luni, 31 august 2015

Învățați să mă citiți încet


Voi cita, în traducere proprie, un pasaj din prefaţa la volumul Morgenröthe, pentru a judeca astfel ce înţelegea Friedrich Nietzsche prin lectura lentă (langsame Lesen).

O atare lectură este, cu siguranţă, aceea pe care o deprinzi cu trudă învăţînd limbile "moarte", topica frazei latine, absenţa verbului ‚a fi’ în propoziţiile ebraice ori greceşti, reconstituind pasajele pierdute, inscripțiile fragmentare, precum proceda și profesorul Peter Kien din romanul lui Elias Canetti, Orbirea (tocmai reeditat de Polirom). Să nu uităm că Nietzsche a început ca filolog şi s-a convertit la filosofie abia în urma mult discutatei „crize” din octombrie 1865, cînd a citit, printre altele, și lucrarea lui Max Stirner, Der Einzige und sein Eigenthum, fără a deveni stirnerian.

Iată acest vestit pasaj (puteți trece peste el):


„În fine, dar: de ce ar trebui să spunem atît de tare şi cu atîta entuziasm (mit solchem Eifer) ceea ce sîntem, ceea ce vrem şi nu vrem? Să examinăm asta mai rece, mai distant, mai de sus, să o spunem ca şi cum doar între noi poate fi spus, încît lumea întreagă să nu audă, încît lumea toată să nu ne audă! Mai ales, să o spunem rar (langsam)...

Această prefaţă vine tîrziu, dar nu prea tîrziu: ce înseamnă, în fond, cinci sau şase ani? O asemenea carte, o atare problemă nu se grăbesc: în plus, sîntem amîndoi, atît eu cît şi cartea mea, prieteni cu [tonalitatea] lento.

N-ai fost în zadar filolog, poate mai eşti încă, adică un profesor al lecturii încete (des langsamen Lesens): în cele din urmă, scrii de asemenea încet. Acum asta nu mai ţine doar de obişnuinţele mele, ci şi de gustul meu – un prost gust poate? Să nu mai scrii nimic care să nu aducă la disperare toate varietăţile omului grăbit.

Filologia este anume această artă venerabilă, care cere de la admiratorul ei, înainte de toate, un lucru, să se ţină deoparte, să-şi lase timp, să devină tăcut, să devină lent (langsam) – precum o artă, o cunoaştere de orfevru a cuvîntului, care nu are de executat decît o muncă subtilă şi precaută şi nu ajunge la nimic dacă nu ajunge lento.

Tocmai pentru acest motiv, [încetineala] este necesară astăzi mai mult ca oricînd, prin aceasta ne atrage şi ne încîntă nespus (am stärksten), într-o epocă a ‚muncii’, altfel zis, de grabă, de pripeală impudică şi năduşitoare, ce vrea de îndată ‚să fie gata’ cu toate, chiar şi cu fiece carte veche sau nouă: - [arta] însăşi n-a terminat aşa uşor cu nu importă ce, ea [te] învaţă să citeşti bine, adică lent, adînc, privind prudent îndărăt şi în faţă, reticent (mit Hintergedanken), cu uşile lăsate deschise, cu degete şi ochi subtili...

Răbdătorii mei prieteni, această carte îşi doreşte numai cititori şi filologi desăvîrşiţi: învăţaţi să mă citiţi bine!”.


Pînă la urmă, fiecare text își formează cititorul și-i impune ritmul, inclusiv Aurora lui Friedrich Nietzsche, inclusiv Critica rațiunii pure. Nu citim cu viteză egală cărțile. Și chiar în una și aceeași carte alternăm ritmurile. În principiu, filosofia reclamă răbdare. Așadar, nu citim întotdeauna cum vrem, chiar dacă sîntem grăbiți și avem examene de dat (și de luat).

Immanuel Kant, să zicem, este dificil nu numai prin problematică, dar și prin construcția greoaie a frazelor, prin mulțimea subordonatelor. Nu-l poți citi repede. Și nici nu-ți trece prin minte să-l citești astfel. Simți că el însuși gîndea meticulos, fără grabă, și că ar fi vrut un cititor afin, deși respectă îndemnul lui Bacon, ”De nobis ipsis silemus”, și nu-i cere cititorului nimic altceva decît bună-credință.

Nietzsche este, desigur, un stilist mai priceput, un gînditor mai agil, o fire impulsivă. El se referă în primul rînd la cărțile proprii. Putem să-l citim pe Kant oricît de repede / lent dorim, nu contează. Dar pe el, pe Friedrich Nietzsche adică, este bine să-l citim foarte încet, fiindcă mesajul lui se oferă treptat (și numai) celor atenți și răbdători. Atît de încet încît ne vedem nevoiți să amînăm sfîrșitul lecturii cît mai mult cu putință. Într-o epocă a superficialității agitate (pe care Nietzsche o ilustrează cu maximă strălucire, totuși), el cere imperios să devenim anacronici, niște gramaticieni romani. Și pentru că nu are suficientă încredere în textul propriu (de obicei, vioi) și în ritmul impus de el cititorilor (ba nici în cititorii înseși), Nietzsche adaugă în Cuvîntul înainte la volumul Aurora (redactat în 1886) îndemnul menționat: „Lernt mich gut lesen!”.

Aș adăuga o observație finală. Dacă trecem peste adagiul antic ”festina lente!” (care se referă la toate), descoperim totuși că îndemnul este mai vechi. Este greșit, așadar, să spunem că Nietzsche a cerut cel dintîi să(-l) citim lento. Îndemnul a fost formulat, cu două decenii mai devreme, de Flaubert, într-o scrisoare din 1857: ”Mă întrebi ce cărți să citești. Citește Montaigne, citește-l încet, pe îndelete! Are să te calmeze... citește ca să trăiești” (p.264, 6 iunie 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie).


Citiţi în continuare!

vineri, 28 august 2015

Pătimirile unui eseist. Ce se întîmplă în zilele în care nu pot crea


Nu-mi dau seama de ce, cînd n-am chef de scris, pur și simplu nu pot scrie.

Scriitorii adevărați scriu tot timpul, mai ales între orele 9 și 12, dimineața, uneori chiar mai devreme, încep de la 3 noaptea, n-au probleme cu inspirația, se așază în fața foii de hîrtie, a calculatorului și povestirea / eseul / poezia / tratatul filosofic etc. curg șuvoi, fără poticniri. Goethe, cît o fi fost el de Goethe, toată lumea trăgea de el (Herr Goethe în sus, Herr Goethe în jos), îndeosebi femeile, scria cel puțin trei poeme pe zi. La prînz era gata. Copia poeziile pe curat, titlul îl grafia cu roșu aprins, și le punea pe fiecare într-o mapă. Știa prețul lor. Mai spunea (tot la Goethe mă refer) că vinul roșu ajută la inspirație, cred și eu, pe vremuri, de îndată ce beam o sticlă de vin roșu, chiar două, compuneam un eseu plin de opinii originale și de mare adîncime ideatică, de 7-8 mii de semne pe puțin. Păcat că, de la o vreme, nu mai beau decît apă, mi-am făcut un obicei prost.

Cum ar veni, sînt un schizotim, azi am geniu, mîine sînt prost de-a binelea. Oscilez. Ca pendulul lui Foucault. Toată viața mea am visat la echilibrul scriitorilor veritabili. Saramago, săracul, scria zilnic două pagini, nici mai mult, dar nici mai puțin. Două pagini. La sfîrșitul anului, avea 700, două romane de dimensiuni medii, unul îl dădea editorului, pe celălalt îl arunca la gunoi. David Lodge mi-a mărturisit în șoaptă, cînd ne-am văzut la o cafea, în Lăpușneanu, că scrie întotdeauna, fie vară, fie iarnă, chiar și de Sărbători, de Bobotează, de Paște, de sfinții Mari Mucenici, cîte 4 ore pe ceas. Nu se ridică de pe scaun nici cu un minut mai devreme.

Numai eu n-am chef. Și dacă n-am chef, nu scriu, fiindcă nu pot, am o reținere, o jenă. Și cu cît scriu mai puțin, tot cu atîta sînt mai dărîmat psiho-somatic. Rămîn fără vocabular, fără aer. Muzele m-au pierdut de mușteriu. Îmi cad umerii, pleoapele, fața. Devin de nerecunoscut. În astfel de momente, cînd mă plimb pierdut prin Piața Voievozilor, aud din dreapta, din stînga, exclamații care mă zăpăcesc de tot:

”Să trăiți, domn' inginer!"

”Respectele mele, domn' director!”

”E bine soția, am auzit că e gata să nască? El al șaptelea, nu? Unde merge mia, merge și suta. Să fie cu noroc! Într-un ceas bun!”

Cînd mă întorc acasă, nu mai sînt bun de nimic, nici măcar să fac copii. Mai mare rușinea, sînt om bătrîn, am ajuns să vorbesc măscări. Privesc în laptop cu ochii goi, parcă sînt o fantomă. Dacă m-aș vedea în oglindă, aș exclama cu siguranță și eu:

”Omagiile mele, domn' colonel! Merge, merge oștirea Țării? Floarea tinerimii române este bine pregătită pentru apărarea pămîntului strămoșesc? Trăiască Patria!”

Văd că am probleme și cu identitatea. Dacă aș avea puterea, dacă n-aș fi atît de slab, de influențabil, m-aș lăsa cu totul de scris. Și n-aș face cel mai inutil lucru cu putință...


P. S. Nu mi-am închipuit niciodată că absintul arată ca laptele de iapă. În imagine: Alfred Brisard (1861 - 1906): Le Buveur d'absinthe (1891).


Citiţi în continuare!

marți, 25 august 2015

Poetului impecabil, magicianului desăvîrșit...


Această notă
se dedică în exclusivitate
neprețuitului meu
Creier.
V. G.

Am mai scris despre dedicații. Scriitorii și, îndeosebi, poeții și-au dedicat cărțile tuturor făpturilor din universul sublunar, ba și celor de dincolo: Muzelor, sfinților, îngerilor, arhonților, lui Dumnezeu Tatăl, Duhului Sfînt, Fiului, Papei, cardinalilor, arhiepiscopilor, regilor, țarilor, lui Mecena (și oricărui potentat care a jucat rolul unui Mecena), conților, ducilor, feldmareșalilor, Femeii Unice, urmașilor, dușmanilor, invidioșilor etc. etc.

Din toată afacerea asta, ei au omis, și nu-mi explic deloc lipsa, tocmai propria lor persoană, cauza eficientă a noilor apariții senzaționale. Dacă n-ar fi fost geniul lor, fantezia lor, ingeniozitatea lor lexicală, răbdarea lor, silința lor, într-un cuvînt, sacrificiul lor, editorii și noi, cititorii, am fi murit de foame. N-aș fi avut ce recenza pe blog. N-aș fi cunoscut plăcerea textului. M-aș fi pierdut în mulțime. Dacă exist, asta se datorează numai și numai poeților, productivității lor generoase.

Există, așadar, cîteva entități neglijate de poeți și de scriitori, în genere, emisferele cerebrale de pildă, intuiția. Mi-ar plăcea nespus să citesc pe prima pagină a cărții, imediat sub titlu:

”Acest volum minunat se dedică geniului meu incomparabil”.

Sau:

”Dedic această carte de neuitat imaginației mele dezlănțuite”.

Sau:

”Această carte (mi-)o dedic, în primul și în ultimul rînd, Mie Însumi”.

Sau, în fine:

”Dedic lucrarea de față lobului meu occipital, care mi-a stat alături la bine și la rău, funcționînd la parametri optimi în toată această dificilă perioadă de creație”.


P. S. În imagine, pompoasa dedicație a lui Charles Baudelaire pentru Théophile Gautier.


Citiţi în continuare!

duminică, 23 august 2015

Cum să recunoști un scriitor de la mare distanță fără să greșești


Nefiind un ins monden, de gașcă, nu cunosc personal foarte mulți scriitori. N-am prieteni de această speță. Dacă stau bine să mă gîndesc, am avut unul, dar și ăla a binevoit să moară și uite-așa am rămas singur-singurel pe lume. De citit îi citesc ca pe litera evangheliei, dar aș dori să văd măcar unul și să-i strîng mîna înfiorat.

Știu bine, în schimb, că scriitorul este o ființă aparte, un ales. Simte mult și suferă, săracul, și mai mult. Nici nu vă puteți închipui cît de tare suferă. Suferă pentru noi, pentru Om, pentru Pace, pentru Iubire, asta e sigur. Dacă voi avea zile de trăit, am să ajung să-l învidiez, cine știe? Este atît de sensibil, atît de fragil, de vaporos. Mi s-a spus că toți scriitorii care merg prin crîșme, doar prietenii și inconștienții îi împing în taverne, lăcrimează abundent, își prind tîmplele în palme și se pun pe plîns, nu-i mai poți opri. Simt cum mi se face un nod în gît de atîta emoție. Ați mai văzut persoane care să plîngă pentru Pace, pentru Armonie, pentru Progres?

V-am spus deja că nu mă pricep la scriitori, știu din autorii latini că sînt o specie ușor iritabilă: ”genus irritabile vatum” și că scriu, uneori, profeții (”poeta vates”). Au nervii lezați. Cineva m-a învățat, acum vreun an, cred că a fost Terorista (ea se pricepe la prozatori și poeți), dar nu sînt foarte sigur, cum să procedez ca să recunosc un scriitor și încă de departe. Pînă atunci mergeam pe stradă și poetul, pîș-pîș, pîș-pîș, trecea pe lîngă mine fără să-l observ, fără să-i sesizez făptura trasparentă, agera lui privire. Asta mă înfuria. Ajungeam acasă, după ocoluri și ocoluri prin oraș, mergeam ceasuri întregi prin Piața Unirii, și-mi reproșam amarnic că nu reușisem să văd nici un scriitor în viață. Of, și ce mult mi-aș fi dorit să cunosc măcar unul.

În toamna trecută, cică a fost David Lodge prin Lăpușneanu, se plimba de unul singur și căuta din ochi un admirator, avea chef de vorbă. David Lodge în persoană, vă puteți închipui una ca asta? N-am apucat să-l văd, am citit despre el la gazetă abia după o săptămînă. Plecase. Dacă aflam mai devreme, m-aș fi dus în Lăpușneanu, l-aș fi pîndit și, jur pe viața bunicii mele, Dumnezeu s-o odihnească în pace, că m-aș fi apropiat de persoana lui și l-aș fi atins ușor pe fruntea-i palidă, ca să mă conving de adevăr, să pipăi geniul. Asta ca să vă dați seama cît de mult îi stimez pe prozatorii britanici. Dar îi stimez și mai tare pe români.

Deci, cîndva, cineva (nu-mi mai amintesc bine episodul, cred totuși că Terorista a fost, între familiile noastre fiind o antipatie străveche, ne-am ascuns într-o cafenea) m-a învățat cum să sesizez un scriitor de la o mare distanță, cînd încă este în ceață, în neguri. Stăteam la o măsuță, sorbeam amîndoi dintr-o cafea, și m-a instruit, taca-taca, taca-taca, două ore a vorbit încontinuu, nu a mai fost nevoie de nici o întrebare, m-a luminat, pur și simplu.

Am devenit alt om. Știu cum arată un poet, îl simt după miros. Nici nu trebuie să mai privesc atent. Merg pe stradă și-mi spun din cinci în cinci minte: ”iaca, a mai trecut un poet pe lîngă mine”, ”și încă unul”, ”ăsta-i al nouălea!”. Cînd îmi termin plimbarea, fac socoteala și trag linia: azi au trecut pe lîngă mine 15 poeți, 7 prozatori și un eseist. În alte zile, am chiar mai mult noroc. Recunosc și mai mulți: 22 de poeți, 13 prozatori și eseistul. Nu prea știu ce-i cu eseistul ăsta, de ce-i mereu singur, o fi văduv.

E prea facil să-i ghicești pe scriitori după straie. Deși așa este drept, talentul e bine să se prezinte vulgului și cromatic, în culori vii, optimiste, să impună un fashion style. Un fular galben, un sacou roșu, o pălărie uriașă, un batic în jurul gîtului, o eșarfă ceva. Un poet trebuie să se gîndească și la noi, cititorii avizi, deși el, în sinea lui, este fapt demonstrat matematic, numai și numai la noi se gîndește, la Om. Cînd văd o pipă, cînd văd un fular stacojiu, cînd observ o pălărie supradimensionată, realizez cu toate simțurile mele: este El. El. Doamne Dumnezeule, ce lucire are în ochi!


P. S. În imagine: Laughing Jester (c. 1500).


Citiţi în continuare!

duminică, 16 august 2015

Lacrimile lui Ulysse


Înțelegem adesea prin lectură doar căutarea și sesizarea unui sens, „nunta mistică dintre intelect și text”, cu formula lui Georges Perec. Dar lectura este o experiență mult mai complexă decît ne învață hermeneutica. Ea cuprinde și o latură afectivă. Un cititor afectiv este, de exemplu, Ulysse în episodul următor. Îl povestesc acum fără adnotări. Dacă dă Dumnezeu, mîine îl voi comenta. Dacă nu, nu...

Deocamdată precizez că, în opinia lui Karin Littau (Theories of Reading: Books, Bodies and Bibliomania, Cambridge: Polity Press, 2006, pp.65-69, 94), ”lacrimile lui Ulysse” reprezintă epitoma / rezumatul exemplar al lecturii afective. S-ar părea că primul cititor afectiv este Ulysse. Mai precizez că în Antichitate se citea cu voce tare, lectura era un fenomen sonor, publicul asculta pe raposd / poet. Și uneori, izbucnea, ca Ulysse, în plîns.

În cîntul al VI-lea din Odiseea, Ulysse este întîmpinat pe ţărm de fecioara Nausikaa şi condus în cetatea lui Alkinou, la palatul stăpînului, lucrat din pereţi de aramă şi kyanos, care e un fel de smalţ azuriu. Uşa de aur e păzită de doi cîini nemuritori, lucraţi anume de Hephaistos din metal preţios, spre a-l terifia pe vizitator. Din fericire, cîinii nu-l pot remarca pe Ulysse, întrucît e învăluit într-un nour de ceaţă (din nou, un tertip al zeiţei Atena), care îl face invizibil şi inodor. Abia cînd ajunge în faţa lui Alkinous, poate fi văzut.

Nu spune precis cine este, dar îl convinge pe amfitrion că a venit cu gînduri paşnice. A doua zi, este invitat la ospăţ, unde va trebui să-şi depene povestea autobiografică. Şi unde va fi, de altfel, martorul copleşit al propriilor sale aventuri, avînd privilegiul narativ, ca să zic aşa, de a se inspecta pe el însuşi din afară. Ajung, aşadar, la cîntul al VIII-lea.

Masa este întinsă. Convivii, mulţumiţi. Pe un jilţ sprijinit de un stîlp înalt, stă însuşi Demodokhos, bardul orb, cu lăuta aproape. Cînd se face linişte, cîntăreţul începe să aducă laude versificate vitejilor aheieni. Şi astfel, Demodokhos “cîntă un cîntec, a cărui veste ajunsese pînă în slavă: cearta lui Ulysse cu Ahile, cum ei odinioară la un ospăţ al zeilor se sfădiră cu vorbe grele… etc.”.

La auzul poveştii, spune Homer, musafirul lui Alkinou îşi acoperă faţa cu straiul, spre a nu-şi trăda slăbiciunea: “Poetul cînta aceste fapte, în vreme ce Ulysse îşi trase mantaua de purpură roşie peste cap, ca să-şi ascundă în ea frumoasa-i faţă, că nu voia să lase pe feaci să-l vadă cum îi picurau lacrimile din ochi. Cînd cîntăreţul se opri din cîntec, el îşi şterse lacrimile, dădu la o parte veşmîntul şi ridică un pahar ca să-l închine zeilor, dar cînd, după îndemnul feacilor, cîntăreţul porni din nou, el îşi acoperi iarăşi faţa, ca să-şi ascundă lacrimile de ochii tuturor. Numai Alkinou, care şedea alături, îi văzu durerea şi-i auzi suspinele adînci”.

După această petrecere, mesenii fac o pauză şi se întrec în jocuri atletice. În ziua următoare, se întîlnesc din nou la masă şi-l ascultă încă o dată pe Demodochos. Rapsodul narează, acum, la îndemnul lui Ulysse, căderea cetăţii Troia, izbînda aheilor şi lupta finală din preajma casei lui Deiphobos, fiul lui Priam şi al Hecabei (cf. Iliada, XII, 94-95; XIII, 402-416, 455-468, 516-539). Musafirul începe, încă o dată, să plîngă: “lacrimile i se scurgeau pe pleoape spre obraz, cum plînge o femeie ce-şi sărută soţul căzut în faţa cetăţii…; martor al morţii şi al suspinului din urmă, ea se aruncă peste leş şi scoate bocete jalnice… La fel plîngea şi Ulysse, de ţi se rupea inima”.

Am folosit Odiseea în traducerea lui E. Lovinescu.


P. S. În imagine: Sir William Russell Flint (1880-1969): Ulysses and Calypso.


Citiţi în continuare!

vineri, 14 august 2015

Înfruntînd moartea...


Julian Barnes, Nimicul de temut, traducere de Mihai Moroiu, București: Editura Nemira, 2009, 327p. (ediția a doua, 2014), 29,90 lei.


Dacă n-aș fi citit, în Dilema veche de acum două săptămîni, recenzia lui Marius Chivu, aș fi amînat și mai mult lectura acestui volum. Îmi ia din timpul pentru scris, dar n-am ce face, cartea este extrem de interesantă, merită măcar o semnalare, este păcat să n-o citiți.

Julian Barnes n-a compus-o dintr-o inspirație, nu cred c-o avea în plan, l-a lovit și pe el, cum ne-a lovit pe toți, cîndva, proximitatea morții. Soția lui a avut un cancer și a murit. În timpul agoniei, Julian Barnes a scris Nimicul de temut. Acestea au fost împrejurările redactării.

Moartea este subiectul tuturor banalităților și falselor înțelepciuni. La propriu, mintea omenească nu e făcută să poată gîndi moartea și, prin urmare, ea / moartea n-ar trebui să constituie, pentru noi muritorii o temă de discuție. Din păcate, omul este o ființă curioasă și îndrăzneață, care crede despre mintea lui că poate pătrunde orice, inclusiv viața, inclusiv moartea, deși mintea lui nu pătrunde în realitate nicăieri. Trăim întotdeauna moartea ca moarte a celuilalt. Asta au repetat toți filosofii. Atît. Nu putem avea experiența ei.

Vorbirea cu privire la moarte pornește din curiozitate și de la ceva ce se află în afara experienței noastre (faptul însuși de a muri); un filosof sagace ca David Hume ar spune că e numai o trăncăneală și un prilej de a ne trufi. Vorbim despre moarte ca să ne răcim gura. De pomană.

Pentru că nu pot vorbi despre moarte (în sensul arătat mai sus), voi spune două cuvinte despre autor și cartea lui. După cum deja știți, Julian Barnes nu face parte dintre preferații mei. Papagalul lui Flaubert nu prea mi-a plăcut, Sentimentul unui sfîrșit nici atît, am și scris astă iarnă despre această lectură, nu insist. Mă întorc la Nimicul de temut. Iată un eseu excelent!

Eu n-aș afirma că ar fi cartea unui ateu, Julian Barnes nu este un ateu (ateul e mereu furios pe semeni și pus pe harță), ci un agnostic. Eu însumi sînt un agnostic și nu mă mîndresc prea tare cu asta. Ceea ce pentru ateu este o certitudine (el știe precis că Dumnezeu nu există), pentru agnostic reprezintă doar un nou motiv de îndoială. Agnosticul crede că nu avem argumente valabile, care să dovedească existența lui Dumnezeu și, în același timp, crede că nu există nici argumente valide împotriva numitei existențe. Logic, Dumnezeu nici nu poate fi afirmat, dar nici nu poate fi negat. Punct. Agnosticul nu este, deci, un ateu, se cuvine a fi căutat în altă parte.

Așadar, considerațiile lui Barnes nu aparțin unui ateu, ci unui ins amărît de ceea ce tocmai i se întîmplă pe nedrept. Opiniile lui sînt în bună măsură cinice, dar cinismul, inevitabil în astfel de ocazii, este îndulcit cu multă ironie și mult umor. Julian Barnes ne îndeamnă să ne împăcăm cu noi înșine și cu lumea așa cum e. Asta mi-a făcut cartea simpatică.

Autorul nu pretinde că ar ști mai mult decît ceea ce știe orice om (adică absolut nimic), se consultă de multe ori cu fratele său, filosoful (are un frate specialist în Aristotel, i-am citit monografia), dar nici filosoful (Jonathan Barnes) nu știe în privința morții mare lucru, ba e și mai agnostic, și mai cinic decît scriitorul. Cartea urmează, în mare, un fir cronologic, există și digresiuni, deși nu este o autobiografie și autorul are grijă să ne prevină că nu e vorba în Nimicul de temut de viața și trăirile lui strict personale. De altfel, citează ori de cîte ori consideră de cuviință din înțelepți, preferatul lui fiind Jules Renard, cel care a mărturisit într-un moment de maximă tandrețe teologică: „Nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar ar fi bine pentru reputaţia lui să nu existe”. Ar fi bine, ar fi minunat, numai că nu știm dacă Dumnezeu va binevoi vreodată să facă asta pentru noi și să continue să nu existe...

Aș încheia brusc printr-un citat din carte:

”Ar trebui să vă previn (mai ales dacă sînteţi filosofi, teologi ori biologi) că o bună parte din cartea de faţă vi se va părea o întreprindere de amator. De fapt, cu toţii sîntem amatori în propria noastră viaţă şi ai propriei noastre vieţi. Cînd ne ciocnim de profesionalismul altora, sperăm ca diagrama înţelegerii noastre aproximative să reflecte în mare cunoaşterea lor; dar pe asta nu putem conta. Vă mai previn că vor apărea şi mulţi scriitori. Majoritatea morţi, şi nu puţini dintre ei francezi. Unul este Jules Renard, care a spus: "Cînd înfruntăm moartea, devenim mai studioşi ca oricînd." Vor apărea şi compozitori. Unul este Stravinsky, care a spus: "Muzica este cel mai bun mod de a digera timpul pe care îl avem la dispoziţie." Asemenea artişti - artişti care au murit - sînt însoţitorii mei de zi cu zi, dar şi strămoşii mei. Ei se constituie în adevărata mea ascendenţă (şi mă aştept ca fratele meu să aibă aceleaşi sentimente faţă de Platon şi Aristotel). Descendenţa ar putea să nu fie directă ori demonstrabilă - copii din flori şi aşa mai departe - dar eu o revendic” (pp.56-57).


P. S. În imagine: Georges de La Tour (1593 - 1652): La Madeleine aux deux flammes (Metropolitan Museum of Art, New York).


Citiţi în continuare!

joi, 13 august 2015

Cititorul orizontal


Răsfoiesc Gilbar, Steven (ed.), Reading in Bed: Personal Essays on the Glories of Reading, Boston: David R. Godine, 1995, 160p.

E vorba de o antologie care a împlinit, iată, douăzeci de ani, cu eseuri semnate de Michel de Montaigne, William Hazlitt, Ralph Waldo Emerson, Henry Thoreau, John Ruskin, Robert Louis Stevenson, Marcel Proust, Herman Hesse, Henry Miller, Elizabeth Bowen, Graham Greene, Italo Calvino. Joseph Epstein (despre ultimul am pomenit nu de mult). Aproape toți omagiază obiceiul de a citi întins.

Lumea citește îndeosebi în pat (romanele nu se citesc în nici un caz la birou) și această postură nu reprezintă deloc o jignire adusă așa-zisei ”ceremonii a lecturii”. Nu există la urma urmelor nici o ceremonie. Cititul este, în definitiv, un amuzament, o activitate de voie. Pentru a citi, ai nevoie doar de un mic colțișor și de liniște. Un pat e perfect. Firește, citim pretutindeni, în felurite posturi, în picioare, stînd într-un fotoliu, în genunchi, cînd căutăm o carte în raftul cel mai de jos, călătorind în jurul odăii, sprijiniți cu umărul de rafturile bibliotecii. Le-a inventariat într-un eseu celebru Georges Perec.

Dar lectura de plăcere se petrece negreșit în pat, stînd pe spate, pe burtă, pe o parte, sprijinit în cot (pînă cînd îți amorțește și nu-l mai simți). Lectura este o magie care face corpul să dispară pe neașteptate, uiți de el. Abia la sfîrșitul cărții începi să-ți simți la loc coatele, îți dai seama că ai un trup real și te găsești într-o lume reală.

S-a citit dintotdeauna în pat, așa citeau cu siguranță romanii, strămoșii noștri, care oricum mîncau culcați pe o parte, într-o rînă (cf. Petronius, Satyricon), așa cum se și plimbau purtați în lectică de sclavi agili. Nobilii romani au fost, probabil, cei mai sedentari dintre oameni, pînă și cu matroanele se întîlneau în alveus, în lectus. Pesemne că doar în Senat se ridicau ca să-și strige insulte unii altora. Se dezmorțeau la război. Deci, romanii au citit mereu și mereu în pat, la lucubrum, un soi de feștilă, ca eruditul Aulus Gellius, pe cînd se afla în Attica. Marcus Aurelius tot noaptea citea, în cort.

Călugării medievali citeau în picioare la un pupitru, sau așezați pe bănci în scriptorium, îmbrăcați gros, fiindcă nu se facea foc în această încăpere de teama unui incendiu. Dar asta nu înseamnă că monahul benedictin Guibert de Nogent (autorul primei autobiografii cunoscute, De vita sua, născut pe la 1055 și mort în 1124) nu citea și în pat. Într-un loc din numita autobiografie, consemnează el însuși cu prestanță această postură îndrăzneață.

Geoffrey Chaucer spune, în Cartea ducesei (ducesa lui fiind un cititor insomniac), că a citi în pat e mai plăcut decît orice joc de societate. Patul pentru citit devine în Evul Mediu o piesă de mobilier importantă şi scumpă, care se lasă, adesea, moştenire. În acest chip, Eustatios Boilas, un aristocrat din Bizanţ, lasă prin testament urmaşilor mai multe cărţi hagiografice, o Cheie a viselor, un exemplar din Romanul lui Alexandru şi un pat aurit. În 1374, regele Edward III a plătit, în moneda timpului, 70 de livre, 13 shillingi şi patru pence pentru o antologie de povestiri romaneşti. El intenţiona să o păstreze în dormitorul regal, locul cel mai potrivit pentru lectura unei astfel de cărţi. Se poate presupune că Edward III nu citea în picioare. Pînă şi călugării, am văzut deja, citesc aşezaţi în pat. Într-un manuscris miniat din secolul al XIII-lea, o imagine înfăţişează un tînăr pustnic hirsut, aşezat pe pat, îmbrăcat în straiul aspru monahal, cu o pernă albă la spate şi picioarele acoperite de o cuvertură.

De la pustnicul cel hirsut voi sări cîteva secole la Samuel Pepys care citea, adesea, în pat cu nevasta alături. Își citeau cu voce tare unul altuia. Cînd vederea lui Samuel slăbește, se lasă cu totul în seama femeii; citește ”aural”, cu urechea. În schimb, Gustave Flaubert recitea numai cărți clasice, pe alese, și nu oriunde, ci întins în pat, înaintea somnului. Iată ce spune într-o scrisoare din 26 aprilie 1853 către Louise Colet: ”Je lis du Montaigne maintenant dans mon lit”. În timpul zilei, citea cu voce tare din scrierile lui, ca să observe cum se ciocnesc cuvintele în frază.

Există și alte locuri de lectură interesante, poate la fel de nobile ca patul și fotoliul. Franz Kafka le menționează într-o însemnare din jurnal: ”De beletristică sau de orice cunoaştere laică se cuvine să te ocupi, conform tradiţiei medievale, abia de la şaptezeci de ani, iar potrivit unei opinii mai îngăduitoare, abia de la patruzeci. [...] La closet nu se cade să te gîndeşti la Tora; în schimb, acolo poţi citi cărţi laice. Un om foarte pios din Praga, un anume Kornfeld, cunoştea o mulţime de lucruri laice, pe toate le studiase stînd pe closet".

Nu mi-am făcut încă acest obicei, poate la 70 de ani, mai încolo...


Citiţi în continuare!

miercuri, 12 august 2015

Sînt zile...


... în care iei, să zicem, romanul lui Tolstoi, Anna Karenina, cu gîndul de a găsi un citat despre urechile mobile ale lui Alexei Alexandrovici Karenin, urechi care, în ochii Annei, pe măsură ce-și urăște tot mai mult soțul, devin din ce în ce mai mari și mai îndepărtate de cap și, firește, nu-l găsești, întrucît n-ai noroc. Găsești o sută de alte pasaje mult mai interesante, dar ție îți trebuie tocmai acela despre urechile rigidului Karenin. Și există zile în care cauți un citat, deschizi cartea la întîmplare, și fragmentul cu pricina te așteaptă binevoitor, gata să fie copiat într-un eseu...

Azi am trăit o zi din prima categorie. N-am identificat pasajul...

Și dacă tot am pomenit romanul lui Tolstoi, să citim un pasaj cu privire la viață: ”[Karenin] se simțea totuși în fața unei situații ilogice și absurde și nu știa ce să facă. Se găsea față în față cu viața... și aceasta îi părea ceva absurd și de neînțeles, fiindcă era însăși viața” (vol.1, București, Univers, 1980, p.168).


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch (c. 1450 - 1516): The Garden of Earthly Delights, detail...


Citiţi în continuare!

luni, 10 august 2015

Cum să ordonezi o bibliotecă numai cu închipuirea


Pînă astăzi n-am reținut numele Anne F. Garréta, deși ar fi trebuit, e vorba de o prozatoare franceză, cu doctorat trecut în America și deținătoare a premiului Médicis pe anul 2002 pentru romanul Pas un jour, apărut la Grasset, un roman de amor. Dacă am înțeles bine, Garréta e lesbiană, în toate pozele prezintă curioșilor un chip din care toate trăsăturile feminine au fost șterse cu mare grijă. Ciudată figură... Arată cam așa:



De ce ar fi trebuit să-i țin minte numele? Nu pentru premiul Médicis. se înțelege, un premiu oricît de prestigios nu spune aproape nimic despre forța unui autor. Ci pentru un eseu oulipian foarte amuzant (pe care l-am citit online de mai multe ori), în care Garréta discută diferite moduri de a ordona o bibliotecă oarecare (și oricare ar fi ea) folosindu-ți numai imaginația.

Textul sursă, inspirator, este eseul mai vechi al prozatorului (și eseistului) Georges Perec, ”Notes brèves sur l'art et la manière de ranger ses livres”, din volumul Penser / Classer (2003: 31-42). Eseul lui Perec este ironic-jucăuș, cel compus de Garréta urmează firește aceeași cale. Poartă titlul Impensé / Déclassé și este scris cu o vervă binefăcătoare.

Așadar, în cîte feluri putem aranja cărțile dintr-o bibliotecă? Asta depinde de numărul și de formatul cărților, dar și de puterea noastră de închipuire și diviziune a întregului în fascicule. Pînă și o infinitate de tipărituri poate fi, totuși, împărțită în două (și numai două!) părți (exclusive), arată pe bună dreptate Anne F. Garréta. Iată secretul:

1. cărți în care ne amintim că apare măcar o dată cuvîntul ”carte”;
2. cărți despre care nu ne amintim că ar conține în vreun paragraf obscur cuvîntul ”carte”.

Alte moduri de a clasifica tomurile:
1. cărți în care nu apare litera ”e” (Georges Perec a scris o astfel de carte);
2. cărți în care nu apare niciodată, din fericire (sic!), linia de dialog;
3. cărți redactate doar cu substantive, în care nu apar, deci, verbe de nici un fel;
4. cărți din care nu ne putem da seama de genul masculin / feminin al personajelor (o astfel de carte a scris chiar Anne F. Garréta, sub titlul Sphinx);
5. cărți redactate fără a respecta punctuația și ortografia;
6. cărți care nu trezesc nici un interes printre cititori și critici, deși sînt capodopere;
7. cărți proaste.

Alt principiu de împărțire:
1. cărți apăsat patetice care ne lasă de gheață;
2. cărți apăsat erotice care ne lasă de piatră etc.

Și încă unul:
1. cărți pe care nepăsătorul Rodolphe le-ar fi putut împrumuta înflăcăratei Emma, dacă s-ar fi întîmplat să fie libertinul viconte de Valmont și nu Rodolphe însuși;
2. cărți din colecțiile bibliotecii Vaticanului care pot justifica actul gratuit al lui Lafcadio; aluzia este, desigur, la o renumită carte a lui André Paul Guillaume Gide,
Și, aș adăuga de la mine,
3. cărți pe care necruțătorul Jorge din Burgos le-ar fi putut înghiți liniștit, fără să-și pună viața în pericol și, mai ales, fără să amenințe viața celorlalți călugări din mănăstire.

Pentru curioși, semnalez că eseul ei poate fi citit în întregime aici.

Dacă urmăm exercițiul inițiat de Perec, am putea căuta un criteriu care să dividă totalitatea cărților în două varietăți:
1. cărți pe care le-am citit (vreo 5-6 mii);
2. cărți pe care nu le-am parcurs și nici nu am auzit de ele (restul, milioanele).

Sau:
1. cărți în care autorul folosește cuvîntul ”cuvînt”;
2. cărți care nu cuprind acest cuvînt cu etimologie latină (din „conventum”, se pare).

Sau:
1. cărți din care putem recita fragmente iubitei în parcul Teatrului Național din Iași, în sfînta noapte de Înviere; mai nou, obiceiul de a recita fragmente semnificative iubitei a devenit desuet;
2. cărți memorabile din care n-am reținut nici o propoziție, nici o frază și, poate, nici măcar titlul, fiindcă era mult, mult prea lung (precum Porunca lui rabbi Akiba: Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice).

Să trecem la clasificări triadice:
1. cărți care sînt citite de cei care ajung în Paradis;
2. cărți pentru cei din Purgatoriu:
3. cărți îndrăgite numai de cei care au fost pedepsiți la Infern;

Sau:
1. cărți pe care le-am citit deja (pînă la jumătatea vieții, să zicem);
2. cărți pe care le vom citi pînă cînd vom închide ochii pentru totdeauna și nu vom mai putea zări nimic-nimic-nimic, nici o literă, nici o vocală;
3. cărți pe care nu vom apuca să le citim în această viață și nici în lumea de dincolo, fiindcă vom avea ceva mai bun și mai prețios de făcut.

O clasificare tetradică ar arăta în felul următor:
1. cărți citite în anotimpul primăverii cînd dă firul ierbii (altfel spus, cînd ciobanii vestesc că este vremea mieilor);
2. cărți citite în lunile iunie, iulie și august, pe caniculă, la Balcic sau la Vama Veche, unde bărbații sînt înveșmîntați în costumul Evei, iar femeile în costumul lui Adam;
3. cărți citite toamna, cînd se liniștește și sufletul și începe o ”vreme de lacrimi”;
4. cărți citite pe cuptor, ascultînd crivățul.

În sfîrșit, propun și o falsă clasificare a mulțimii cărților:
1. cărți în care autorul a folosit conjuncția ”și”;
2. cărți în care nu-și face apariția nici un ”și”; totuși, pentru un autor cu principii Oulipo, această categorie nu e cu totul imposibilă.

Ca epilog, m-am gîndit la o clasificare / diviziune perfecte cu exact 2015 membri / categorii (nici mai mult, nici mai puțin); ea va rămîne valabilă pînă în data de 1 ianuarie 2016:
1. cărți compuse în anul 1 după Christos;
2. cărți compuse în anul 2 după Christos;
3. cărți compuse în anul 3 după Christos;
4. cărți compuse în anul 4 după Christos;
....
2015. cărți compuse în anul 2015 de la Chrisos.

Dacă aveți insomnii repetate, puteți șopti calm, fără nici o grabă, de mai multe ori, întregul șir livresc. Efectul soporific al enumerării este garantat și instantaneu. Nu ajungeți mai departe de cifra 1955...

P. S. În imagine: Jean-Baptiste Santerre (1658 - 1717): Jeune Fille lisant une lettre à la bougie.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 8 august 2015

Gust de arsenic


Într-un text foarte cunoscut, Vladimir Nabokov ne sfătuiește să citim cu mare atenție și să încercăm să ne imaginăm fiecare amănunt în parte. Pretinde că (într-o carte bună) totul e important și că acest exercițiu de imaginare ar constitui esența lecturii. O astfel de experiență ia, desigur, foarte mult timp. Cititorul lui Nabokov este prin definiție un cititor răbdător și lent, în care eu unul nu prea mă recunosc.

Nu citesc, Doamne ferește, cu o viteză colosală, nu sînt Harold Bloom, dar nici nu stau ore întregi să-mi închipui fiecare detaliu menționat de autor. Aflu încă din primele pagini ale romanului lui Flaubert că Emma Bovary are ochii de un albastru închis și trec mai departe. Nu încerc să vizualizez această culoare, n-am timp, am mai văzut ochi albaștri întunecați, sînt lucruri mai importante pe lumea asta decît minunații ochi ai doamnei Bovary, Emma Bovary însăși, să zicem. Eu vreau să văd ce face numita doamnă cu viața ei și mă întreb cum are de gînd să-și rezolve situația imposibilă în care se pune, înșelîndu-l pe mult naivul și silitorul ei soț. Nu cumva Emma este și mai naivă decît bietul Charles Bovary?

Da. Mă interesează, cum ar veni, povestea, acțiunea, faptele și, după aceea, semnificația lor, sensul și miza cărții. Pe acestea încerc să le pricep pre cît îmi stă în putință; caut o soluție exegetică. Asta nu înseamnă că trec peste descrieri și citesc numai dialogul, cum procedează criticii literari șireți. Nu sar peste pasaje, nu trec peste cuvinte, dacă nu știu sensul unui termen, caut imediat în dicționar (Nabokov ne cere și acest ordalițiu). Și, cu toate astea, nu-l pot urma pe Nabokov, în ritmul prescris de el aș citi o carte pe an (cel mult).

Alți cititori au o memorie și o răbdare mai presus de putințele mele. De exemplu, eseistul american Joseph Epstein (a scris un comentariu precis pornind de la eseurile lui Montaigne și asta mi l-a făcut dintr-o dată foarte simpatic) susține într-un articol că, din nuvela Părintele Serghi a lui Tolstoi, el a reținut îndeosebi un amănunt și anume acela în care, noaptea, ispitit de o femeie nechibzuită (ca toate femeile din literatura lui Tolstoi), monahul își taie un deget cu toporul pentru a îndepărta prin durere ispita. Se aude un zgomot înfundat și degetul sare ca o surcea dintr-un trunchi de lemn. Femeia pleacă și, dacă nu mă înșel, se călugărește. Nu-mi amintesc chiar totul. Oricum ar fi, părintele Serghi își retează un deget și, astfel, evită pentru o vreme păcatul. Mai tîrziu, nu-l mai poate evita. Mai știu că începe să rătăcească prin lume și că ajunge în Siberia.

Altcineva mi-a atras atenția asupra unui amănunt la fel de semnificativ din deja pomenitul roman al lui Gustave Flaubert. Eu nu-l reținusem. După ultima întîlnire cu Rodolphe, Emma e disperată, a făcut datorii imense și nu găsește înțelegere la nici un creditor. Rodolphe o respinge. Rătăcește pe drumuri și, într-un tîrziu, iată Fatalitatea!, ajunge la prăvălia farmacistului, intră pe coridorul unde se află ușa laboratorului cu medicamente și droguri și îi cere tînărului slujitor Justin (care o iubește în taină) să descuie ușa. Cheia are o etichetă pe care stă scris cuvîntul „Capharnaum” (poftim amănunt!). Merge la rafturile sprijinite de perete și întinde mîna după arsenic:

„luă borcanul albastru, smulse capacul, vîrî mîna înăuntru și, scoțînd-o plină de praf alb, începu să-l mănînce chiar din palmă” (Doamna Bovary, traducere de Demostene Botez, București: RAO, 1995, p.285). Detaliul e teribil, cred că arată, printre multe altele, cît de tare se urăște pe sine femeia.

Dar nu-i numai atît. Amănuntul și mai grozav abia urmează. Emma se întoarce acasă, se așază la birou, scrie în grabă un bilet, îl pune într-un plic, adaugă „data, ziua și ora”, apoi se întinde pe pat și începe să se observe:

„Un gust iute pe care-l simțea în gură o trezi... Luă o înghițitură de apă și se întoarse cu fața la perete. Gustul acela îngrozitor de cerneală stăruia: Cet affreux goût d'encre continuait” (p.286). Prozatorul însuși spune că a simțit aievea, cînd a scris aceste propoziții, gustul otrăvii.

Comentatorii lui Flaubert au subliniat, pe bună dreptate, faptul că Emma Bovary suferă de așa-zisa „eroare quijotică”. Că este ipostaza feminină a lui Don Quijote nu se mai îndoiește nimeni. Nu știe / nu are timpul să interpreteze corect ceea ce citește și citește de-a valma, necritic, afectiv. Pentru Emma cărțile au un rol malign. Ea confundă ficțiunea cu realitatea și vrea să modifice realitatea în sensul ficțiunii, vrea să-și trăiască viața ca într-o ficțiune.

Faptul că, înaintea sfîrșitului, eroina simte în gură un gust „iute, îngrozitor de cerneală” (ne-am fi așteptat la un gust amar, la orice altceva) pare menit să atragă atenția asupra principalei sale greșeli. Nu-i bine să citești ca Don Quijote.


P. S. De curînd am aflat că arsenicul are miros de usturoi și nici un gust.

P. S. 1. În imagine: Hugues Merle (1822 - 1881): Susanne au bain.


Citiţi în continuare!

vineri, 7 august 2015

Cei care nu citesc nimic


Nu mi-a trecut prin cap (pînă n-am citit negru pe alb într-o publicație prestigioasă) că ar exista cititori care se definesc prin însușirea de a nu citi. O astfel de făptură oximoronică pare demnă de ontologia lui Alexius von Meinong, filosoful care s-a ocupat de ființele imposibile (cerc pătrat, munte de aur, alb decolorat etc.) și ne-a lăsat memorabila frază: „Există lucruri care nu există”. Deci, un astfel de cititor există aievea tocmai pentru că nu există în realitate. Și invers.

Bine, bine, nu e nevoie să mă trageți de mînecă, citim asiduu tot timpul, etichete pe sticlele de vin, inscripții funerare, prețuri în piețe, în magazine, cărți de vizită, denumiri de medicamente, lozinci caligrafiate pe tramvaie, în limba germană, firește, borne kilometrice, ecusoane, epoleți de mareșal. Citim, așadar, întruna (și dintotdeauna) fără să ne dăm seama. Lectura este o fatalitate, un destin ce se cuvine îndurat fără crîcnire de fiecare dintre noi, muritorii. Nu există individ alfabetizat care să nu citească măcar numele unei străzi, al unui cognac, al unui mall, măcar prețul și mărimea unei rochii de mireasă; de asta s-au inventat etichetele (și rețetele medicale, și medicii), ca să devenim enciclopedici și să gîndim din ce în ce mai mult și mai profund. Cu cît citești mai mult, tot cu atîta îți ascuți mintea.

Am mai vorbit despre acest subiect captivant (universalitatea faptului de a citi), nu vreau s-o lungesc, mi se pare o certitudine cartesiană. Prin urmare, vrînd-nevrînd, citim aproape ca / și cît erudiții din universitățile particulare (sau chiar mai mult decît unii dintre ei), citim oricum mai intens decît academicienii și doctorii honoris causa, care nu mai au nici un motiv să se străduiască.

Într-o înșiruire definitiv heteroclită de pe site-ul slate.fr, un jurnalist (Charlotte Pudlowski, dacă vă spune ceva numele ăsta, mie nu-mi spune deocamdată nimic) a încercat să ofere (fără un criteriu vizibil) o tipologie completă a cititorilor, o clasificare fără rest. Efectul (intenționat, de altfel) era unul distractiv, deși unele specii își aveau îndreptățirea lor. Printre ele, l-am găsit, deci, enumerat la mare cinste, pe cititorul-care-nu-citește. Exact un astfel de cititor mi-aș dori să ajung și eu, în asta constă înțelepciunea de pe urmă. Aș scăpa brusc de toate problemele vitale, n-aș mai trăi anxios și frisonat de mulțimea cărților, de înmulțirea lor precipitată, de invazia tipăriturilor în mare parte inutile.

Dar și acest cititor este, în opinia mea, de mai multe feluri, se împarte în varietăți care trebuie așezate, bineînțeles, într-o ordine perfectă, a ordona înseamnă uneori a gîndi, sugera Perec, în volumul lui reputat. Ar fi fost prea simplu ca ne-cititorul să fie, tocmai el, de un singur soi. Am identificat trei versiuni ale versiunii în cauză. Mai întîi, există cumpărătorul compulsiv, care adună, prin achiziții sau împrumuturi repetate, atît de multe cărți încît nu mai știe de unde să înceapă și rămîne încremenit și mut în fața teancurilor nesfîrșite. În al doilea rînd, există bibliofilul: pentru el cartea este / semnifică un obiect atît de prețios încît nu îndrăznește s-o atingă. Și, în sfîrșit, există cititorul care ține mereu sub braț o carte masivă, un tom venerabil, o / îl duce pretutindeni cu el, mai ales cînd e invitat la o lansare de carte, la un eveniment intens spiritual, deși n-o / nu-l deschide niciodată, fiindcă a găsit că rostul cărții e altul decît acela de a fi citită. A devenit un semn de recunoaștere, de noblețe. Putem ghici, dacă scrutăm coperta, că este un Kant, un Tolstoi, un Philip Roth, un nume ilustru și definitiv, în orice caz.

În încheiere, v-aș întreba gingaș în ce categorie livrescă vă recunoașteți... Mie îmi place nespus să mă plimb în faptul serii prin Parcul Voievozilor cu un Joyce sub braț, Finnegans Wake (în originalul poliglot) sau Dragă Nora (în traducere românească). După asta pot fi recunoscut sigur și imediat, dar și după inima simțitoare...


P. S. În imagine: Alfred Émile Stevens (1823-1906), Jeune fille lisant (1856).


Citiţi în continuare!

joi, 6 august 2015

Trei motive vulgare de a cumpăra cărți și un motiv nobil


Mi s-a părut dintotdeauna că gestul de a cumpăra o carte nu are nevoie de nici o explicație. E ceva firesc. Mai firesc decît atît nu se poate.

Faptul de a cumpăra o carte pare desăvîrșit în sine și are, probabil, o noblețe evidentă, pe care prea puține dintre gesturile noastre o dețin. Cumpăr cărți pentru că așa am învățat din vechi și pentru că și alții (foarte puțini) fac la fel: intră într-o librărie și se uită curioși la cotorul cărților, căutînd prin rafturi cartea la modă, cartea despre care discută spiritele avizate, bloggerii. Într-un cuvînt: Cartea cu c mare. Deci, faptul de a cumpăra o carte nu m-a pus niciodată pe gînduri, nu i-am căutat motivații abisale, n-am analizat-o, așa cum nu m-am întrebat niciodată în mod serios de ce sînt ironic și sceptic, în loc să fiu deprimat și credul. Așa mi-a fost scris. Probabil.

Pînă de curînd...

Pînă de curînd, cînd mi-am dat seama că erudiții nu numai că raționează asupra gestului de a achiziționa o carte, dar au motive foarte bine stabilite pentru această activitate extrem de subtilă. Eu sînt un cumpărator mai degrabă compulsiv, intru în librărie / anticariat ca să iau o carte și ies din tavernă cu două (cel puțin). Savanții în cauză sînt mult mai complicați și mai lucizi decît mine. Să vă dau un exemplu.

Cu mulți ani în urmă, în Londra, pe o străduță îngustă și tenebroasă (ca toate celelalte din Londra), s-au întîlnit doi clasiciști, unul mai tînăr și celălalt mai bătrîn. Unul purta frac, celălalt o mantie cenușie, roasă la coate. Amîndoi aveau baston. S-au recunoscut de îndată. Fiecare și-a ridicat în slăvi țilindrul. Și-au făcut plecăciuni pînă în pămînt și s-au oprit (luîndu-se afectuos de braț) pentru o mică și erudită conversație. Primul se numea William Walrond Jackson și purta o barbă cîrlionțată, precum rabbinii, al doilea, Ingram Bywater avea doar mustață și era foarte mîndru de ea. Numai al doilea ne interesează cu adevărat în această poveste captivantă. În treacăt fie spus, Ingram Bywater (1840 - 1914) s-a ocupat de vechii filosofi greci și i-a tipărit în ediții renumite. I-a tradus pe Platon și Aristotel și i-a comentat minuțios.

Cel dintîi ținea sub brațul drept, cu multă afecțiune, o lucrare impozantă, ediția Stephanos a dialogurilor lui Platon. Această ediție costă astăzi pe puțin cîteva zeci de mii (de dolari, firește), nu mint, întrebați-l și pe Umberto Eco, el știe exact. Așadar, nu are rostul să insist. În istorie, sînt clipe astrale. Eu descriu tocmai o astfel de clipă. William Walrond Jackson cumpărase cartea la o licitație. Un coleg, profesor de Greacă la Trinity College, Cambridge, răposase de curînd. Moștenitorii i-au scos biblioteca la vînzare. El achiziționase un Stephanos și era foarte mulțumit de afacere.

Ingram Bywater, omul nostru, a exclamat: „Da, este o carte frumoasă și n-ai făcut deloc rău că ai cumpărat-o. Există motive diverse de a achiziționa cărți. Unii le cumpără pentru conținut și acesta constituie, după mintea mea, un motiv foarte vulgar; alții cumpără cărți pentru legătura lor, și motivul lor este un pic mai temeinic și nu chiar atît de vulgar precum cel dintîi; alții cumpără cărți pentru tipăritură, pentru aspect, și acesta este pe bună dreptate un motiv foarte bun; dar adevăratul motiv de a cumpăra cărți este marginea paginii! Cercetează întotdeauna marginea paginilor!”.

Să mai spun că Ingram Bywater a fost un pasionat „marginalist”? Se înțelege de la sine.

Acestea fiind spuse, cei doi savanți s-au despărțit la fel de ceremonios. De atunci nu s-au mai văzut. Ce s-a întîmplat mai departe nimeni nu știe...


P. S. În imagine: Tommaso da Modena: Cardinalul Nicholas de Rouen - fragment dintr-o frescă (1352).


Citiţi în continuare!

marți, 4 august 2015

Această notă despre dedicații nu se dedică nimănui și, în special, consoartei


Dedicația este un text de obicei foarte scurt, tipărit, care precedă o carte / un tratat / o lucrare științifică și se adresează, tot de obicei, unui plenipotent binevoitor etc.


Obiceiul scriitorilor de a-și dedica operele unor persoane importante (și, bineînțeles, înstărite) nu este tocmai nou, așa cum nici Mecena (prietenul lui Horațiu și Vergiliu) nu s-a născut vinerea trecută.

Cînd o mărime, un nobil, un senator (precum Pollio din Egloga a IV-a a lui Vergiliu) te plătea doar ca să scrii elogii versificate (și, în restul timpului, să trîndăvești eficient), epistola dedicatorie devenea, se înțelege, o obligație. În schimbul banilor primiți, al meselor îmbelșugate, în schimbul protecției, poetul îl glorifica pe Mecena într-un text introductiv și, astfel, îl mumifia pentru eternitate. Cu vremea, obiceiul a fost luat în rîs: Laurence Sterne a putut scrie, în pragul romanului Viața și opiniile lui Tristram Shandy, Gentleman, textul următor, plin de ironie și voie-bună:

„Prea cinstitului Domn Pitt,
Nicicînd nu-și puse mai puține nădejdi într-o Dedicațiune un biet Ticluitor de atari lucruri decît eu în cea de față... Cu umilință vă rog, deci, Domnule, să dați cinstire prezentei scrieri, luînd-o (nu sub Paza domniei voastre - căci se cuvine a se păzi singură ), ci la țară, cu domnia voastră...”.

Umilința este, desigur, perfect simulată, efectul intenționat de prozatorul englez fiind unul de ilaritate și bună dispoziție. De fapt, întreaga poveste a lui Tristram Shandy a fost compusă în acest binefăcător scop. Dacă au răbdare și inteligență (inteligența fiind, adesea, dacă nu întotdeauna, o formă de răbdare), cititorii se amuză și azi, mai cu seamă cînd ajung la capitolele cu pagini imaculate sau marmoreene. Nimic mai profund decît o pagină de felul acesta. Numai un om de geniu s-a putut gîndi la ea.

Mi-am amintit de Mecena și de avîntul scriitorilor de a redacta dedicații (ipocrit-sfioase), fiindcă, în timp, am adunat, într-un dosar, o colecție de inscripții dedicatorii și de epistole de mulțumire și laudă a Destinatarului direct, cel ”indirect”, dar absolut necesar, fiind publicul naiv, care cumpără cartea și nu primește pentru gestul lui nici o atenție din partea autorilor. Am ales, pentru această notă, dedicațiile cele mai ciudate dintre cele bizare și cele mai bizare dintre cele ciudate. Voi reproduce mai jos cîteva, nu înainte de a spune că, în timpul nostru corupt, dedicațiile vizează ori persoanele foarte dragi autorului (copii, soție, amantă etc.), ori parodiază însuși obiceiul de a dedica lucrarea unui individ real (sau ireal), precum proceda în secolul al XVIII-lea însuși hîtrul Laurence Sterne.

Memoriile generalului Feodor Rostopcin (care, pe lîngă faptul că a fost conte - ca orice rus veritabil -, era cu siguranță și un mare glumeț) au ca dedicatar ”acest public hain, afurisit” („ce chien de public”). Autorul pretinde că și-a dictat memoriile în maximum zece minute. Am verificat, nu au mai mult de trei pagini, dar sînt exhaustive în felul lor. Nu lipsește nici un eveniment mai însemnat din biografia mult istețului conte rus. Nici măcar acela că a fost guvernator al Moscovei în timpul invaziei napoleoniene, mai precis în anul 1812, și s-a purtat ca un brav.

Jerome K. Jerome a fost un fumător de pipă înrăit. El și-a dedicat o carte, Gîndurile trîndave ale unui ins leneș, pipei sale mult prețuite, cea care l-a ajutat să-și redacteze lucrarea și i-a rămas credincioasă de la început și pînă la sfîrșit. Nu știm dacă l-a însoțit și în mormînt.

În insolitul volum Fantazius Mallare: A Mysterious Oath (1922), Ben Hecht și-a dedicat produsul inspirației sale lascive tuturor dușmanilor (pe care îi enumeră minuțios, pe zeci și zeci de pagini) și, pe deasupra, tuturor celor „care îi ignoră cu entuziasm existența”, adică vulgului profan, anonimilor de toată mîna, pentru care el însuși rămăsese, pînă în anul publicării, cel mai anonim dintre anonimi. Ben Hecht (1894–1964) a fost o vreme jurnalist și, apoi, a lucrat ca scenarist la Hollywood. A compus dialoguri tenebroase / umoristice și pentru Alfred Hitchcock.

Charles Bukowski, este un fapt știut de toți admiratorii săi, și-a dedicat o carte (Pulp) ”scrisului urît” (Dedicated to bad writing), alta (Post Office) fiind compusă și destinată, pur și simplu,”nimănui” (This is presented as a work of fiction and dedicated to nobody). Îți trebuie, probabil, mult curaj ca să-ți sfidezi cititorii și / sau să-i tratezi cu atîta indiferență, deși eu unul mă prenumăr fără supărare printre cei mulți și sînt, ca să folosesc o sintagmă dintr-o cunoscută parabolă a lui Kafka, numai un lauter niemnad. Cu toate acestea, numitul Bukowski a fost fie un temerar, fie un inconștient, fie un infam, fie un ingrat.

Nu de mult, scriitorul francez Pierre Ménard a publicat eseul parodic 20 de motive temeinice de a renunța la citit. Și a ținut să-l dedice ”Tuturor celor care nu vor parcurge această carte” („À tous ceux qui ne liront pas ce livre”).

Nici sfinții, nici îngerii, nici arhanghelii, nici serafimii, nici arhonții, nici domniile (specii angelice, după cum știm din Ierarhia îngerească), nici măcar Iisus Christos și profetul Mahomed, separat sau împreună, nici măcar sinistrul Beelzebul, prințul muștelor, n-au reușit să scape de atenția înverșunată a scriitorilor de pretutindeni.

Dacă aș fi unul dintre poeți, să raționăm prin absurd, există și astfel de inferențe imposibile, eu mi-aș dedica volumul de eseuri Fecioarei care i-a inspirat lui Gogol acest pasaj: „Aproape de 1 şi jumătate, s-a întîmplat un eveniment pe care nu-l poate descrie nici o pană. S-a deschis uşa şi crezînd că-i directorul, am sărit de pe scaun cu hîrtiile. Dar era Ea. Chiar Ea! Sfinte Dumnezeule, cum era îmbrăcată! Purta o rochie albă ca lebăda; vai, ce minunată era! Şi parcă era soarele cînd m-a privit…” (Însemnările unui nebun).

Dedicația nu înseamnă, Doamne ferește, autograf, dar ea poate fi și autografă, cînd autorul binevoiește s-o grafieze cu însăși mîna lui inspirată pe toate exemplarele puse în comerț, dar și pe cele care rămîn în afara comerțului, numerotate de la I la C și tipărite pe o hîrtie mai subțire ca pînza de păianjen, a cărei finețe e menționată în chip special, într-un colophon:

„Il a été tiré vingt exemplaires sur Japon Impérial, numérotés de 1 à 20, et 50 exemplaires sur papier de Hollande, numérotés de 21 à 70”.

P. S. Horace, entre autres, adressa à Mécène, la première de ses odes, la première de ses épodes, la première de ses satires et la première de ses épîtres: Prima dicte mihi, summa dicende camena.

P. P. S. Imaginea reproduce o dedicație a poetului e. e. cummings, No thanks.


Citiţi în continuare!

duminică, 2 august 2015

Binecuvîntat să fie cititorul acestei note


M-am amuzat uneori să caut cărți al căror titlu să-l numească într-un fel sau altul pe cititor ori să-l invoce, să-i sugereze măcar prezența inefabilă, deși existența oricărei cărți se bazează negreșit (în afară de fericita existență a scribilor) pe existența cititorului real (nu implicit, vizat și nici ideal), ci a cititorului concret, care vrea să trăiască o experiență aparte. O carte se împlinește, ontologic vorbind, prin cititor, altfel rămîne un lucru, un obiect decorativ.

Multă vreme scriitorii s-au mulțumit să-l evoce pe cititor, să-l tragă de mînecă, să-l îndrume, să-l mîngîie pe creștet, să-i arate direcția (”ai grijă, bunule cititor, la expresia acestui chip fățarnic”, ”dacă eventualul meu cititor va binevoi să parcurgă și descrierea care urmează, va constata că etc.”, ”cititorule, fă bine și începe această poveste, vei cunoaște voluptăți inexprimabile!”), și făceau asta chiar în text, în corpul lui translucid, cînd începeau ori terminau vreun capitol, precum Henry Fielding în Istoria lui Tom Jones, un copil abandonat, precum, mai tîrziu, magistrul Balzac, precum mulți alți prozatori și poeți.

Cum vorbea Balzac cu cititorii săi, în ce chip îi lingușea și-i ironiza, puteți citi pe îndelete chiar aici.

În vechime, cititorul era flatat continuu și chemat în calitate de complice, de martor, de martir la discursul și patimile naratorului (omniscient, de regulă). Cititorul era un perpetuu copil, puer senex, și trebuia călăuzit către semnificația corectă a cutărui pasaj, a cutărei întîmplări. Ideea de a-l ponegri, de a-l ironiza și de a-ți bate joc de el cred că este una destul de recentă, post-modernă, ca să zic așa. N-am timp să verific interpelările cititorului din Tristram Shandy, bănuiesc că sînt destule, s-ar putea să găsim tocmai la hîtrul Laurence Sterne ceea ce eu atribui cu mărinimie narațiunii post-moderne și autorilor ei. Dar măcar un pasaj tot voi cita:

„Știu că se află pe lumea asta cetitori, ba chiar și mulți alți oameni destoinici ce nu se prea îndeamnă la cetit, cărora le cam vine peste mînă de nu le spui de-a fir-a-păr întreaga taină a lucrurilor care te privesc. Și de am apucat acum a scrie așa pe îndelete e ca taman acelora să le fac voia, dar și dintr-o îndărătnicie a firii mele ce mă îndeamnă a dezamăgi o lume întreagă” (2004, p.31).

Am avut pesemne dreptate, nimic mai temerar decît digresiunile și ironia lui Laurence Sterne. Dar nici Philip Roth, în zilele noastre, nu rămîne mai prejos. Iată un fragment:

”Nu fi prea aspru cu Sabbath, Cititorule. Nici poliloghia interioară zbuciumată, nici excesul de autosubminare, nici anii de lecturi despre moarte, nici experiența amară a necazurilor, a pierderilor, a greutăților și a suferințelor nu-l vor ajuta pe cineva ca el (și, poate, nici pe altcineva) să-și folosească mintea mai eficient... Nu fi prea aspru cu Sabbath” (Teatrul lui Sabbath, 2013, p.271).

Așadar, am căutat cu smerenie și sîrguință titluri în care cuvîntul cititor (și cititorul însuși) să fie explicit sau măcar subînțeles. Investigația nu mi-a adus cine știe ce cîștig retoric (figura se numește ”apostrofarea cititorului”), pescuitul printre titluri și cărți a fost mai degrabă sărac. Cînd își redactează operele scriitorii se prefac din răsputeri că-l ignoră pe cititor, deși nu-l uită probabil niciodată: dacă n-ar găsi admiratori, scriitorii ar trăi în anonimatul cel mai crunt..

1. Înainte de orice, mi-am amintit de Mihai Eminescu și de poezia lui intitulată Criticilor mei:

„Critici voi, cu flori deşarte, 
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Cînd nimic nu ai de spus”.

Mă gîndesc că eruditul cu ”ochi de gheață, neîndurați”, care vrea să consemneze o operă, trebuie, mai întîi, s-o citească, deși cazul cel mai frecvent (în contemporaneitate) este recenzia doctă despre ceea ce criticul încă nu a citit (și nici nu are de gînd), întrucît este mult prea șiret pentru a se ocupa de nimicuri. Iar lectura unui volum de poezii sau de proză este un fleac, el, luminatul critic, este interesat numai de lectura care ”deconstruiește”, pentru a ajunge la „structurile noționale binare, sedimentate în gîndirea noastră”. Doar acest mod de a interpreta un text reprezintă o activitate cu adevărat serioasă (și profundă).

2. În al doilea rînd, mi-a venit în minte (era inevitabil) micul poem introductiv (la volumul Inel cu enigmă, 1970) al lui Mihai Ursachi, pus sub titlul medieval, dacă n-o fi chiar antic, Ad lectorem:

„Întîia oară vei vedea
Și vei pleca şi vei uita; ci înc-o dată dacă vii,
Vei auzi şi vei trăi;
A treia oară-ai să rămîi”.

Înșir mai la vale, cronologic, rezultatul cu totul precar al căutărilor mele. Acolo unde voi fi în stare de un mic comentariu, îl voi nota cu mare grijă.

3. Nu înainte de a menționa poemul lui Charles Baudelaire, Au lecteur, titlul a fost tradus în chipul cel mai nepotrivit de către Al. A. Philippide prin Prefață, unde citim imprecația cunoscută: ”tu, cititor ipocrit, semenul meu, cunoști bine acest monstru delicat, Plictisul, cel mai viclean dintre vicii!”. Am citat în altă parte versurile cunoscute de toți.

4. Manuel Puig, Afurisit pe veci să fie cititorul acestor pagini (Maldición eterna a quien lea estas páginas). Este titlul unui roman digresiv și uneori enigmatic (în linia lui Laurence Sterne, să zicem), publicat de scriitorul argentianian în 1980.

5. Andrew Nicoll, Dacă citeşti asta, înseamnă că am murit (If You're Reading This, I'm Already Dead), un roman tradus anul trecut la ALL. Povestea vieții unui anume Otto Witte, acrobat la circ, mai întîi, și rege al Albaniei, în cele din urmă, scrisă de el însuși în momentul bilanțului. Titlul este, să recunoaștem, destul de ambiguu: trimite fie la biletul de adio lăsat de un sinucigaș amantei mult frivole, fie la incipitul unui testament deceptiv (testatorul fiind personajul vînat de nepoți și strănepoți pentru averea lui uriașă, într-un policier de Agatha Christie).

6. Dubravka Ugrešić, Vă mulțumesc că nu citiți (Thank You For Not Reading). Ugrešić este o prozatoare foarte însemnată (citiți negreșit Muzeul capitulării necondiționate, e un roman admirabil), trăiește în exil la Londra, s-a certat cu scriitorii croați din pricina faptului că nu aprobă deloc, dar deloc, naționalismul lor visceral. Publicată în 2003, Thank You For Not Reading este o culegere de eseuri.

7. Să înaintăm către final: există un scriitor pentru copii (compune un gen de povestiri de pus sub eticheta mystery) care se ascunde sub pseudonimul („nom de guerre”, se zicea pe vremuri) de Pseudonymus Bosch. El a publicat o pentalogie și a propus volumelor aceste titluri minunate, care nu mai au nevoie de traducere:

The Name of This Book Is Secret (2007);
If You're Reading This, It's Too Late (2008); amintește frapant de titlul lui Nicoll.
This Book Is Not Good for You (2009);
Write This Book (2013).

8. În cele din urmă, îmi amintesc destul de vag titlul unui foarte tînăr autor (englez?) care suna cam așa: „Nu fiți proști, citiți această carte”.

Poate îmi voi continua și în viitor această cercetare, dar mai probabil, nu, vorba lui Georges Perec, din eseul-enumerare intitulat De la difficulté qu’il y a à imaginer une Cité idéale...


P. S. Între timp, mi-am revăzut febril extrasele și am identificat cartea la care mă refer la punctul 8. Iată titlul ei: Don't Read This Book If You're Stupid. Aparține prozatorului britanic Tibor Fischer, care nu mai este de multișor tînăr (s-a născut în 1959). Volumul lui reprezintă o culegere de povestiri. Din cîte bag seama, eu am reținut titlul (și toate celelalte amănunte) exact pe dos. Dar ceea ce n-am uitat era, în fond, esențialul.

P. P. S. În imagine: fragment dintr-un manuscris medieval neidentificat.


Citiţi în continuare!