miercuri, 30 septembrie 2015

De ce nu mai plîngem cînd citim Dickens


Am povestit mai demult cum plîngeam în copilărie, cînd citeam anumite pasaje din Cavalerii teutoni (și nu numai). Cu vremea am încetat complet să mai plîng: orice carte aș citi și oricît de tulburătoare ar fi întîmplările narate, rămîn impasibil. Mai degrabă, mă amuz. Așadar, nici un autor nu-mi mai stoarce lacrimi și suspine. Nu cred că e numai vina lor, eu însumi m-am schimbat (nu numaidecît în bine!): sînt, inevitabil, un cititor cu totul diferit de acela din copilărie și adolescență. Toți pățim la fel, am impresia.

Am încercat să-mi explic această transformare și am ajuns la niște ipoteze. Le voi consemna într-o notă succintă.

În primul rînd, nu mai citesc aceleași cărți, bibliografia s-a modificat radical. Citesc foarte rar cărți redactate anume cu scopul de a mișca, tragedii, melodrame etc. Nici nu cred că un autor serios mai compune astăzi astfel de cărți (cu orfani și iubiri neîmplinite). Sau, poate, nu le știu eu, fiindcă nu le mai dau nici o atenție și ignor bibliografia. E posibil să mai existe o literatură a cărei finalitate este tocmai aceea de a-l face pe cititor să izbucnească în plîns. Dar ea nu mă mai interesează de multișor, din fericire. Cărțile pe care le citesc acum nu au acest scop. Nu mă refer, desigur, la cărțile de filosofie, pe care le parcurg din obligație pedagogică: nimeni n-a plîns, din cîte știu, cînd a studiat Critica rațiunii pure, sau Critica rațiunii cinice. Sau, dacă totuși a plîns, a plîns din pricina obscurității lor. Metafizica, așa se zice, este un domeniu rezervat oamenilor echilibrați.

În al doilea rînd, m-am schimbat eu, cum am spus deja, prin însuși faptul trecerii anilor. Un om de vîrsta mea nu mai plînge nici la nașteri, nici la nunți, nici la botezuri și nici la înmormîntări. Cu atît mai mult cînd citește o carte, o ficțiune mai banală decît realitatea.

Vîrsta ne face, uneori, înțelepți, iar înțelepciunea este cinică de felul ei. Seneca interzicea cu desăvîrșire discipolilor să verse lacrimi în astfel de ocazii festive. Moartea este ceva inevitabil, nu depinde de noi, mai devreme sau mai tîrziu ne vom confrunta cu ea (mai precis, cu o maladie fatală, pentru conștiința omului moartea rămîne ceva de neatins). Sigur, intuiția morții proprii (care este un fapt tîrziu, eu am avut-o la 26 de ani) produce în mințile noastre un frison: ”aha, peste x ani, sau peste x zile, sau peste un ceas, sau peste un minut, sau chiar în clipa aceasta, nu voi mai fi, dar această lume indiferentă, care n-a constatat prezența mea în cuprinsul ei, nu-mi va constata nici absența. Es ist so!”. Dar, de obicei, intuiția cu pricina nu devine o obsesie, trăim ca și cum nu vom muri niciodată și nu ne gîndim la moarte (cum cerea același Seneca).

În al treilea rînd, întreaga noastră învățătură (care durează ani buni și lasă urme de neșters) este menită să ne suprime afectele. Hermeneutica ucide plînsul, fiindcă ne arată că scopul oricărei lecturi este unul singur: acela de a prinde un sens (sau mai multe). A te lăsa, cînd străbați o carte, în voia trăirilor reprezintă așa-zisa ”eroare afectivă”, denunțată cu mai bine de jumătate de veac în urmă de criticii literari. Confundăm semnificația unui poem cu ce face / trezește poemul în noi. Nu e bine. Trăirile tulbură înțelegerea. Nu poți gîndi critic, nu poți judeca just, dacă te lași cu totul în voia afectelor, a patimilor, dacă te identifici cu un personaj, dacă plîngi la moartea lui moș Goriot etc. Cînd comentează o carte (oricît de mișcătoare ar fi), exegeții nu-și prezintă, de obicei, trăirile. Ar fi o mărturisire rușinoasă și oricum neavenită. Ei au ca misiune principală să explice minuțios textul, să propună o ipoteză verosimilă cu privire la sensul lui. Cam atît.

Plînsul este o trăire nedemnă de un hermeneut.


P. S. Am promis că voi fi cît se poate de succint. M-am întins. Sper că nu v-am impresionat pînă la lacrimi...

P. P. S. În imagine: Jean Jacques Henner (1829 - 1905), Madeleine pleurant.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 26 septembrie 2015

O lacrimă pe mormîntul tinereții mele: rescriere


Pe vremuri, eu unul plîngeam sistematic. Mai ales cînd citeam. Aș putea face ipoteza că citeam ca să plîng, nu ca să înțeleg. Dar n-ar fi întru totul adevărat. Izbucnirea în plîns era, într-un fel, finalitatea interpretării, semnificația ei anagogică, iluminarea. Și călugării medievali citeau așa.

Oricare ar fi adevărul, dacă voiam să mă purific de trăirile negative ale zilei, de emoțiile maculate, dacă voiam să fac o baie de lacrimi, era suficient să deschid o carte anume, la un capitol anume. De fapt, cartea se deschidea singură la paginile căutate. Citeam cît citeam și, ca din senin, izbucneam în plîns. Nu mă încerca nici o jenă, nici o rușine, de altfel, sufeream în taină (ca amantul eminescian, pe întuneric), de unul singur: mă feream de intruși.

În schimb și din păcate, n-am plîns niciodată în sălile de cinematograf, nici măcar la filmele lui Charlie Chaplin, nici măcar cînd am vizionat Labirintul inimii, un film cutremurător, îmi păstram dignitatea mea de bărbat serios, grav, impenetrabil. Priveam crunt scenele cele mai impresionante, despărțirile îndrăgostiților, sinuciderea Ei, moartea lui, funeraliile, fără să clipesc, chiar dacă, în realitatea reală, aveam, ca toată lumea, naturelul simțitor. Oftam pe dinăuntru.

În definitiv, lectura nu înseamnă doar prinderea unui sens sau a mai multora (Dante vorbea de patru sensuri, teologii au ajuns la nouă), ea prilejuiește, de obicei, emoții, trăiri, senzații, mîncărimi, arsuri, sentimente. Și, ca să vorbesc franc, ăsta este esențialul. Dar despre ele ne ferim să spunem vreun cuvînt sau vorbim ironic. Rămîn un secret inavuabil, o slăbiciune de-o clipă, o eroare fiziologică. Păstrăm cea mai completă discreție. Nu mai sîntem copii, nu-i așa? Este o imperfecțiune să plîngi. Numai oamenii simpli plîng la nimicuri, la născocirile din cărți. Și, bineînțeles, femeile...

Strămoșii noștri erau mai cinstiți cu ei înșiși (și cu lumea din jur). Nu se sfiau să lăcrimeze. Voi da cîteva exemple. Iată: pe cînd lucra la Madame Bovary, Flaubert izbucnea adesea în plîns, fără să-și dea seama și fără să vrea, era vorba, firește (cînd reușea o frază), de o secreție spontană a fericirii, o beatitudine mai presus de orice beatitudine (cf. scrisoarea către Louise Colet din 24 aprilie 1852: ”îmi curgeau lacrimile pe obraz, aveam o voluptate plină de delicii”). Cînd recitea anumite locuri din același roman, Madame Bovary, Vladimir Nabokov abia se ținea să nu verse lacrimi, simțea o arsură în colțul ochilor și căuta o batistă (știu acest amănunt de la Veronica D. Niculescu, care tocmai a terminat de tradus, după o muncă de 8 luni, Scrisori către Vera). Cei doi prozatori (Flaubert & Nabokov) aveau pesemne firi asemănătoare. Așadar, și prozatorii plîng (cînd scriu sau citesc).

Pe de altă parte, mă gîndesc cu jale și cu milă la mine, la tinerețile mele, și la faptul regretabil că nu-mi mai vine să plîng. Cel puțin, in ultima vreme. Mi-au secat ochii. Ăsta nu mi se pare un semn bun. Am devenit un cititor reținut, reprimat, așa cum voia Friedrich Schiller (pe urmele rigurosului Kant). Trebuie să citim tragediile grecești doar cu mintea, cu intelectul, afectele influențează în rău spiritul critic. Dacă te lași în voia lor, nu mai poți judeca drept o carte. Lectura ideală este complet lipsită de patimi. Plăcerea trebuie să fie de ordin pur cognitiv. Măcar o vreme, n-am respectat această filosofie a pudorii.

Deci, pe cînd eram mai tînăr și la trup curat, cum am mărturisit deja, plîngeam de mama focului, îndeosebi la o scenă din Cavalerii teutoni de Henryk Sienkiewicz. Tînărul Zbyszko este pe eșafod, alături stă gîdele terifiant, mut, cu fața acoperită, cu baltagul pregătit. Mulțimea asistă în tăcere, înduioșată de soarta adolescentului. Freamătă. Dintr-o dată, domnița Danusia (care nu are mai mult de 15 ani), fiica lui Jurand de Spichow, în strai alb, este săltată deasupra capului de un cavaler, sare pe eșafod, îl îmbrățișează pe Zbyszko și strigă: ”Este al meu! Este al meu!” Legea poloneză nescrisă de la 1380 (să-l credem pe Sienkiewicz) oferea o posibilitate de a salva pe cineva condamnat la moarte, una singură: o fată îl cerea de soț pe vinovat.

Cînd citeam acest episod romantic, în tinerețe, strîngeam ochii să nu-mi curgă lacrimile, dar ele tot țîșneau și mi se agățau de vîrful nasului. Cu toate că știam încă de dinainte că bietul Zbyszko nu-și va pierde capul și viața. Știam și că va ieși cu bine din roman, citisem Cavalerii teutoni de prea multe ori.

A fost. A trecut. De la un timp, deși mă forțez sîrguincios (sînt un cititor încăpățînat, alte calități nici nu am), nu reușesc să mai plîng așa cum se cuvine. Nu plîng deloc-deloc și începe să mi se facă frică de lipsa mea de reacție. Ce fel de om am ajuns? Ceva nu-i în regulă cu mine. Am un defect.

M-am uscat, asta e. Sînt asemenea unui eucalipt. Falnicul arbore este putred pe dinăuntru, deși pe dinafară arată viguros, verde, veșnic. O biată adiere l-ar pune de îndată la pămînt. Și, oricum, nu sînt la înălțimea unui Flaubert (avea 1, 87 m), a unui Nabokov, la înălțimea poetului Emil Brumaru, care a mărturisit de curînd că unele poezii de Eminescu l-au făcut să verse lacrimi de bucurie.

Într-un cuvînt, ești de plîns, dacă nu plîngi...

P. S. În imagine: Jean Jacques Henner (1829 - 1905), Nymphe qui pleure (post 1884).


Citiţi în continuare!

vineri, 25 septembrie 2015

Exponatul


Rui Zink, Cititorul din peșteră, traducere de Micaela Ghițescu, București: Humanitas, 2013, 113p., 19 lei.


Din păcate, povestirea alegorică a portughezului Zink nu mi-a plăcut de nici un fel, este mult prea didactică pentru gustul meu învechit, și, chiar dacă se adresează unor adolescenți fără multă minte, rămîne totuși o colecție de locuri comune și superficialități. Epic nu prea are. Dintre locurile comune voi cita, deocamdată, doar trei:

1. Pentru lumea contemporană, cititorul este o ființă eronată, un ”monstru” al cărui loc potrivit e, mai degrabă, o grădină zoologică decît insula pustie, de la marginea lumii, pe care s-a retras. Într-o astfel de grădină ajunge și monstrul capturat de niște marinari vicleni; numele lui e Anibalector, ceea ce trimite atît la Hannibal Lecter (îl știm din filmul Tăcerea mieilor), cît și la sintagma latinească ”animal lector” (făptura care citește).

2. Cititul este mai solicitant pentru inteligența omenească decît privitul telenovelelor; dacă vrem să înțelegem lumea și ce se întîmplă cu noi în cuprinsul ei, este bine / preferabil să renunțăm la televizor. Cititorul face, el, să se petreacă lucrurile (pe ecranul minții lui), nu le ia de-a gata, precum telepatul; cititul înseamnă, așadar, reflecție și exercițiu imaginativ; privitul la televizor duce la ramolisment și impotență sexuală.

3. Cititul este mai important decît scrisul. Jorge Luis Borges a exprimat mai demult o opinie asemănătoare: ”unii se laudă cu cărțile pe care le-au scris, eu mă laud cu cărțile pe care le-am citit”. Mă tem că nici Zink și nici Borges nu au fost foarte sinceri...

Și totuși... Într-o vreme în care puțini mai citesc, orice carte despre importanța lecturii (și care ne îndeamnă să citim) se salvează prin scop, chiar dacă nu prezintă cine știe ce virtuți de ordin literar. În consecință, Cititorul din peșteră se salvează prin scop.

Singurul pasaj care mi-a plăcut este următorul: ”Anibalector, aproape fără efort, și-a smuls lanțurile. Și-a masat încheieturile, iar eu m-am gîndit: iată unul care nu se plînge de frig cînd i se scot cătușele” (p.96).


P. S. Din cîte am observat, povestirea lui Rui Zink a intrat în bibliografia școlară autohtonă. Tinerii întreabă pe bloguri de ea. Necesitatea pedagogică i-a îndemnat pe binevoitori să ofere o ediție pirat, un așa-zis PDF. Puteți găsi această confecție pe net.

P. S. 1. În imagine: Jean-Baptiste Deshayes: Le singe peintre.


Citiţi în continuare!

luni, 21 septembrie 2015

Mic excurs întru lauda laudelor


Căutând dintr-o perversă curiozitate un posibil elogiu al tautologiei, am găsit, firește, tot felul de laude și elogii (chiar și o definiție a genului retoric din care face parte elogiul, este vorba de așa-zisul gen epidictic*), dar nimic despre virtuțile tautologiei.

Dar dacă tot am navigat în oceanul nesfârșit al internetului, printre talazuri și rechini, să vă spun pe scurt, într-o listă, ce am găsit:

1. un elogiu al muștelor (l-a scris magistrul împăratului Marcus Aurelius, numitul Fronto!); ar trebui compus, prin urmare, și un elogiu al insecticidului;
2. un elogiu al lucrului imperfect;
3. un elogiu al cochetăriei (se adresa inclusiv bărbaților, căci și ei pot suferi de cochetărie, chiar mai tare decât doamnele);
4. un elogiu al minciunii (ipocrizia este o necesitate socială);
5. un elogiu al prostiei (și titlul lui Erasm din Rotterdam, Laus stultitiae, poate fi tradus ca elogiu al prostiei);
6. un elogiu al egoismului (redactat de Paul Souday); de altfel, Schopenhauer a spus: ”sâmburele lumii e egoismul iar haina lui minciuna”;
7. un elogiu al coincidenței (coincidența ar fi chipul vizibil al Destinului);
8. un elogiu al ignoranței (fericiți cei ce nu știu!);
9. un elogiu al corigenților (și eu am fost corigent și sunt mândru de asta);
10. un elogiu al elogiului.

Aș aminti că Bertrand Russell a redactat un elogiu al trândăviei (In Praise of Idleness), virtute absolut necesară în epoca workaholicilor. Iar un autor din Evul Mediu a închipuit un elogiu al iadului...

Concluzia este, așadar, una singură: probabil că nimic pe lume nu a rămas nelăudat. Am citat mai de mult, într-o notă de pe blog, până și un elogiu al nevestei infidele. Totul merită prețuit și binecuvântat, așadar, până și necredința în mariaj. Trăim cu siguranță în cea mai bună dintre lumile posibile...


* De genul epidictic ține, de pildă, necrologul.


P. S. Am cerut pe google ”femme coquette” și am primit un portret de Lucas Horenbout: Anne Boleyn. Mi s-a părut o nedreptate.


Citiţi în continuare!

joi, 3 septembrie 2015

Ce fel de teoreme matematice pot trece prin mintea unui papagal amnezic


Un editor serios din Marea Britanie, John Murray, a publicat o carte cu titlul Fish Who Answer the Telephone and Other Bizzare Books, semnată de Russell Ash şi Brian Lake. Ciudăţenia e că lucrarea – care se vinde bine – cuprinde doar o lungă listă cu titlurile caraghioase sau amuzante a vreo mie de cărţi publicate în ultimii 150 de ani.

În catalogul astfel alcătuit (la englezi, spre deosebire de noi, există o evidenţă foarte strictă a tuturor apariţiilor editoriale, şi nu de azi, de ieri) figurează, de pildă, pe lângă Peştele care răspunde la telefon (1937), şi un tratat despre Longevitatea gîndacilor de bucătărie privaţi de hrană (1957), sau un ghid practic Pentru a-ţi înţelege broasca ţestoasă, o carte de M. Macula, Treizeci de ani cu bananele (1991), un serios manual, Cum să tragi o linie dreaptă, din 1887, sau Cum să fabrici o bombă atomică în bucătărie (1951).

Din ilarianta listă de titluri (autentice), urmate de rezumate minuţioase, nu lipsesc nici Cum să scrii dormind (1985) sau Ce să spui când vorbeşti despre tine însuţi (1985). E de observat că partea leului pe listă o deţin aşa-zisele cărţi practice, extrem de abundente în a doua jumătate a secolului XX. A se vedea și cărțile lui Alain de Botton. Volumul semnat de Ash & Lake se vinde, firește, la raionul de umor existent în toate librăriile englezeşti.

Aş completa această listă cu cîteva contribuţii filosofice. Pe lîngă mai sus amintitul volum Ce să spui cînd vorbeşti despre tine însuţi, eu aş recomanda şi Ecce homo, mărturisirea lui Nietzsche, cu cele patru subtitluri ale sale: ”De ce sînt atît de înţelept”, ”De ce sînt atât de deştept”, ”De ce scriu cărţi atît de bune”, ”De ce sînt un destin”. E vorba, cu siguranţă, în Ecce homo, de un cod al modestiei...

Între timp, am mai găsit un titlu foarte haios. El introduce o carte voluminoasă (nu mai puţin de 700 de pagini), redactată de profesorul francez (de matematici!) Denis Guedj. E vorba, aşadar, de însăşi Teorema papagalului.

Pe lîngă Papagalul lui Flaubert, romanul biografic al lui Julian Barnes, avem, iată, o nouă ocazie de a studia această specie. Denis Guedj descrie, totuşi, un “papagal amnezic”. Spre a vă amuza, citiţi, rogu-vă, Teorema papagalului. Are și suspans.

P. S. Denis Guedj, Teorema papagalului, traducere de Alexandru Şicolvan, Editura Cartier, 2008.


Citiţi în continuare!