple (este fie paranoic, fie isteric, fie și una, și alta), dar Quaresma este expert și în psihologia abisală, deși suferă la rîndu-i de etilism cronic. În final, Abilio Quaresma primește cu smerenie cuvenitele elogii. Comisarii de poliție (cel mai statornic dintre ei se numește Manuel Guedes) au un mic extaz contemplativ în fața simplității nebănuite a soluției. Lipsește, cum am spus, modalitatea de soluționare, transformarea ipotezei în certitudine. Cum ar veni, lipsește tocmai diferența specifică (dacă există și aici o diferență) care transformă o narațiune obișnuită într-una polițistă stricto sensu. Avem, prin urmare, cadrul, începutul tenebros și sfîrșitul strălucitor, crima și identificarea nelegiuitului. Ar mai trebui legătura dintre cele două momente. Nu aflăm, deci, ce s-a petrecut între prolog și epilog, frămîntările doctorului. În ce chip a procedat Quaresma, cum a acces la soluție, care a fost silogismul mîntuitor? Dar ar fi să cerem prea mult unor compuneri scrise din amuzament și nedestinate, probabil, publicării.

Dintr-o povestire aleg, nu chiar la întîmplare, această exclamație profetică a lui Guedes: ”Imaginați-vă, doctore, imaginați-vă că, în loc să avem în fruntea țării tot felul de borfași, de găinari, de pederaști sau plozi de curvă care ne guvernează, am avea oameni ca dumneavoastră. Ce ziceți? S-ar salva țara, de zece ori s-ar salva...” (p.281).

Admiratorii lui Fernando Pessoa vor citi acest volum măcar din curiozitate, cum a făcut și susiscălitul. Legendarul cufăr cu manuscrise rămîne deschis...


P. S. În imagine: Salvador Dali, L’énigme sans fin (1939).


Citiţi în continuare!

joi, 7 iulie 2016

1912 + 1


Florian Illies, 1913: Vara secolului, traducere de Vasile V. Poenaru, Iași: Polirom, 2016, 296p., 32,95 lei noi.


Iată o carte care mi-a plăcut și o să placă și altora, sînt sigur. Autorul spune că a redactat niște note de subsol (textul principal lipsește, adică) și asta mi-a adus aminte de Enrique Vila-Matas și de al său Bartleby & Co, volum construit cam la fel, dar mai apăsat ficțional.



Avem de a face, așadar, cu o culegere de amănunte istorice semnificative, de anecdote, de incidente, de întîmplări adeseori amuzante (sau măcar curioase), ca mărunțișurile dintr-un Flea Market, în care nu valoarea în sine a obiectelor contează, cît bizareria și pitorescul lor. Notele urmează cronologia anului 1913, în definitiv, e singura lor organizare: dacă își respectă meseria, un istoric doar așa poate proceda. În rest, cartea oferă din belșug un amestec de personaje (îndeosebi artiști plastici, dar și poeți, muzicieni, proroci), de replici, de pățanii, de entuziasme și nevroze, și pe asta se sprijină tot farmecul ei

Autorul s-a ferit de o privire teleologică, ar fi fost prea simplu. Toți știm ce a urmat acestui an. În 1914 a izbucnit războiul, dar lumea din 1913 nu bănuia nimic și se bucura de viață: este vorba, în fond, de ceea ce s-a numit la belle époque. Nimeni nu-și închipuia ce va urma, nici măcar profeții și politicienii. De împăratul Fanz Joseph ce să mai zic? Mai mult, un Norman Angell teoretiza o pace nesfîrșită între popoare, vegheată de negustori și de interese economice, mult mai puternice decît instinctul belicos.

În 1913, din cîte am reținut, protipendada (și nu numai ea) suferă cumplit de neurastenie (deși numai Trakl, săracul, nu este un simulant) și-l îmbogățește pe Freud, care, arghirofil, pretinde fix 100 de coroane pe ședință (leafa unui slujitor din casa lui pe o lună) și are cel puțin 10 clienți pe zi, termină de-a dreptul epuizat. Pacienții își descoperă astfel tot felul de morbidități.

Idealul de femeie rămîne, deocamdată, unul planturos, masiv, mai rațional decît azi, doamna / ducesa / baroneasa trebuie să aibă îndeosebi rotunjimi și moliciuni, oarece țesut adipos are întotdeauna pe vino-ncoa, un bărbat înțelept va aprecia negreșit detaliul. În fond, a fi zvelt înseamnă în epocă a fi bătut de soartă / sărac / nefericit. În consecință, pîntecul proeminent (ca la sociologul predestinaționist Max Weber care pune totul, inclusiv grăsimea în exces, pe seama necesității) și obrajii puhavi sînt semne certe de bunăstare și distincție spirituală.

În acest an, ca și în anii precedenți, de altfel, iubirile sînt fulgerătoare și sfîrșesc dramatic, mult mai devreme decît jurămintele amanților. Iubirea dintre Else Lasker‑Schüler, de mai multe ori divorțată, și Gottfried Benn nu durează mai mult de un an. Dar ce an! Aprinderea erotică se sublimează la amîndoi în poeme nenumărate, care descriu iubirea ca pe o încleștare sălbatică între fiare însetate de sînge fierbinte și de absolut (p.114).

Alte cupluri notabile: Alma Mahler & Oskar Kokoschka, Felice Bauer & Franz Kafka (se întîlnesc de două ori în Berlin, odată stau pe o buturugă într-o pădure, a doua oară se plimbă prin Grădina Zoologică), Coco Chanel & Igor Stravinski, Lou Andreas Salomé (și altele) & Rainer Maria Rilke, Ludwig Wittgenstein & David Pinsent, Marcel Proust & Alfred Agostinelli, Gertrude Stein & Alice B. Toklas etc. etc..

Prenume și nume de femei: Emma Maria Frieda Johanna von Richthofen (soția de mai tîrziu a lui D. H. Lawrence), Sidonie (Sidi) Amálie Vilemína Karolína Julie Marie Nádherná von Borutín (a avut o relație dificilă cu publicistul Karl Kraus).

Dar cea mai senzațională apariție în cercurile artistice rămîne Else Lasker-Schüler, ”poeta cu şaptesprezece ani mai în vârstă [decît Benn], recent divorţată de cel de al doilea soţ, încurcată cu toate personajele notorii ale boemei berlineze... [Else este] fiica unui bancher din Elberfeld, odinioară ocrotită, săracă lipită pămîntului acum, hrănindu-se săptămîni la rînd numai cu nuci şi fructe, chinuită de febră, umblă cu fiul ei prin noapte, adăpostindu-se pe sub poduri şi prin pensiuni şi căutînd mereu pe cineva care să-i plătească fiecare ceaşcă de cafea. Cu ponositele-i haine orientale, ea arată ca un vagabond... Îşi scrie poeziile pe formulare de telegramă şterpelite de la oficiul poştal central” (p.53). Și încă: ”femeia ce îşi creşte singură copilul, cu hainele ei ponosite, avînd gîtul şi braţele acoperite de podoabe false, lanţuri şi cercei. Şi pentru că îşi tot dădea la o parte de pe frunte o şuviţă de păr rebelă, în jurul ei se auzeau mereu zdrăngăneli” (p.115).

În 1913, Thomas Mann publică Moarte la Veneția, Marshall B. Gardner dovedește științific faptul că pămîntul e gol pe dinăuntru (golul fiind locuit de mamuți), Marcel Proust publică În căutarea timpului pierdut: Swann, iar Virginia Woolf predă editurii primul ei roman, Călătorie în larg.

Tot acum, Albert Schweitzer bifează un al treilea doctorat (în medicină) cu o teză intitulată Evaluarea psihiatrică a lui Isus.

Mai sînt și altele, la fel de interesante. Numai să le căutați...


P. S. Corecturi pentru un eventual re-print: aș înlocui sintagma ”o altitudine extrem de înaltă” (p.101) cu ”o înălțime foarte mare”, aș pune ”paricid” în loc de ”patricid” (care se folosește tot mai rar). Versul lui Gertrude Stein (citat la p.31) se traduce astfel: ”O roză este o roză este o roză este o roză” (de trei ori) și face parte dintr-un poem lung de opt pagini, Sacred Emily, nu dintr-o ”poezie scurtă”, cum pare să creadă Florian Illies. În fine, mă cam îndoiesc că salamandra are ”pielea palidă” (p.186). O are mai degrabă tărcată galben cu negru...


P. S. 1. În imagine: Egon Schiele (1890-1918): Kniende in orangerotem Kleid (1910).


Citiţi în continuare!

duminică, 3 iulie 2016

Viețile lui Ivan Osokin


Iată că se poate și altfel! Primești de la îngerul caritabil o viață nouă, identică, în principiu, cu viața veche, și, de data asta, îngerul îți lasă și memoria. Prin urmare, poți interveni în viața cea nouă, fiindcă știi mereu ce te așteaptă și ce ai făcut prima dată (bine-rău). Cum vei proceda? Nu există nici o îndoială: vei încerca să-ți repari vechile greșeli. Credeți că este atît de ușor? Vă înșelați cu totul. Posibilitatea de a ieși din identic, din repetiție, este nulă. Să vedem și de ce...

Prin 1915, un anume Piotr D. Uspenskii (din care am citit, cîndva ceva în limba franceză, dacă nu mă înșel, o chestie tare curioasă, din care n-am priceput mai nimic și din care nu-mi mai amintesc în prezentul relatării mare lucru), discipol și preot al ciudatului profet George Gurdjieff, a publicat o povestire pe această temă. Protagonistul ei, Ivan Osokin (povestirea se numește, ironic, Strania viață a lui I. O.), primește șansa de a trăi o viață nouă după cea veche și, pe lîngă acest dar angelic / malefic, păstrează și ținerea de minte. Adică el știe ce i se va întîmpla și poate, în funcție de ceea ce a trăit deja, să-și modifice opțiunile și, deci, cursul vieții, destinul.

Credeți că va fi în stare? Nici vorbă. El se comportă ca noi toți, probabil, în mod mecanic, automat, fără să delibereze, fără klinamen, și, în plus, fără să-și folosească liberul arbitru, dacă există unul. Deși cunoaște din viața precedentă că în cutare caz a greșit (și că e mai bine să procedeze în alt chip decît prima oară, să opteze altfel) repetă întocmai greșeala. Determinismul îi stăpînește existența. Așadar, preștiința nu pare suficientă pentru a fi (și a deveni) liber. Autorul pretinde că omul este prins în stereotipii și în cercuri vicioase. Îi plac lanțurile în care e strîns. El nu are puterea de a ieși din rutină, este un spirit închis în materia inertă, un animal repetitiv.

Calea de a evada din automatismul existenței este una singură, a fost predicată de profetul Gurdjieff, se numește ”a patra Cale”, numai că eu nu am de gînd să devin un discipol de-al lui, n-am înclinații mistice. E și cam tîrziu, cred. Mi-e destul să trăiesc această viață obișnuită, în care n-am zărit pînă acum nimic straniu, nici o coincidență, nici un semn de sus, nici un rug aprins, nici o luminiță...


P. S. Mulțumesc comentatorului (extrem de amabil) care mi-a semnalat povestirea lui Uspenskii. Nu știu dacă există o traducere în românește a Straniei vieți a lui Ivan Osokin, mai probabil, nu...

P. S. 1.În imagine: Maurits Cornelius Escher. Regular Division of The Plane with Birds (1949)


Citiţi în continuare!

vineri, 1 iulie 2016

Intuiții


Filosofii cer ca opiniile noastre să fie sprijinite cu argumente. Ei au numit acest proces ”întemeiere”. O opinie se cade a fi, deci, întemeiată. Sau, cu un termen care și-a pierdut, din păcate, sensul originar, ”cuvioasă”.

Mai există o specie de întemeiere: aceea prin intuiție, folosită cîndva de către Descartes, în Meditații. ”Cogito, ergo sum” este o intuiție. Propria existență nu poate fi dovedită decît printr-o intuiție. Precar, deci. Și, în același timp, imposibil de respins la modul logic.

Tot pe intuiții se sprijină și următoarele păreri (le-am ales anume ca să se contrazică). Iată o acceptare a vieții din partea unui ”Ja-sagender”: "Este o vitejie câteodată să trăiești, spune Montaigne. Cred, într-adevăr, că există o povară a zilei, o povară ce se adaugă la cea a vîrstei pe care o poți avea, dar cît sînt de fericit, în ciuda greutăților mele, că mă aflu pe pămîntul acesta, că respir, că trăiesc” (Julien Green).

Și iată o negare a prețului vieții din partea unui stoic vestit (altoit pe un cinic), împăratul Marcus Aurelius, un ”Nein-sagender”, prin definiție: ”În curând, vei fi cenuşă sau un schelet, şi un nume sau nici măcar un nume; şi numele: un zgomot şi un ecou. Lucrurile cele mai apreciate în viaţă sînt goale, putrede, mărunte...“ (Gînduri către sine însuşi).

Rețin că, în deosebire de Julien Green, Marcus Aurelius nu era deloc fericit că trăiește. Viața este ceva demn de cel mai adînc dispreț. Nu pot decît să accept ca atare această opinie, care vine mai degrabă dintr-o intuiție decît din desfășurarea unui argument. Ca atare, n-am cum s-o invalidez. Evul Mediu a păstrat această senzație.

Împotriva unei intuiții nu poți argumenta. Cum i-am putea dovedi împăratului roman că greșește și că viața este ceva bun, că merită să fie trăită? Și cum l-am putea împinge pe Julien Green să se sinucidă, atîta vreme cît faptul de a trăi i se pare o fericire?


P. S. În imagine Ève Tellier Bédard (Canada): Euphorie (acrilic pe pînză).


Citiţi în continuare!

joi, 30 iunie 2016

Noch einmal, frățioare


Povestea relatată în nota de ieri se numește în filosofia analitică „experiment mental”. El este o închipuire care te obligă să gîndești o chestie dintr-o perspectivă inedită. În opinia mea, analiticii abuzează, totuși, de asemenea argumente, nu există articol fără experimentul lui. Unii filosofi au rămas în amintirea omenirii doar prin faptul că au imaginat un astfel de experiment, poate și alegoria peșterii platonice este unul, dar tot ce-i mult e mult, cum ar zice cavalerul La Palice. Oricum ar fi, problema ridicată de David Blumenfeld poate fi utilă celui care este interesat de sensul vieții și de întrebări tăioase precum:

merită această viață (nefericită, plicticoasă, jalnică și/sau banală) să fie trăită?;

n-ar fi mai logic să mă sinucid și să închei o dată pentru totdeauna socotelile?;

de vreme ce tot nu pricep nimic, de ce să continui să mai trăiesc, poate moartea o fi fiind o plăcere mai ascuțită decît faptul de a persevera în spațiul sublunar, cine știe?

După ce am publicat, cu chiu cu vai, era foarte tîrziu, însemnarea despre oferta îngerului exterminator, am fost ispitit de un prieten pe FB cu întrebarea firească: la ce se referă, în fond, opțiunea șoptită muribundului, între ce și ce este el îmbiat să aleagă, care sînt termenii opțiunii, e vorba, la urma urmelor, de o polaritate serioasă? Răspunsul nu e atît de simplu: subiectul nostru nu are de ales între două vieți identice: dacă aceasta ar fi cazul, opțiunea ar fi, desigur, cît se poate de falsă și s-ar ajunge la problema măgarului lui Buridan.

Subiectul are de optat, dacă nu greșesc, între o viață finită (viața pe care tocmai o încheie cu bine!), repetată de o infinitate de ori (așa cum a fost prima dată) și sfîrșit, finis, moarte. Exact aceasta e opțiunea. Viața lui nouă va fi întocmai celei vechi, nici mai bună, nici mai rea, nici mai dulce, nici mai amară, iar, în final, va interveni mereu și mereu epilogul cu îngerul filantrop și întrebarea lui monotonă: mai vrei o dată? Dacă memoria subiectului (și identitatea lui) s-ar păstra de-a lungul vieților, el ar putea alege, probabil, după o viață și încă o viață, să se oprească și să se bucure, în sfîrșit, de liniștea (și binefacerile unanim prețuite ale) nimicului. Numai că el nu va ține minte ce a trăit (în aceste vieți succesive) și va experimenta viața lui trecută ca și cum, de fiecare dată, ar trăi o viață nouă.

Și aș mai spune ceva. Puțini cititori (de pe FB) s-au pus în situația muribundului și au ales. Eu unul, dacă mă voi întîlni cu îngerul, îi voi declara spăsit: ”Meștere, noch einmal...”. Adică aș accepta implicit că viața mea nenorocită a avut, poate, un sens. În definitiv, experimentul propus de Blumenfeld chiar asta vrea să arate; că orice om pune preț pe viața lui, oricît de lamentabilă și de chinuită ar fi ea, și că dacă i-ar fi dat acest noroc, ar mai cere una.


P. S. În imagine: Macha Chmakoff, L'ange exterminateur (apocalypse)


Citiţi în continuare!

miercuri, 29 iunie 2016

Oferta


Iată ce scrie un filosof hîtru (din stirpea lui Nietzsche), și eu traduc liber, ba mai pun și de la mine, ca să înfloresc povestea care, și așa, este destul de veselă:

Imaginează-ți, cititor fățarnic, că ești în pragul morții, mai ai doar o secundă de trăit, mai puțin de o clipă, o fracțiune dintr-o fracțiune, și că se prezintă la tine un înger surîzător: ai tot timpul din lume să-i consideri minuțios surîsul, fiindcă trăiești (deși încă nu știi) o clipă nesfîrșită care va dura, firește, exact o clipă (dar nici asta nu poți ști în starea în care te afli). Îngerul îți face o reverență și-ți șoptește:

”Uite, ai ajuns în ultima clipă a vieții tale, nu mai ai mult și vei muri, iar eu am venit să-ți fac o propunere concretă și cît se poate de serioasă: Poți alege, bineînțeles, să mori și să fii acoperit de uitare (după ce vei fi plîns, nu mai mult de o clipă, de o mînă de oameni lipsiți de suflet) sau, dacă binevoiești, poți s-o iei din nou de la capăt și să trăiești aidoma viața pe care tocmai o închei în acest moment. Vei trăi fiecare clipă așa cum a fost, fiecare ceas, fiecare eveniment și nimic nu va deosebi viața ta nouă de viața ta veche. Totul se va întîmpla iarăși, exact așa cum a fost, atît în mare cît și în mic. Și nu vei ști că trăiești o viață nouă, fiindcă nu vei ține minte din viața cea veche absolut nimic. Prin urmare, viața cea nouă va fi întocmai cu aceea care se va sfîrși chiar acum (dacă vei dori asta).

Acestea fiind zise, conchide îngerul cu un fin surîs, îți rămîne o clipă să optezi între faptul de a muri pentru totdeauna și faptul de a trăi viața asta din nou (și din nou, și din nou). Hotărăște, deci!”

Mesagerul se ridică în văzduh și dispare. Ai rămas, dragă cititorule, cu o alegere de făcut. E bine să te grăbești, fii cît se poate de logic, nu te lăsa impresionat de nimic, raționează, alege...


P. S. Pentru detalii cu privire la ofertă, recomand următorul articol: David Blumenfeld, „Living Life over Again”, Philosophy and Phenomenological Research, 79: 2 (2009): 357-386.

P. S. 1 În imagine: Georges de la Tour, La Madeleine à la veilleuse (1640).


Citiţi în continuare!

marți, 21 iunie 2016

Citiți cumva literatură polițistă?



Multă vreme nu am citit romane polițiste, nici acum nu mă omor după ele, mi-a rămas în cap ideea că literatura polițistă nu este, la propriu, o literatură, ci un prilej de a-ți trece timpul cu ceva, cînd ai mult timp în față (sau foarte puțin) și o dispoziție neapărat proastă.

Nu citesc, așadar, romane polițiste decît în momentele (destul de rare) în care nu am chef de viață și nici de ceva mai bun, în care nu am chef pur și simplu... Pentru mine, cu ideea mea fixă, a citi romane polițiste reprezintă cea mai strălucitoare dovadă că nu știu ce să fac cu timpul meu și că îmi aștept, într-un mod nu tocmai inteligent, moartea.

Citesc romane polițiste cu un sentiment de vagă deșertăciune și cu o senzație de maximă iritare. Nu dau nici doi bani pe mine și îmi spun în chip repetat: ”Iată cît de jos ai ajuns! Mi-e milă de tine...”, dar nu mă pot opri. Nu cred că mă înșel foarte tare, chiar dacă nu sînt tobă de carte în materie - am citit, totuși, San-A la grămadă (cel mai funebru autor cu putință, cu poantele și jocurile lui de cuvinte răsuflate apriori), mormane de Agatha Christie și, nu de mult, am ajuns și la Tana French (Pădurea!), regina literaturii polițiste a Irlandei - , deci nu cred că mă înșel cînd afirm că literatura polițistă este o chestie pe care doar persoanele aflate într-o fază terminală o pot accepta, din motivul că nu mai au nici un scop în viață, nici un ideal mobilizator, și nici puterea de a refuza inevitabilul.

Asta nu înseamnă că nu voi mai citi nimic polițist, nici un thriller, nici o enigmă, aș fi naiv și un ipocrit să cred altfel. Din cîte am văzut, această pseudo-literatură este produsă în serie de către un grup infracțional de indivizi agramați, lipsiți complet de scrupule și de talent. Din păcate, literatura polițistă este foarte căutată îndeosebi de intelectuali și depresivi.

Un roman polițist bun este un oximoron, precum fier de lemn sau cerc octogonal. Să nu-mi vorbiți de Poe, de Borges sau, acum, de Pessoa: toți au scris dintr-un pur amuzament (destul de ciudat). Acestea sînt accidente și un accident se repetă cu frecvența furtunilor tropicale la Polul Nord. Cei trei prozatori numiți mai sus au măcar scuza că au compus, de fapt, niște povestiri foarte scurte, nu au fost niște ”scriitori de gen” propriu-ziși, cel puțin Borges n-a exagerat. Cît despre Umberto Eco, el a redactat un roman parodic, o singură dată, a dat lovitura și s-a apucat de altele. Nici nu ar mai fi avut haz. Și, oricum, de îndată ce un prozator bun începe un roman polițist, foarte rar iese cu adevărat polițist, iar dacă iese polițist, romanul nu poate fi bun, chiar dacă a fost scris de un prozator bun.

N-am vrut să scriu un pamflet fioros, din păcate, cam așa a ieșit, dar nota mea trebuie privită cu multă îngăduință, aparține unui vicios intermitent...


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 18 iunie 2016

Povestea păcătosului bun



Thomas Mann, Alesul, traducere de Corneliu Papadopol, îngrijire de ediție, traducere revăzută și prefață de Ioana Pârvulescu, București: Humanitas, 2014, 328p., 30 lei (pe Elefant).


Ar fi păcat să nu consemnez aici (fie și la doi ani de la apariție) traducerea cărții lui Thomas Mann. Este o traducere minuțios revizuită de Ioana Pârvulescu, fiindcă prima ediție (la Editura de Vest, în 1991), era plină de greșeli de toate felurile, îndeosebi de corectură. Din această pricină vechiul text era greu de folosit (am citat din el, cu o strîngere de inimă, în Breviarul sceptic): în lipsa originalului, nu puteai ști niciodată dacă așa a propus traducătorul sau așa a potrivit zețarul. Acum textul a devenit credibil. Iată și coperta:



Este vorba, firește, de o re-scriere. Thomas Mann a ales un poem medieval (versiunea lui Hartmann von Aue), o hagiografie, legenda sfîntului Gregorius (n-are legătură, cred, cu Grigore cel Mare), și le-a rescris în cel mai ironic și bonom stil cu putință (e o minunăție de proză!), atribuind această ispravă unui povestitor fictiv, monahul benedictin Clemens, pe adevăratul lui nume Morhold, venit din Irlanda și găzduit la o mănăstire din Roma.

Cartea vorbește despre păcat, dar și despre posibilitatea căinței și a iertării. Gregorius este fiul iubirii dintre soră și frate; se va căsători fără să știe cu propria-i mamă (întîmplarea este întotdeauna destinul); cînd va afla adevărul va face penitență vreme de 17 ani. Legenda pretinde că a fost iertat și a devenit Papă. De o mare gingășie este întîlnirea dintre fiu și mamă în finalul povestirii. Femeia are întrebări grave de pus, dar fiul încă nu a găsit răspunsurile, deși a trecut prin asceza cea mai grea. Ideea este că îndurarea lui Dumnezeu întrece cu mult justiția sa.

În încheiere, voi cita un singur pasaj pentru verva și umorul lui reținut:

„Un lucru este sigur și anume: scriu proză, și nu versulețe, față de care, îndeobște, nu nutresc un respect exagerat. În această privință mă situez mai degrabă în tradiția Împăratului Carol, care n-a fost doar un mare legiuitor și judecător al popoarelor, ci și protectorul gramaticii și un zelos binefăcător al prozei corecte și pure.

Aud, ce-i drept, spunîndu-se că abia metrica și rima dau o formă riguroasă, dar aș dori să știu, mă rog, de ce țopăiala pe trei, patru picioare iambice, pe lîngă care se ajunge în orice clipă la tot felul de poticneli dactilice și anapestice și un fel de asonanță caraghioasă a cuvintelor finale, ar reprezenta o formă mai exigentă față de proza bine potrivită, cu constrîngerile ei ritmice mult mai fine și mai tainice, și dacă aș vrea să încep:

Un prinț nommé Grimald a fost odat',
Damblaua îl lovi și rece fu pe dat'.
Lăsă în urmă doi copii frumoși.
Ehei! ce mai pereche fu de păcătoși!

sau cam așa ceva - ar fi asta o formă mai exigentă decît proza temeinic tocmită gramatical, în care voi prezenta de îndată legenda mea plină de îndurare și pe care o s-o înfățișez atît de pilduitor și de veridic, încît mai tîrziu mulți francezi, briți și germani vor putea s-o modeleze și să-și facă micile lor rime pe seama ei.

Acestea fiind zise, încep precum urmează" (pp.27-28).

Citiți neapărat această carte!


P. S. În imagine, o miniatură medievală: Moralia in Job, secolul XIII.


Citiţi în continuare!