miercuri, 23 decembrie 2015

Și diavolul se va mîntui. Rugați-vă și pentru el...


Împăratul Justinian a avut, printre altele, alături de o nevastă zglobie, neuitata Teodora, stăpîna întregului Bizanț, întruchiparea paradigmatică a Femeii, un fix: s-a crezut teolog. Și a mai avut încă unul: nu l-a iubit deloc pe Origen. Din această pricină împăratul suferea de insomnii severe.

Numitul Origen, săracul, trăise cu vreo trei secole înaintea basileului, dar tot nu-l lăsa să doarmă pe Justinian. Ca să scape de obsesie, împăratul a convocat un conciliu, în anul 553 (cînd devenise văduv și, ca urmare, avea mult timp la dispoziție), și l-a dirijat în așa fel încît a reușit să condamne, printr-o singură lovitură de sforar, doi exegeți de primă mînă. Pe Theodor de Mopsuestia (care a fost un interpret literalist), pentru opinii monofizite (”nestoriene”) și pe Origen (care a fost un interpret alegorist), pentru ipoteza că sufletele există încă înainte de naștere, dar nu și pentru ipoteza cu privire la apocatastază.

Deși este dubioasă, apocatastaza reprezintă o opinie dragă tuturor teologilor. Ea spune că, la termenul final, la Judecată, deci, Dumnezeu va face în așa fel încît toate ființele se vor mîntui. Inclusiv diavolul. Ideea că, după Judecată, vor coexista un rai și un iad (un loc sustras atotputerniciei divine, în care stăpîn va fi Satana) constituie pentru toți teologii un scandal. Hans Urs von Balthasar ne îndeamnă să ne rugăm și să sperăm că sufletele (toate, fără nici o excepție) vor avea puterea să revină, cîndva, la forma originară, aceea a inocenței depline. Origen va fi gîndit, în sine, că pînă la urmă, conform principiului plenitudinii, orice ființă va încerca și posibilitatea de a accede la curăție. Nu este deloc exclus ca, la bătrînețe, diavolul să se căiască și să intre într-un ordin religios, la iezuiți, să spunem. Dacă inocența este o stare posibilă, cîndva, într-un timp nedefinit, o va încerca și dracul, măcar din curiozitate. E un fapt necesar.

Cu glas tare sau în scris, Origen nu a afirmat cele de mai sus, chiar dacă pare a fi originatorul apocatastazei, al ideii de recuperare universală. El a pretins că nu s-a referit cîtuși de puțin la satana, deși avem presimțirea că, în mărinimia lui sufletească, s-a gîndit și la el.

Dar cum va acționa Dumnezeu la final, doar El știe...

P. S. În imagine: L'imperatrice Teodora in un particolare dei mosaici della basilica di San Vitale a Ravenna.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Cum să ratezi un roman chiar dacă ești un prozator bun



Bernhard Schlink, Femeia de pe scări, traducere de Gabriella Eftimie, Iași: Polirom, 2015, 240p., 27.95 lei.


Femeia de pe scări mi s-a părut, la o primă privire, un roman complet neverosimil. Nici la o nouă privire n-am văzut altceva. O intrigă chinuită, sacadată, și cîteva personaje lipsite de adîncime: cel puțin pictorul și magnatul sînt la fel de străvezii ca fața unui tuberculos în stadiul terminal. Asta e aproape tot.

Femeia de pe scări ar fi putut fi un roman bun, dacă autorul ar fi avut răbdare, un plan precis al evoluției întîmplărilor (par dictate de pura inspirație și de purul capriciu) și, mai ales, dacă nu ar fi ținut morțiș să producă un bestseller. În Biblie există un adevăr: ori vrei să ai mulți cititori (și atunci propui omenirii o intrigă cvasi-polițistă, un pseudo-thriller, ceva cu urmăriri și evadări, cu secrete inexpugnabile), ori vrei să publici o capodoperă (ceea ce nu a constituit niciodată o obsesie pentru Herr Schlink). Chestiile astea - capodopera și bestsellerul - nu prea merg împreună. Nu merg deloc. Capodoperele sînt, de obicei, gustate de prea puțini cititori, și aceia ciudați. În genere, (pe capodopere) nu le ia nimeni în serios. Ați citit Pastorala americană? S-a tradus de curînd. N-am observat nici o vînzoleală în librării. N-o vrea nimeni.

Oricum, ca să fiu drept, nici un ins cu scaun la cap nu citește un roman / o capodoperă cu scopul de a simți o migrenă în creieri. Capodoperele sînt pentru masochiști. Așadar, conjuncția, în contemporaneitatea cea mai imediată, dintre un bestseller și o capodoperă este mai puțin probabilă decît apariția într-un iaz din Grecia a unei lebede negre.

Critica germană a fost necruțătoare. Cineva a comentat sarcastic: ”Er [der Roman] ist ein schönes Exempel ultraleichter Literatur”. Nu mai e nevoie să traduc propoziția. Nici un critic literar n-a apreciat cartea lui Schlink. În chip hotărît, romanul nu este izbutit. Și nu este izbutit exact din pricina pomenită de mine mai sus. Schlink a vrut negreșit să redacteze un bestseller, să primească ovațiile mulțimii. În concluzie, o capodoperă n-a reușit (prin intenție), un bestseller n-a publicat (din nefericire pentru el). Cartea rămîne o apariție care reclamă explicații sociologice și nu interpretări.

O altă bizarerie care nu-mi dă pace de la o vreme: prin ce mister un prozator ca Schlink reușește să scrie - o dată, o singură dată - un roman substanțial, precum Cititorul? N-am alt răspuns decît invocarea plicticoasă a hazardului. Pînă la urmă, hazardul explică orice. Nu trebuie să-ți bați mintea cu o chestie pe care nu o pricepi. Te poți întreba, de exemplu: de ce un autor care ar fi putut fi bun (și care a dovedit că poate fi bun) preferă să fie mediocru? Singurul răspuns cît de cît verosimil este acela care ar vedea în Schlink un autor lipsit de simț critic. Eu prefer să pun totul pe seama neglijenței. Cînd ești neglijent, reușești adesea să oferi exemple de ”ultraleichte Literatur” și poți nimeri, dacă ai noroc, și un bestseller.

Scriu cu tristețe. Femeia de pe scări ar fi putut conta ca un roman bun dacă scriitorul ar fi ”plivit cu curaj” (vorba lui G. Călinescu) complicațiile rocambolești la care își supune personajele. E vorba de un tablou, de un portret, disputat de doi bărbați fără minte (pictorul și bogătașul). Și mai e vorba de o iubire care se înfiripă între un avocat și o femeie (amanta pictorului și soția magnatului, cum le pot face femeile pe toate în același timp și concomitent!!!), da, siiigur, misterioasă, cum altfel? Peste treizeci de ani, avocatul ajunge în Australia, descoperă tabloul într-un muzeu din Sidney, tabloul îi amintește de Irene Gundlach, îi vine ideea să angajeze un detectiv, detectivul o caută și o găsește într-un conac părăginit de pe malul oceanului. Avocatul îi face o vizită.

Amîndoi sînt bătrîni, uzați, obosiți, femeia este și foarte bolnavă. Bărbatul îi va veghea ultimele zile. Și îi va povesti, va imagina pentru femeia muribundă, cu trupul degradat, viața lor care nu a fost, dar ar fi putut să fie, dacă Irene nu ar fi fugit cîndva de el. Urmează, deci, o narațiune contrafactuală. Este partea cu adevărat frumoasă a romanului. Ce s-ar fi petrecut cu noi dacă am fi rămas împreună? Dacă ne-am fi iubit?

Păcat de acest roman. Era să fie bun. Dar nu e. Și mi-e ciudă pe autorul lui.


P. S. În imagine: Woman Walking Downstairs (1887), étude photographique composée par Eadweard Muybridge.


Citiţi în continuare!

joi, 17 decembrie 2015

Amor intellectualis



Gata! M-am hotărît, nu mai fac nici un secret din mister, nici o taină din enigmă. Voi mărturisi - aici și acum - tot ceea ce am pe suflet. Deschis, bărbătește, cu maximă franchețe. Mă voi confesa, așadar, urbi et orbi, dacă se mai poate spune astfel, precum sfîntul Augustin odinioară, deși sfîntul în cauză și-l luase drept destinatar pe însuși Dumnezeu. Eu nu cutez a privi atît de sus.

Deci, vreo lună și ceva n-am scris pe blog. nu că n-aș fi vrut sau că m-a apucat vreun moft, vreo depresie, vreo langoare monotonă, vreo țîfnă. Nici nu m-am amorezat, din păcate. La vîrsta mea, o atare dramă se exclude de la sine și prin ea însăși. Și, în fine, nici n-am lenevit. Noooooooooo, dacă ați gîndit despre mine asta, rău ați gîndit. Dacă v-a sfătuit cineva să gîndiți astfel, rău v-a sfătuit. Sînt un individ silitor. Pur și simplu, n-am putut să scriu. Din trei pricini. În primul rînd, din lipsă de timp. În al doilea rînd, din lipsă de timp. În al treilea rînd, din lipsă de timp. Știm de la Immanuel Kant că timpul este o chestie subiectivă, care iese binișor din capul nostru a priori (sau intră în el, tot a priori) și cuprinde în deschiderea lui încăpătoare tot ceea ce ni se întîmplă, fie bun, fie rău. Iar ceea ce ni se întîmplă, fie bun, fie rău, este tot o chestie subiectivă. Asta o știm de la Epictet.

Se pune, deci, întrebarea: de ce n-am avut timp, cînd toată lumea se plictisește dintr-un prea plin temporal și vrea să-l omoare (la timp mă refer) pe Facebook sau la televizor, la Masterchef? Simplu. Fiindcă țin cursuri într-o veselie. Adică țin două norme didactice. Mai întîi, norma mea și, în plus, peste norma mea, încă o normă - care nu mai este propriu-zis a mea: este, în realitate și de fapt, norma nimănui, dar se cuvine a fi ținută de cineva (în viață) tocmai din această pricină cuvioasă. Cred că v-am dumirit. Deci, țin cursuri.

Și pentru a ține un curs (care nu este - sau nu trebuie să fie - un produs al spontaneității, o poezie care urcă dintr-o inspirațiune divină), sînt nevoit să citesc diverse lucrări de filosofie, cărți despre a căror profunzime mi-e și teamă să vorbesc, atît sînt de adînci și întunecate pentru mintea tuturor. Cînd, uneori și, mai degrabă, rar, o dată la trei săptămîni, pricep un substantiv (substantivul ”ectoplasmă”), o propoziție (propoziția ”filosofia este o creație de concepte”, un gînd metafizic (esse est percipi), dau un chiot peste munți și văi de vuiește întreg cartierul. Întru atît sînt de fericit, încît încep dintr-odată și brusc să iubesc umanitatea (atît în sens colectiv = toți, cît și în sens distributiv = fiecare). Dar nu o iubesc cu amorul omenesc, cu amorul banal cu care iubim femeile, ci cu amorul lui Benedict Spinoza. Simț, adică, în străfunduri, cum mă ia cu căldură și mă transportă pînă, hăt, în văzduhuri un fior, o trăire ce se numesc filosofic ”amor intellectualis”. Ca să fiu și mai exact: o aprindere la ficați.

Dacă-mi măsurați, în acel moment de iluminare supremă, temperatura, sînt mai fierbinte, mai clocotitor decît fierul încins. Deci, nu se recomandă cîtuși de puțin să vă apropiați de mine.

De-aș scăpa odată. Mi-e dor de-un roman cinstit...


Citiţi în continuare!

luni, 14 decembrie 2015

Cenușăreasa și falsul prinț


Mary Chamberlain, Croitoreasa de la Dachau, traducere din limba engleză şi note de Bogdan Coşa, Iași: Polirom, 2015, 34.95 lei.


Rar mi se întîmplă să citesc cărți și autori despre care nu știu nimic. Dar de data aceasta, chiar nu se poate afla nimic, nici despre autoare, și nici despre romanul ei de debut. Identitatea lui Mary Chamberlain e prezentată pretutindeni în cîteva rînduri stereotipe. A fost profesor de istorie la o universitate, a luptat împotriva apartheidului, are convingeri feministe și, ca să fiu franc, un chip simpatic. Are o vîrstă.

Cartea mi s-a părut bună. Bună! Nu cred că mă înșel asupra valorii ei. Povestirea e simplă, cronologic-liniară, lipsită de artificii narative, interesantă. E vorba de o tînără londoneză, Ada Vaughan, pasionată de mode și de croitorie, care ar vrea să aibă atelierul (și firma) ei. Se visează o Coco Chanel și, într-un fel, îi repetă destinul aventuros. Îi lipsește numai un amănunt nesemnificativ, dar esențial: norocul. S-a născut într-o familie nepotrivită, într-o vreme nepotrivită, într-un loc meschin. Și, din pricina tinereții, Ada este și foarte naivă, crede că tot ce zboară se mănîncă, este o pradă ușoară pentru orice impostor, iar bărbatul este, prin definiție, un impostor. Deci, biata Ada cade cu brio în plasa primului bărbat (prin definiție, impostor), un anume Stanislaus von Lieben, chipeș și ipocrit, pretins conte, în realitate, un traficant de articole de lenjerie și un cvasi-proxenet. Se îndrăgostește de el, pornesc împreună la Paris și, aici, îi surprinde războiul. Sîntem în toamna lui 1939. Cei doi trec în Belgia, bărbatul o părăsește, femeia ajunge într-o mănăstire și, mai tîrziu, după ce naște un copil mort, este dusă în lagărul de la Dachau. Lucrează pînă în 1945, în condiții vitrege, ca croitoreasă. După război, se întoarce la Londra, visul ei pare a se împlini, cîștigă bani (uneori, și ca ”doamnă de companie”), dar îl întîlnește încă o dată pe același Stanislaus (ascuns sub un nume diferit). Numitul Stanislaus este asociat acum cu un mafiot italian. Ei văd în Ada doar o femeie bună de folosit sexual, o prostituată, o roabă. Visul femeii se lovește de o realitate murdară. Pentru că nu mai vede nici o ieșire din impas, Ada îl ucide pe fostul ei iubit (acum client). La proces, este asistată de un avocat nepriceput. Judecătorii o condamnă la moarte. De data aceasta, povestea Cenușăresei se termină tragic. Falsul conte nu s-a comportat precum prințul din basm. În lumea de azi, cu excepția lui Paul Lambrino, nu mai există prinți veritabili.

Autoarea încheie / completează romanul cu două note în definitiv inutile. Una se referă la faptul că epoca în care se desfășoară procesul Adei este plină de jurați misogini (ceea ce știam cu toții) și a doua cuprinde o bibliografie cu scopul de a dovedi că acțiunea romanului a fost documentată minuțios, ceea ce ar trebui să rezulte din carte. Și chiar rezultă. Repet, romanul nu este rău deloc. Ceea ce nu pot înțelege cîtuși de puțin este lipsa lui de ecou. N-am găsit în presa engleză și americană (atît de darnică în cronici elogioase) nici o recenzie, nici măcar o notă de prezentare, un semnal. Îl anunță, în chip legitim, librăriile, dar citim pretutindeni același text stereotip, indiferent.

Într-un cuvînt, romanul mi-a plăcut.

P. S. În imagine, Sandrine Delpla, Lucie, acrylique sur bois.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Ectoplasma


Cînd citește, toată lumea vrea să priceapă, să sesizeze sensul ultim, anagogic. Tocmai aici stă păcatul lumii. Cît efort cheltuit în van! Cele mai multe cărți - și îndeosebi cărțile filosofilor - nu au fost redactate în acest scop. Vreți să vă dovedesc negru pe alb? Citez din răposatul Jean Baudrillard un fragment semnificativ:

”Spectralitatea fantomatică, mai întîi, corespunde unei deconectări; în spatele ei se află ectoplasma, dublul, un altul singular în măsura în care se întoarce să te bîntuie. Această spectralitate e bîntuită de vid, de moarte. În vreme ce, în multiplicarea individului în diferite roluri și fațete, nu există bîntuire, dimpotrivă, el nu mai e locuit de ceva, ci se află complet în extrapolare, în exterioritate. El trebuie considerat mai curînd în termeni de branșări multiple. Nu mai este o ectoplasmă” Ș.a.m.d. (Jean Baudrillard; Marc Guillaume, Figuri ale alterității, traducere de Ciprian Mihali, Pitești: Editura Paralela 45, s. a., p.27).

Ați înțeles ceva? Nici eu. Numai că eu nu-mi fac nici o problemă, nu-mi aduc nici un reproș, nu simt nici o rușine. Sînt de piatră. În fața acestor subtilități, refuz pur și simplu să (încerc să) pricep, refuz, așadar, să devin o ectoplasmă în slujba intelectului sublim al numitului Baudrillard. Cînd întîlnesc astfel de profunzimi, mulți cititori se lamentează: ”citesc, frate, și nu înțeleg nimic. Ceva nu-i în regulă cu mine. Sînt vinovat. Sînt, în sfîrșit, prost”. Nimeni nu pare să observe faptul simplu și evident că tocmai textul parcurs nu e în regulă. Lucrurile stau exact pe dos. Textul însuși e prost scris.

Acesta este si cazul meu, sînt un fraier: citesc și nu pricep absolut nimic. Faptul că nu înțelegi o carte ajută la sănătate. Dacă începi sa pricepi, te enervezi, transpiri, îți trec prin cap fel de fel de ipoteze, începi să ai gînduri de tot felul, chiar idei, și asta nu e deloc bine pentru echilibrul personal / privat. De ce să-ți faci probleme cu o carte? Cu semnificația unui paragraf? Dacă înțelegi paragraful, e ok, dacă nu, e și mai ok, treci mai departe. Și pe măsură ce citești, îți dai seama cu satisfacție ca înțelegi tot mai puțin. Cînd termini cartea te cuprinde fericirea că n-ai priceput nimic și poti sa vestesti asta și celorlalți cititori. Prin urmare, sfatul meu este să nu luăm prea în serios nici un text, să încercăm sa ne ținem cît mai departe de el, să luam sensul / înțelesul cărtii cu pipeta :)))

P. S. În imagine, o pictură murală a artistului irlandez Ted Pim. Ted nu oferă nici o informație despre biografia lui. Am putea numi fresca reprodusă deasupra Ombre.


Citiţi în continuare!

joi, 10 decembrie 2015

Cum mi-am vîndut Porunca lui rabbi Akiba în șapte ediții



Ce s-ar întîmpla, dragii mei, dacă aș face anunțul că Editura Polirom tocmai va scoate Porunca lui rabbi Akiba într-o nouă ediție? Probabil, nu s-ar sinchisi multă lume. Și ar avea cuvînt, cum se zicea pe vremuri. Nimic mai firesc ca o editură să publice o carte în cîte ediții dorește (cu minima condiție să aibă și bani).

Ce s-ar întîmpla, în schimb, dacă anunțul meu ar suna după cum urmează:

„În urma celor 8.000 de precomenzi (înregistrate pînă la 1 decembrie), Editura Polirom este bucuroasă să tipărească pe hîrtie de China o nouă ediție din Porunca lui rabbi Akiba, cartea binecunoscutului eseist Valeriu Gherghel... Aici ar trebui, probabil, un semn de interogațiune. Anunțul ar putea continua astfel: Noua ediție va fi, la început, de 9.000 de exemplare. Totul depinde de cititor. El e stăpînul și suveranul nostru. Nu ratați noua ediție din superbul volum. Lansarea se va desfășura în Aula ”Mihai Eminescu” a Universității din Iași în prezența autorului, a traducătorului său din SUA, Jean Harris, și a Excelenței sale, Dr. Morel Bolea, Ambassador at Large, Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim, Cavalerii de Malta etc. etc. Vor fi și cadouri surpriză”.

De data asta, anunțul ticluit de mine n-ar mai fi o glumă, ar prinde măcar o glazură de verosimil, și ar părea o știre demnă de a fi menționată măcar în cîteva gazete de provincie. Din gazete, știrea s-ar rostogoli pe bloguri și, ușor-ușor, vorba înțeleptului, ar incendia și FB-ul. Toată lumea cultivată ar discuta cu evlavie numai despre Porunca lui rabbi Akiba.

Procedeul este, din capul locului, malonest. Imaginația mea a pornit, totuși, de la un incident documentabil. După ce am asistat cu o evanghelică resemnare la întîmplările de la Tîrgul de carte Gaudeamus, am citit și topurile de vînzări. Nu cunosc lectură mai palpitantă. Polirom a venit cu Salman Rushdie, Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți, Humanitas, cu Solenoid. Nimic mai firesc. Și, cu toate acestea, împotriva oricărei logici, una dintre edituri (nu mi-am propus să ofer detalii, dar nu e greu de ghicit) a pretins că a vîndut un titlu în nu mai puțin de 1500 de exemplare. Nu e ceva ieșit din comun. Nici măcar în România. Acum doi ani, cartea de amintiri a maestrului Beligan a prins o cifră asemănătoare și a dispărut în empireu. Dar în cazul de față era vorba de cartea unui debutant. A unui cvasi-necunoscut.

Faptul m-a intrigat și am făcut o serie de investigații. Pînă la urmă, totul s-a vădit a fi o farsă (și, riguros vorbind, o fraudă). Autorul este un individ mai degrabă anonim, cu idei îndrăznețe, lipsit de orice bun-simț și de orice rușine. Editorul lui la fel. Știm doar că editorii sînt niște șnapani. El / ei s-a/u bizuit pe principiul mediatic al bulgărelui de zăpadă. Un mic anunț ici, inventarea unui citat dintr-un pretins exeget american colo, o comparație cu Umberto Eco și Dan Brown dincolo. Și, ca dintr-un nimic, curiozitatea noastră a luat foc. Cine-i tipul? I-ai cumpărat cartea? Ți-a plăcut? E mai mare decît Paulo Coelho? Oare cînd va primi un Nobel, săracul?

Sînt foarte curios care au fost vînzările reale. Dar nu-mi fac iluzia că voi afla secretul vreodată...


P. S. În imagine: Karel Appel, Le clown aux larmes d'or.


Citiţi în continuare!

marți, 8 decembrie 2015

Nobel


Am recuperat o notă din octombrie. Nu știu de ce nu am postat-o atunci. Cred că i-a sosit timpul.

Premiul Nobel pentru literatură a fost dat aiurea de multe ori. Nu mă refer la scriitorii propriu-ziși care l-au meritat mai mult sau mai puțin (aici totul e discutabil, nu insist), dar care erau îndreptățiți să-l primească pentru motivul cuvios că au scris literatură (și nu manifeste politice sau epigrame). Gusturile (nu) se discută. Valoarea este ceva greu de ”stabilit” și de estimat. Deci, nu la aceste cazuri mă refer. Mă refer la cu totul altceva.

Cu Nobel-ul pentru literatură au fost miluiți filosofi precum Henri Bergson și Bertrand Russell. L-a mai primit, prin 1951, dacă nu mă înșel, Winston Churchill. În aceste împrejurări, inadecvarea a fost, după părerea mea, completă. Memoriile, tratatele de logică, eseurile despre fericirea în viață, ori ”despre datele imediate ale conștiinței” nu sînt literatură, orice ar spune cei care văd în filosofie un soi de literatură (de idei) și cred că un filosof se salvează pînă la urmă nu prin opiniile exprimate, ci prin modul de a le exprima. Este complet fals!

Domnii numiți mai sus n-au scris romane, n-au scris piese de teatru, n-au scris povestiri, n-au compus nici o poezie, nici un distih, n-au frînt inima domnițelor, șoptindu-le în urechiușe, precum trubadurii, elogii versificate. Acești indivizi (printre care mă prenumăr așa-zicînd) s-au exprimat despre diferite chestii prestigioase (divinitate, Forme, procesiuni ontic-ontologice, Ființă, Neant, comprehensiune, Dasein etc.) mai bine sau mai rău, mai elegant sau mai puțin elegant, mai încîlcit sau mai limpede. În plus, cedînd unei vanități firești, sus-pomeniții s-au numit pe ei înșiși Filosofi și niciodată scriitori. Iar unii dintre ei au afișat un dispreț masiv cu privire la poezie: filosofia este ceva grav, literatura e frivolitatea însăși, nu? Dar, în chip hotărît și definitiv, ei nu au făcut literatură. Iar cînd au făcut literatură, n-au făcut filosofie. Faptul că au primit premiul Nobel pentru producția lor vădit neliterară ține de confuzia perpetuă a minților omenești și de interese pur ideologice. În consecință, Bertrand Russell, Henri Bergson și Winston Churchill nu au avut nici un temei să ia premiul Nobel, pentru simplul fapt că nu au redactat scrieri de ficțiune. Totul ține de o zglobie neînțelegere.

Faptul că nu de mult Svetlana Alexievich a primit premiul Nobel pentru literatură (deși, la propriu, n-a comis în viața ei literatură) m-a pus serios pe gînduri și m-a făcut să mă întreb, ca versatilul burghez Sartre altădată, ce este, la urma urmelor, literatura... Istorie orală? Reportaj? Interviu? Publicistică? Nu prea cred. Firește, Svetlana Alexievich a scris sfîșietor despre cazuri sfîșietoare. Nimeni nu neagă noblețea cărților sale. Dar scrierile ei nu țin de conceptul de literatură, așa cum obscuritățile lui Heidegger nu au devenit niciodată romane. S-ar putea, desigur, să mă înșel. S-ar putea să am o înțelegere foarte îngustă a lucrurilor care contează cu adevărat în universul sublunar. S-ar putea, în fine, să fiu doar un moșneag cu vederi retrograde. Totul este posibil.

Nu îndemn pe nimeni să evite volumele Svetlanei Alexievici. Vor avea trăiri, sfîșieri, frisoane, vor avea mult de învățat despre suferința omenească, vor lăcrima. Dar suferința nu face o literatură (cum nici ideile mari nu fac una), chiar dacă personajul lui Hrabal  (citat în însemnarea anterioară) declară bombastic că ”poezia e suferință”. Eu unul nu cred.

Presimt că la anu' premiul Nobel pentru literatură va fi acordat lui Giorgio Agamben. E îndrăzneț, are vîrsta potrivită, comite un soi de eseuri filosofice perfect incoerente și nu a scris niciodată literatură. Nu pot să spun însă că n-a visat la o atare ispravă...

P. S. În imagine un desen realizat de Vadim Korniloff,pus sub titlul Jusqu’ici elles s’entendaient, le Malentendu était trop silencieux.


Citiţi în continuare!