luni, 12 octombrie 2015

Cînd era pe vremea mea, femeile aveau picioarele mult mai lungi...


Bohumil Hrabal, Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, traducere de Corneliu Barborică, București: Editura ART, 2015, 152p., 25 lei.


Hrabal a publicat acest roman echivoc în 1964. Este greu de închipuit scena lui, fiindcă naratorul (nu-i aflăm numele) nu este deloc credibil și nici nu are vreun motiv să urmeze vreo logică, nu ține să-și convingă auditoriul, ci doar să-l amuze. Pălăvrăgește ca să atragă atenția, ca să stîrnească eventual chicote de rîs, ca să-și treacă vremea, ca să-și amintească de trecutul măreț al Imperiului Austro-Ungar, ca să facă și el ceva pentru țară și popor.

Deci, este greu de precizat scena ”acțiunii”. Textul lui Bohumil Hrabal nu prezintă, de fapt, nici o acțiune, e un lung monolog cuprins într-o frază unică. Mă întorc la scenă. Eu, de pildă, mi-o imaginez astfel: în fundal, o catedrală cu turle, statui de patriarhi și sfinți sobri, ca la edificiile catolice; ceva mai aproape de noi, un bordel sau un așezămînt educativ (poate un pension de fete); lîngă bordel (sau/și pension), o grădină (locus amoenus, cum se zice, paradisul terestru); în grădină, șase domnișoare minunate făcînd plajă și fumînd cu dezinvoltură; după gard, deci în stradă, un bătrîn lubric, care privește la minunile din grădină și-și deapănă poveștile fără șir; nici una din fete nu pare să-i dea vreo atenție, dar acest fapt nu-l încurcă deloc. Cam atît. Scena e suficient de absurdă, cred.

Absurd, la rîndul lui, este discursul bătrînului. Personajul pretinde că a fost pantofar, că a participat la un război (nu aflăm care), unde a dat dovadă de bravură și că a avut un succes teribil la femei. Este prieten cu un anume poet care afirmă că ”poezia e suferință”, citează dintr-o carte de interpretare a viselor (dacă visezi un ospiciu, asta înseamnă bucurie) și invocă Renașterea ca punct optim al Istoriei.

Povestitorul e confuz, lăudăros și neverosimil, sare de la una la alta după principiul asociațiunilor libere, uneori are umor, dar de cele mai multe ori, nu. Cîteodată e vulgar. Am putea așeza cuvîntarea lui sub tema străveche a lumii care decade neîncetat. Pe vremea Imperiului, femeile erau mai binevoitoare, bărbații mai chipeși și totul avea o noblețe care s-a pierdut etc.

Bohumil Hrabal a scris și cărți mai bune decît Lecții de dans pentru vârstnici și avansați.


P. S. În imagine: Paul Émile Chabas (1869 – 1937): Matinée de septembre (1911).


Citiţi în continuare!

luni, 5 octombrie 2015

Kim


Rudyard Kipling, Kim, traducere de Ruxandra Câmpeanu, București: Editura ALLFA, 2012, 335p., 29.90 lei.


Mi s-a făcut chef așa deodată de o lectură inutilă. Dar nu de una inutilă, din care să te alegi pînă la urmă cu ceva, cu o înțelepciune bună de citat pe FB (sau într-o conversație aleasă), ci de o lectură cu totul și cu totul inutilă. Complet inutilă. Nu mi-a fost deloc greu să găsesc în casă o carte care să răspundă cerințelor, biblioteca mea este plină de cărți inutile, pe care le păstrez din comoditate, pe două rînduri, ca inutilitatea să fie și mai sfidătoare. Ar trebui să mai vînd din ele, să dăruiesc amicilor măcar cărțile de filosofie: tot nu folosesc la nimic. Dar cine e fraierul să primească în dar o carte de acest soi?

O să mă întrebați ce înseamnă inutil și, cum nu am o definiție utilă, o să vă dau un exemplu. Dar, mai întîi, aș preciza că o carte inutilă care prilejuiește o lectură inutilă nu este întotdeauna și obligatoriu proastă. Kim nu este un roman prost, chiar dacă poartă semnele vremii în care a fost scris, anii 1899 - 1900 (cuprinde multe comparații banale, de pildă).

Acțiunea se petrece în India și ține cam cinci ani. Cînd îl întîlnim, călare pe un tun din fața Muzeului de Antichități din Lahore, Kim are vreo 13 ani. E guraliv, șmecher și poznaș. Cînd îl părăsim, la pagina 331, a trecut prin școli, a luat parte la Marele Joc și se află în preajma iluminării. A devenit serios și meditativ. Îl lăsăm într-o stare de spirit dilematică și nu știm ce va alege (Kipling nu a vrut să ne spună): pacea pe care o aduce Calea lui Buddha sau viața plină de iluzii, amăgiri și ispite.

Două lucruri face Kim (în afară de școală): îl ajută pe un lama tibetan (Teshoo, pe nume) să caute Rîul Săgeții și, în același timp, ia parte la un ”război informatic”. În India de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, se petrece ceea ce Kipling numește alegoric Marele Joc, adică disputa sîngeroasă dintre două confrerii de spioni, una a guvernului englez, cealaltă a rușilor (bineînțeles!). Kim va fi atras în cea dintîi, va fi instruit să devină spion și va trece aproape fără să-și dea seama prin aventuri riscante. Alături de Teshoo Lama și cu prieteni ca Mahbub Ali și babu Hurree, nu are cum simți pericolul. Pentru Kim, Marele Joc nu este o încleștare gravă, ci, mai degrabă, o joacă de copii. E drept și că spionii ruși sînt cam naivi de felul lor.

Ați înțeles, cred, că romanul lui Kipling este unul de aventuri. În primul rînd, este vorba de a aventură a cunoașterii: lama se află în căutarea dezlegării și îl asociază pe Kim căutării sale pînă la finalul fericit. În al doilea rînd, este vorba de întrecerea dintre spioni (armele preferate ale combatanților fiind deghizarea, minciuna și furtul de scrisori).

Se înțelege, Kim nu este autohton, Doamne ferește: el e orfanul isteț al unor părinți irlandezi, deci e alb, e sahib, e un domn. Să vă spun și că personajul care mi-a plăcut cel mai tare a fost femeia din Shamlegh, o munteancă dintr-o bucată, cu ”ochi strălucitori și plini de îndrăzneală” (p.290).

Aș încheia astfel: dacă nu citești o astfel de carte pînă la 20 de ani, odată cu Cartea Junglei, pe care toți am citit-o cîndva, este greu să-ți mai placă. Nu te mai poți bucura ca un copil. Nu știu ce mai citesc copiii de azi, pesemne că romane cu vampiri și războaie cosmice. Dar eu le-aș recomanda, într-o doară, Kim. Cine știe...

Cartea lui Rudyard Kipling se mai găsește în librării. Eu însumi am cumpărat-o vineri, 25 septembrie 2015. Cînd mi-a venit pofta să citesc, am luat-o din raftul bibliotecii mele, fiindcă se afla chiar deasupra.


P. S. În imagine: o pictură murală indiană din Evul Mediu.


Citiţi în continuare!