joi, 30 iulie 2015

Oare Anna Karenina a avut strungăreață?


Am stat juma de zi cu ochii în tavan și am încercat să-mi amintesc cum arăta Anna Karenina. Am citit romanul lui Tolstoi măcar de două ori (o dată la tinerețe și încă o dată la deplina maturitate) și ar fi trebuit să știu măcar unele amănunte de ordin fizic, detalii oarecum ”exterioare”. Mi-am pus, așadar, tot soiul de întrebări inteligente? Ca de pildă:

Anna avea părul șaten? Sau blond ca spicul copt? Sau roșcat? Îl tăia scurt sau îl lăsa să-i curgă pe spate în valuri? Avea ochii albaștri sau verzi? Sau negri? Era mai plinuță, așa, ca domnițele din O mie și una de nopți, sau era subțire și suptă ca o călugăriță vicioasă? Avea degete lungi? Își făcea unghiile? Avea pieptul drept, scobit, sau curbat spre exterior? Și ce formă aveau urechile Annei? V-ați gîndit la acest mister? Erau mari sau mici? Depărtate de tîmple sau lipite? Avea pielea albă, lividă sau arămie? Făcea plajă în timpul verii? Dar nasul Annei? Ei bine, fraților, era drept sau coroiat? Sau, poate, era mic-micuț ca un degetar? Cîrn? Dar buzele Annei? Subțiri (ca la vipere)? Groase? Ca inimioara? Dar coapsele? Dar gambele? Erau drepte sau curbate? Groase sau potrivite? Scheletice? Ce înălțime avea? Era înaltă, mijlocie, micuță? Și ce fel de surîs vădea prietenilor? Amabil, ironic, batjocoritor, naiv-ingenuu? Și, în fine, trupul Annei Karenina, ca întreg și totalitate, era alcătuit din curburi sau din unghiuri drepte și planuri? Din moliciuni sau tării?

În urma acestui examen (aproape medical-somatic, deși imaginar), mi-am dat seama că nu știu aproape nimic despre biata Anna. Aaaaaa, știu cum a venit îmbrăcată la balul în care își dă seama, încă o dată, cît de îndrăgosită este de Vronski, fiindcă am scris, în Breviarul sceptic, despre acest amănunt. Cine nu-şi aminteşte! Anna poartă o rochie de catifea neagră (nu violetă cum prezisese Kitty), cu o garnitură de dantele veneţiene. Rochia neagră se deschide într-un decolteu mare, amabil. Un şirag de mărgăritare în jurul gâtului, o ghirlandă de panseluţe în părul negru şi un bucheţel de panseluţe prins de cordon (I: 22). OK, rețin de aici că avea părul negru. Și mai deduc că avea ce arăta bărbaților (și invidioaselor) de vreme ce rochia ei avea un ”decolteu mare”. Bănuiesc că nu toate femeile au curajul (și bucuria) de a vădi mulțimilor aristocrate un decolteu foarte îndrăzneț. Deduc, în sfîrșit, că avea îndrăzneală și, cum să spun într-un chip cît mai original?, și un oarecare gust al sfidării. Nu-i păsa de ce zice lumea. Asta știm cu precizie din tot ceea ce i s-a întîmplat.

Bănuiam de la bun început că exercițiul meu nu poate avea succes. Nici un scriitor normal nu descrie un personaj de sus pînă jos, trăsătură cu trăsătură, pe toate fețele, n-ar mai termina cartea în secolul actual. De obicei, prozatorul aruncă niște aluzii și gata, restul trebuie să ni-l închipuim singuri, dacă avem curiozități de acest tip. Orice cititor este obligat, dacă are timp, să completeze portretul propus în grabă de autor, scriitorul mizează pe bunăvoința noastră. Nu cred că Tolstoi precizează în vreun capitol cum erau buzele Annei Karenina. Deși se prea poate, n-am citit de curînd romanul, nu pot face decît niște presupuneri lipsite de temei textual. Oricum ar fi, e un fapt cunoscut că scriitorii lasă în seama cititorilor (spre a le completa ei) astfel de amănunte obișnuite.

N-am pus aceste întrebări doar ca să mă / vă distrez și să constat cît de puțin (și de precar) ținem minte (dintr-)o carte. Am răsfoit de curînd volumul lui Peter Mendelsund, What We See When We Read: A Phenomenology (Vintage Books, 2014, 419p). L-am împrumutat pentru o zi, se citește în trei ore. E vorba de o carte bogat ilustrată. Autorul lucrează la o editură și e specialist, printre multe altele, în realizarea coperților / copertelor de carte (ambele forme sînt admise). Eseistul își începe ancheta chiar cu întrebarea despre Anna Karenina. Nici el nu știe prea mult. Concluzia lui Mendelsund este că experiența lecturii nu e numaidecît una vizuală. Cititorii caută sensuri, semnificații, urmăresc acțiunea și văd personajele în mișcare. Personajul nu este o entitate, ci un eveniment, o sumă de întîmplări. De aceea este vag, cețos, tulburat și, în cazul Annei Karenina, de-a dreptul tulburător...


P. S. În această notă am folosit pentru prima și ultima dată în viața mea cuvîntul „niscaiva”. E hidos... Azi, 10 august, l-am eliminat din text...

P. P. S. În imagine: Ivan Nikolaïevitch Kramskoï (1837-1887): L'inconnue (1883).


Citiţi în continuare!

marți, 28 iulie 2015

Povestea unui ”imbecil”


Acum două zile, am promis că voi rezuma intriga din romanul Între cer și pămînt al prozatorului islandez Jón Kalman Stefánsson*, dar eu nu-mi țin niciodată promisiunile, e un fapt de mare notorietate, numai naivii au acest obicei dăunător, eu m-am considerat dintotdeauna foaaaaaaaaaaarte isteț (și talentat foc). Asta a fost o frază inspirată, așa, de stilul lui Stefánsson și de sintaxa frazelor sale.

Deci, azi mi-am propus să scriu despre altceva, deși încă nu știu exact despre ce, poate despre o pățanie de acum mulți ani, pățanie legată de cuvîntul ”imbecil”.

Am întîlnit etimologia termenului cu pricina într-un eseu de-al lui Paleologu, el încerca să scoată acest cuvînt - care provine din limba latină - din zona insultei și calomniei și să-l treacă pe furiș în registrul adjectivelor nobile. În definitiv, ”imbecilis” desemnează / numește un ins slab, cu puteri (fizice) puține, firav, astenic și nu numaidecît un individ pe care nu-l duce mintea nicăieri. Oricum ar fi, ”imbecilul” din proza latinească nu era un prost.

Am găsit, așadar, etimologia la Paleologu și, într-un eseu personal, m-am grăbit inocent să folosesc epitetul ”imbecil” în legătură cu un poet foarte însemnat, dar care nu dispunea de un fizic impunător (nu, nu scriam despre Beniuc, dacă vă trece prin cap această ipoteză funambulescă). Mă exprimam cam așa, într-un chip ales, cum ar veni: ”deși imbecil, NN este un poet foarte energic”, ceea ce ar fi trebuit să-l umple de fericire pe numitul literator. Redactorul șef al revistei (un specimen permanent beat, ivre mort, zic francezii, poet și el), nu accepta în jurul lui decît poeți lipsiți de orice energie lirică, de orice suflu vatic (el fiind, firește, cel mai energetic bard din țara Moldo-Ungro-Vlahiei).

Propoziția mea a devenit în urma unei fine tăieturi astfel: ”deși imbecil, NN este un poet”. Nu știu nici acum ce mi-a venit să folosesc, într-un text elogios în fond, cuvîntul ”imbecil”, aveam pe atunci, oarecari momente de reverie bleagă, trebuie să recunosc, un entuziasm lingvistic, pe care l-am pierdut cu vremea. Dar unde sînt ”imbecilii” de altădată?

Întîmplarea nu s-a oprit aici, la fraza trunchiată din Convorbiri literare, frază care suna cel puțin ciudat. Alexandru Mușina & comp. mi-au citit eseul și, într-o rubrică din revista Astra, mult citită pe atunci, au făcut mare haz și bășcălie de expresia mea (incompletă), pretinzînd că fascinația pentru etimologii n-a avut un efect benefic pentru subsemnatul.

Avertisment: n-am scris această notă pentru a vă îndemna să folosiți cuvîntul ”imbecil” în sensul lui, vechi, latinesc, mai mult decît se cuvine. Doamne ferește! Ați păți ca mine, probabil.



* Am un suflet binevoitor. Rezum, totuși, intriga romanului Între cer și pămînt cam așa: un tînăr pescar trece printr-o dramă (îi moare prietenul) și acest eveniment îl împinge dintr-o dată să-și pună toate întrebările metafizice cu putință, întrebări la care, după cum știe orice filosof cuminte, nu există nici un răspuns. Naratorul colectiv (sau ”băiatul”, nu știm precis) meditează la viață, moarte, infern și găsește că „iadul e să fii mort şi să-ţi dai seama abia atunci că n-ai prea fost atent la viaţă...”.


Am citat, prin urmare, din Jón Kalman Stefánsson, Între cer şi pământ, traducere din limba franceză de Magda Răduţă, Iaşi: Polirom, 2014, 236p.


P. S. În imagine: Jean-Michel Basquiat (1960 - 1988), Self-Portrait.


Citiţi în continuare!

duminică, 26 iulie 2015

Cel mai scurt drum către fericire


Jón Kalman Stefánsson, Între cer şi pământ, traducere din limba franceză de Magda Răduţă, Iaşi: Polirom, 2014, 236p.


N-a trecut săptămîna de cînd am rugat-o smerit pe Claudia Fitcoschi să-mi facă un pustiu de bine și să-mi împrumute o carte recentă, scoasă de Polirom, și potrivită pentru această vreme malignă. Ca să fiu sincer, mă așteptam la un roman polițist, la un fantasy, de genul celui scris cu mult efort de Kazuo Ishiguro, și, în cel mai rău caz, la un roman de amor fatal și nefericit, încheiat printr-o sinucidere colectivă. Nu știu ce a fost în mintea Claudiei, cu femeile nu poți să te pui, sînt mereu imprevizibile, aproape imposibil de descifrat (mai greu de descifrat sînt doar manuscrisul Voynich și lingua ignota a fericitei Hildegarde de Bingen), că tocmai de asta sunt femei și nu monahi hirsuți și țîfnoși de la muntele Athos.

Deci, eu îmi făcusem așteptări, aveam vise, năluciri, ipotetizam, căzusem într-un afund erotetic (în greaca veche erotema semnifică întrebare). Oare ce-mi va împrumuta Claudia? Ce mi-a ales din zecile de noi apariții? Viața mea stătea toată în mîinile ei binevoitoare și în judecata ei austeră de specialist în cărți și PR. Și numai ce ne întîlnim noi doi, nu mai știu ziua (dar a fost, cred, luna asta), fix în Piața Unirii, la statuie, sub privirea mereu isteață a lui Cuza, și Claudia îmi întinde șăgalnic o carte și-mi șoptește gingaș: ”Ia și citește asta! O să-ți facă plăcere, ai să vezi”. Îi dau floarea (un fir de roză stingher și alb) și iau volumul. Ne despărțim printr-un surîs simultan. Ea pornește spre dealul Copoului / spre înalt, precum Beatrice a lui Dante Alighieri, io o iau la vale, pe Săulescu în jos / unde-i drum pietros.

Titlul Între cer și pămînt nu mi s-a părut (nici atunci și nici mai tîrziu) extrem de original, dimpotrivă, mi s-a părut destul de comun, urmează soluția traducătorului francez. În islandeză sună, dacă sînteți curioși, Himnaríki og helvíti, ceea ce ar putea însemna, presupun, Paradisul și infernul (sau invers, e același lucru), un titlu destul de emfatic, ca să vorbesc franc. Și cînd nu vorbesc eu franc, v-ați pus vreodată întrebarea asta metafizică? Să vă învăț, deci, metafizică: cînd mint. Deci, niciodată, never ever, ca să mă exprim ales.

Într-un tîrziu, am ajuns la mine acasă, dar tot n-am deschis cartea, mi-am zis să încep de luni (era o vineri), orice treabă serioasă începe luni, știm de la Dostoievki, personajele lui aspiră mereu la o ”viață nouă”, pe care o tot amînă pentru o improbabilă zi de luni. Ajung cu bine la ziua (mea) de luni, dar las cartea pentru ziua de marți (cine pornește la treabă de marți sfidează superstițiile și ignoranța populară). Bineînțeles, abia azi, duminică, am deschis romanul.

N-o mai lungesc, cartea e mult mai bună decît mă așteptam, m-a prins. Din partea unui cititor uscat ca mine, ăsta e supremul compliment, citesc Între cer și pămînt pur și simplu cu / de plăcere, de muuuuuult n-am mai citit o carte de plăcere, cred că de juma de an, cel puțin. Am lăsat totul (studii despre speciile lecturii, despre ”cititorii buni și răi” etc.) și am străbătut deja trei sferturi din romanul lui Jón Kalman Stefánsson.

Notă biografică. Autorul e islandez; născut în 1963; a făcut de toate, a avut diverse joburi, apoi a urmat niște cursuri pe care nu le-a terminat încă, a lucrat și la un ziar, apoi într-o bibliotecă municipală, și acum s-a retras și trăiește din scris. În Islanda, se poate. E un loc friguros și ciudat.

Volumul poate fi privit ca un Bildungsroman, dar este în primul rînd o meditație asupra fragilității și finitudinii umane, din perspectiva unui (foarte) tînăr pescar. E bine scris (cît poți ghici dintr-o traducere), cu fraze complicate, care mi-au adus aminte de frazele lui Saramago. Sînt lungi, dar le poți urmări cu ușurință, dacă ești atent și guști ironia finalurilor. Iată o frază de tip Saramago: ”Se sprijină o clipă de zidul cimitirului, Satul e ascuns de o perdea de fulgi, casele din preajma bisericii abia se desluşesc, tremură câte o lumină palidă la vreo fereastră şi aproape toţi oamenii dorm la ora asta, căci aşa se cade, oricum, nu dorm la fel de adânc precum cei din spatele lui” (pp.118-119).

Dacă vă vine să credeți, romanul are un narator colectiv, cel care povestește este un noi, ”gura satului”, cum ar veni, numai că e vorba de gura unui sat post-modern, care intervine adesea în narațiune și oferă instrucțiuni de lectură: ”Dar să-l lăsăm liniştit [pe ”băiat”,  eroul acestei povești nu are un nume propriu, n.m] câteva clipe, sau chiar mai mult. Ca să aibă vreme să se obişnuiască şi el cu gravitaţia, cu greutăţile din spate, să-l lăsăm în pace şi mai bine să mergem cu căpitanul Brynjólfur...” (p.175).

N-am rezumat încă intriga, ”topicul” cărții. O voi face, desigur, într-o postare iminentă (n-am emoticoane pe blog, l-aș fi pus pe cel care zîmbește, ca să vă dați seama cît îs io dă glumeț)... Pînă atunci, voi mai transcrie un pasaj:

”Ne trecem viaţa căutând o dezlegare, ceva care să ne aducă mângâiere, care să ne umple de bucurie şi să depărteze de la noi necazul. Ca să-şi găsească rostul, unii o apucă pe un drum tare lung şi greu; poate nu vor găsi niciodată nimic de-adevăratelea, poate nu vor vâna altceva decât umbra unui ţel, urma unei dezlegări, sau poate îşi vor găsi liniştea chiar în căutarea asta, iar noi, noi le vom preţui, fireşte, tăria, dar, oricum, nouă ne e deja tare greu să trăim, aşa că ne vom mulţumi să înghiţim rachiul chinezesc, în loc să pornim şi noi în căutare, ne vom mulţumi cu asta şi nu vom înceta să ne întrebăm care e cel mai scurt drum către fericire, iar răspunsul îl vom afla privind către Dumnezeu, către ştiinţă, către butelca de brennivín ori către licoarea sosită tocmai din China...” (p.37).

Fain, nu?


P. S. În imagine: o frescă din secolul al XI-lea reprezentînd Arca lui Noe.


Citiţi în continuare!

vineri, 24 iulie 2015

De ce citesc în loc să povățuiesc mulțimile?



Întrebarea ”de ce citim?” a primit multe răspunsuri istețe de la oameni însemnați (Frédéric Beigbeder, Charles Dantzig, Mark Edmunson etc.). Nu mă interesează (măcar acum, cînd compun această notă) ce au spus alții, îi privește direct și personal. Vreau să uit înțelepciunea lor. Mă întreb, așadar, pe mine însumi, in petto, cum ar scrie San-Antonio: de ce citești, musiu? Și aș răspunde cam așa:


Pentru că nu sînt în stare să merg pe bicicletă precum Chris Froome. Dacă aș avea o bicicletă de 10 mii de euro, m-aș lăsa imediat de citit. Dacă nu știți cine e numitul Chris Froome, vă invit să vă uitați la Turul Franței, mîine este penultima etapă și se rulează în munți. O minune!

Pentru că meseria de profesor îmi cere să citesc măcar din cînd în cînd texte filosofice, și filosofia nu mă mai interesează din pricina gînditorilor de cuvinte, a indivizilor care vorbesc oracular și abstrus numai ca să nu pară la fel de proști și de imbecili ca noi toți; în consecință, am decăzut și am ajuns în halul de a citi pînă și romanele lui Coetzee (interesante, dar nu mai mult decît atît, n-a reușit încă să redacteze o capodoperă).

Pentru că la vîrsta mea nu mai pot isca / trezi în Femeie, în sufletul Ei nemilos (e oarece nevoie de această precizare în contextul politic actual), nici o iubire năprasnică și definitivă. Din păcate, toate Heloisele mele sînt în trecut. Keyra Aleph nu mai e, a dispărut din universul locuit de mireni / profani. Romanița îl iubește pe altul și umblă cu el prin păduri. Și nici Dana Floareș nu mai ține la mine la fel de mult ca acum jumătate de jumătate de veac...

Pentru că mi-am pierdut iluzia că pot fi de vreun folos lumii înconjurătoare, umanității, sistemului planetar heliocentric, inclusiv poporului român, mărețului și neînfricatului popor român. Cată să exclam ca bietul Sabbath: ”N-am făcut, vai, nimic pentru România” și asta mă roade de nu vă puteți închipui. Nu mai dorm nopțile. Mi-am răsfirat pe drum toate idealurile, mi-am cheltuit în van toate speranțele, mi-am realizat planul de înfrîngeri. Rezerva mea de istețime și bravură a secat. Sînt mai inutil decît hîrbul care rîde sardonic de oala spartă.

Pentru că nu mai pot avea decît aventuri de ordin pur livresc. Dacă aș fi cu puțin (cu foarte puțin, ca să vorbesc franc) mai tînăr, mai vioi, aș zbura cu planorul în jurul lumii, m-aș duce definitiv pe Marte, pe Pluto, aș vîna tigri în taiga, aș mînca fursecuri, cozonac, susan, m-aș arunca în abis cu coarda elastică (aș practica, așadar, bungee jumping), mi-aș stoarce și mi-aș cheltui pînă și ultimul strop de adrenalină.

Pentru că nu-mi mai pun nici o speranță în specia umană. Nu are nici un viitor.

Pentru că PIB-ul României reprezintă doar 1 la sută din PIB-ul Uniunii Europene.


P. S. În imagine: Albert Anker (1831–1910), Le vieux buveur d'eau de vie (1900).


Citiţi în continuare!

joi, 23 iulie 2015

Cititorul perfect


Toată lumea este convinsă că știe să citească perfect. Poate pricepe, adică, o carte, îi poate identifica cele patru sensuri principale (unii exegeți au vorbit de nouă), despre care discută Dante Alighieri, în Convivio și, apoi, în Scrisoarea a XIII-a către Can Grande, vicar imperial. Deci, fiecare dintre noi crede că este (cel puțin) un cititor bun (foarte bun, desăvîrșit, luminat, fericit, preafericit). Dacă n-am crede ferm asta, de ce-am mai citi? Dacă n-am spera să accedem în cele din urmă, pe calea abducției (și a intuiției), la sensul ultim, copleșitor al Divinei comedii, ne-am opri din citit și, poate, am renunța la acest obicei din ce în ce mai bizar.

Ajuns aici, îmi amintesc subit că Roland Barthes a avut modestia (și îndrăzneala) să afirme (într-un interviu; cf. Barthes, 2002: 888) fără ironie că este un cititor cît se poate de rău (”un mauvais lecteur”, spune), măcar dintr-un punct de vedere cantitativ.

Dar dacă privim astfel lucrurile și-l considerăm bun și eficient numai pe individul care străbate zilnic o carte de cinci sute de pagini, atunci nimeni nu poate fi un cititor propriu-zis, cu excepția lui Harold Bloom și a celor care preferă, dintr-un dispreț vădit față de literatură (nu este cazul lui Bloom), să aplice „speed reading” oricărei cărți, indiferent de subiect. Cititul presupune (e obligatoriu!) și momente de reflecție (este sau ar trebui să consiste dintr-o reflecție răbdătoare), iar gînditul ia timp. Uneori.

Altfel spus, identificarea sensului unei cărți nu reprezintă niciodată un rapt mistic, este o strădanie îndelungată, continuă și fără sfîrșit în această viață. Eu mai gîndesc și acum la unele afirmații din romanul lui Hermann Hesse, Narcis și Gură-de-Aur și mă întreb (fără a găsi un răspuns convingător) dacă viața activă a lui Goldmund prețuiește mai mult decît o viață de contemplație și asceză, precum aceea a lui Narcis. Procedez asemenea monahului:

”Narcis îi ascultă cutremurat cuvintele, trebui să se plece adînc peste fața prietenului său pentru a mai putea înțelege ce spune. Unele frînturi le auzea neclar, pe altele le auzea bine, dar sensul lor îi rămînea ascuns” (Hesse, 1998: 284).

Așadar, nu-l aprob întru totul pe Barthes și nu cred că proceda greșit, cînd citea încet și meditativ, ar fi procedat rău doar dacă s-ar fi rezumat la o listă de cîțiva autori clasici, cum fac re-cititorii înverșunați, oamenii de care se temea pînă și Thoma de Aquino (”timeo hominem unius libri”), chiar dacă sensul frazei latinești, pentru Thoma, era diferit de acela atribuit acum de mine. Dar asta nu are importanță măcar în contextul de față, cînd căutăm fără succes definiția cititorului bun / rău / perfid.

Din același punct de vedere (și numai din acest punct de vedere), numitul Ambroise-Paul-Toussaint-Jules Valéry (n-am ținut minte niciodată toate prenumele acestui înțelept) a fost un cititor și mai rău, și mai abil. Nu numai că evita să-i citească pe ceilalți contemporani, dar se mîndrea cu asta. Era, din cîte observ, mai îndrăzneț decît Roland Barthes.

Pe lîngă o cuvîntare despre Anatole France (în care nu spune nimic despre Anatole France), a rămas de pomină articolul din La Nouvelle Revue française (ianuarie 1923) despre Proust. După ce face cîteva observații acute despre universul proustian, Valéry afirmă că nu prea l-a citit pe Proust, pentru motivul temeinic că În căutarea timpului pierdut recomandă pur și simplu o lectură pe sărite și, în unele cazuri, nu recomandă nici măcar acest minim efort.

Marcel devine scriitor, dar nu vrea să fie citit.

Și eseistul adaugă senin că numai acestă lectură îi face dreptate lui Proust, prozator care în sinea lui, pretinde Valéry, își dorea nespus să nu fie citit, ceea ce este cît se poate de fals, nu este nevoie să insist. Noi, care nu prea ne-am omorît cu Proust în tinerețe (și nici la maturitate), îl vom aproba, poate, imediat și cu satisfacție pe Monsieur Teste-Valéry. Nici noi nu citim toate cărțile în întregime, sărim unele pasaje și îndeosebi descrierile (preferăm dialogul) sau, dacă sîntem foarte curioși cu privire la sfîrșitul acțiunii, sărim direct la final și uităm restul, întrucît am descoperit enigma și am aflat cine l-a ucis pe Roger Ackroyd.

Cît despre Valéry, înclin să cred că era un cititor mai degrabă capricios și lipsit cu totul de inhibițiile omului de rînd. Cînd nu ne place o carte, Trei tigri triști, de exemplu, sau Copilăria lui Iisus, nu avem curajul să recunoaștem acest amănunt esențial și credem ingenuu că este numai și numai din vina noastră. Nu ne-am ridicat la înălțimea viziunii scriitorilor. N-am sesizat măreția ei. Am fost orbi. În schimb, Ambroise-Paul-Toussaint-Jules Valéry proclamă adevărul (și numai adevărul), mai și glumește, ce-i drept (se adresa, de altfel, unor snobi, voia să-i sfideze), acolo unde umanitatea în întregul ei armonios minte, fiindcă așa a învățat încă de la școală: este greșit să mărturisești că nu-ți place o carte, ori că n-ai dus-o pînă la capăt, ai un defect rușinos...

Nu voi spune, Doamne ferește, că Proust nu trebuie citit de la primul și pînă la ultimul rînd, nu dai dovadă de înțelepciune dacă urmezi exemplul lui Valéry, naratorul lui Proust nu îndeamnă pe nimeni să străbată În căutarea timpului pierdut pe sărite (sau deloc), asta este o invenție de cititor arbitrar și, în bună parte, neserios. Un cititor priceput (ca oricare dintre noi, altminteri) va ști s-o scoată la capăt cu romanul lui Proust, chiar dacă va întîlni adesea și secțiuni care nu-i plac sau îi plac mai puțin. Totul este să ai tăria și să străbați fără a crîcni și astfel de momente. Lectura nu este o plăcere perpetuă, ca să ajungi la plăcere trebuie, uneori, să plătești.

Un cititor și mai precar, și mai capricios decît Valery, a fost, din cîte-mi amintesc, bunul Michel Eyquem de Montaigne. Avea două însușiri foarte căutate printre savanții de azi: mai întîi, îi lipsea răbdarea să citească mai mult de un ceas, era un agitat, un hiperactiv, cum s-ar zice în jargonul psihologiilor, și, al doilea, uita foarte repede. Într-un eseu, spune decis că a parcurs cu multă atenție cutare tom, dar n-a reținut absolut nimic din paginile lui nemuritoare. Dacă ai citit o carte și, peste o vreme, nu-ți mai amintești mare lucru din ea, nici măcar că ai deschis-o într-un moment de distracție (ori de inconștiență), nu poți fi un cititor foarte bun, chiar dacă acea carte nu era una memorabilă. Scopul lecturii, în opinia multora, este să ne lărgească brusc (și definitiv) erudiția și să ne iuțească mintea. Inteligența lui Montaigne a fost întotdeauna mai iute și mai vie decît memoria lui.

Am uitat să spun, cititorul normal mai are un defect major, printre multe alte vicii: este întotdeauna ipocrit, adică nu-l prețuiește pre cît s-ar cuveni pe poet, poetul fiind, desigur, Charles Baudelaire, se lasă în voia plictisului. Citez din poemul Au lecteur ultimele trei strofe, ca să aibă înțeles și exclamația scîrbită din final:

”Mais parmi les chacals, les panthères, les lices,
Les singes, les scorpions, les vautours, les serpents,
Les monstres glapissants, hurlants, grognants, rampants,
Dans la ménagerie infâme de nos vices,

II en est un plus laid, plus méchant, plus immonde!
Quoiqu'il ne pousse ni grands gestes ni grands cris,
Il ferait volontiers de la terre un débris
Et dans un bâillement avalerait le monde;

C'est l'Ennui! L'oeil chargé d'un pleur involontaire,
II rêve d'échafauds en fumant son houka.
Tu le connais, lecteur, ce monstre délicat,
- Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère!”


În engleză, ultimele două versuri sună chiar mai bine decît în textul original, păcat că Baudelaire n-a fost englez (sau, cel puțin, american): ”You know him reader, that refined monster, /  - Hypocritish reader, - my fellow, - my brother!”.

Închei această notă printr-o mărturisire gingașă: nici eu nu sînt un cititor foarte brav (ori mai breaz decît ceilalți). Dar asta nu poate constitui, pentru nimeni, o mare surpriză...

P. S. În traducerea lui Al. A. Philippide, cele trei strofe sună așa:

”Dar printre șerpi, pantere, șacali, mistreți, cățele,
Maimuțe, vulturi, scorpii și monștri ce se zbat,
Se tîrîie, rag, urlă, sporind neîncetat
În noi menajeria năravurilor rele,

E unul și mai mîrșav, mai slut, mai rău din fire!
Deși nici nu se zbate și nici nu-i zgomotos,
El ar distruge lumea întreagă bucuros
Și-ntr-un căscat s-ar prinde să-nghită-o omenire;

Urîtul e! Cu lacrimi în silă revărsate,
Visează eșafoduri fumînd nepăsător.
Pe monstru-acesta gingaș tu-l știi, o, cititor,
- O, cititor fățarnic, - tu, semenul meu, - frate!”


P. P. S. Georges de La Tour (1593 - 1652)): Saint Jérôme lisant, Collection de Sa Majesté la Reine Elisabeth II d’Angleterre.


Citiţi în continuare!

marți, 21 iulie 2015

Cel fel de cititor ești? Un test științific


Dacă vreți să știți ce fel de cititor sînteți, vă învăț eu pe gratis.

Mai întîi, trebuie să vorbim despre speciile lecturii, întrucît, tot omul știe, lectura nu este de un singur fel (ca sfințenia și virginitatea), ci de mai multe feluri, cel puțin patru, dacă e să-i credem pe Gérard Mauger & Claude Poliak. Într-un studiu interesant, dar prolix (din 1998), după o anchetă sociologică minuțioasă, ei deosebesc, așadar, patru versiuni:

1. lectura de divertisment: «lire pour s'évader»; mai ales copiii (dar și adulții, uneori și de obicei) citesc așa; eu însumi am citit în acest chip multă vreme, fiindcă, n-ar mai fi nevoie s-o spun, mi-am păstrat prospețimea și suplețea pînă la vîrsta generoasă de acum; cărți de citit astfel: IvanhoeCei trei muschetari, Mizerabilii, Doi ani de vacanțăCavalerii teutoni, Stelele din Eger, Omul invizibil, San-Antonio; J. K. Rowling a scris pentru adolescenți; Dan Brown pentru femei și alți oameni maturi cu preocupări subțiri, spirituale: cîți copii au făcut Maria Magdalena și Iisus Christos înainte de Sfînta Cununie?; cîți după? ; și cîți nepoți au avut?; cîți copii au avut, la rîndul lor, nepoții?; în ce idiom și-a redactat Leonardo da Vinci carnetele?; se uita într-o oglindă venețiană, cînd nota ”adevărurile fundamentale”?; numai astfel de subiecte gingașe îți pun imaginația și abilitățile silogistice în mișcare, doar așa devii dintr-o dată isteț și înțelegi pînă în străfunduri enigma Vieții și a Morții;

2. lectura didactică: «lire pour apprendre»; reprezintă o deturnare gravă a lecturii de la plăcere, acum cititul devine o chestie foarte serioasă, aproape funerară, primești note maxime dacă poți face un comentariu amănunțit despre, zic și eu, figurile de stil din Strigoii de Mihai Eminescu, stilul paratactic în tratatele Sfinților Părinți, metalepsa în Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne, sublimul în Gargantua și Pantagruel, frecvența saficului în proza lui Sterne, influența ideologiei mic-burgheze în Misterele Parisului, anti-semitismul latent din romanele lui Philip Roth, pornind de la declarația lui Mickey Sabbath că ”n-a făcut absolut nimic pentru Israel”, influența fenomenologiei în Muștele; criticii academici, ideologii, existențialiștii atei, euro-scepticii citesc la fel;

3. lectura de mîntuire: «lire pour se parfaire»; nu doar tipul de lectură presupus de Evanghelii intră aici, se înțelege de la sine; aș numi, în primul rînd, studiul / lectura de literatură self-help, alături, firește, de literatura care promovează în rîndul adulților gîndirea pozitivă și dezvoltarea spirituală; așa citim, de pildă, lucrările gînditorului particular Alain de Botton: cu scopul iluminării și strălucirii interioare, cu scopul de a deveni sfinți în viață, arhiepiscopi și cardinali, sanctități, cu energia de a deveni mult mai buni și mai milostivi decît aproapele / departele; numai printr-o astfel de lectură hrănitoare poți cuceri Armonia Interioară, Fericirea și Dragostea, toate trei idealuri eterne;

4. lectura estetică: «lire pour lire»; produce, bineînțeles, o mulțumire estetică, o trăire estetică, o înfrigurare estetică și o plăcere estetică, altfel spus, o plăcere mult mai fină decît plăcerea inferioară și vinovată, produsă de lectura cărților lui Alexandre Dumas; citim estetic Ulysses de Joyce, Divina commedia de Dante (îndeosebi ”Purgatoriul” și ”Paradisul”), prozele lui Samuel Beckett, Watt, Molloy, poemele lui Vasilisk Gnedov și, în general, tot ceea ce ridică oarecari dificultăți de comprehensiune; nu-i mai pun la socoteală pe filosofi și eseiști, ei scriu oracular și abstrus prin definiție.

În concluzia acestei tipologii exhaustive, voi afirma că există (am demonstrat matematic deja) două (și numai două) feluri de plăceri: desfătarea pură a celui care citește Paul Féval (père & fils, n-am știut pînă de curînd că-s doi; au urmat pesemne exemplul lui Dumas; sau invers) și desfătarea impură, curat estetică a celui care citește poemele lui T. S. Eliot și simte brusc un frison (shudder) inexplicabil pe șira spinării. Se înțelege de la sine: cel care studiază ceva pentru un examen, pentru o olimpiadă, pentru un grad profesoral nu simte nici o plăcere, oricît s-ar chinui să simtă. Iar cel care citește pentru a se salva din massa damnata își va găsi negreșit plăcerea direct în Rai.

Ce-a mai rămas de făcut este simplu. O aplicație elementară. Dacă vă plac romanele lui Coelho, citiți de plăcere și aveți vîrsta potrivită pentru a da la liceu. Dacă citiți Iliada, puteți fi de două feluri: sau elev / student / master / doctorand, sau estet feroce. Dacă citiți cu creionul în mînă Alain de Botton, Consolările filosofiei, să zicem, vă aflați sigur în căutarea mîntuirii terestre sau chiar în pragul ei și e bine să fiți cu băgare de seamă.

Iar dacă nu citiți chiar nimic-nimic (fiindcă nu căutați nici o plăcere), sînteți cel mai cîștigat din toată afacerea. Un ascet. Ați scăpat de școli, de credințe dubioase, de eresuri, nu ați eșuat ca profesor de literatură sau / și de filosofie, aveți toată viața în față etc. Nu-mi rămîne în acest caz decît să mă plec în fața fericirii voastre serenissime...


P. S. În imagine: Paul Serusier (1864-1927): La grammaire ou L'étude.


Citiţi în continuare!

duminică, 19 iulie 2015

Iubirea e atunci cînd bărbatul te tîrăște pe podea, te dă cu capul de masă și te face în multe feluri


Raymond Carver, Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire, traducere de Liviu Bleoca, Iași: Editura Polirom, 2015, 190p., 14.95 lei.


Dacă aș avea 15 lei, n-aș sta mult pe gînduri și mi-aș cumpăra cartea lui Carver. Pur și simplu, pentru că, în genul scurt, el este / rămîne cel mai mare și cel mai influent. Știu, în România, povestirile nu se vînd prea bine, chiar dacă cel care le-a scris se numește Borges, se numește Cortazar, se numește Carver, se numește Bolaño. Și e păcat. Nu știu exact ce se vinde, dar eu, repet, mi-aș cumpăra fără să stau mult pe gînduri (și fără să clipesc) cartea asta. Aș face o investiție sigură.

Raymond Carver (1938 - 1988) a impus un stil și o modă. A compus o proză laconică, fragmentară, din care lipsesc toate conjuncțiile ”cauzale” (pentru că, fiindcă, deoarece, întrucît etc.), ceea ce o face de-a dreptul enigmatică. Autorul trece peste explicații și nu-l lasă nici pe narator să se destăinuie pînă la capăt. Povestitorul este, de obicei, un individ simplu și aproximativ educat. Mai este și instinctiv (ca la Faulkner). Nu-l duce capul la definiții riguroase, la generalități filosofice, la explicații fine. Nici măcar cînd discută despre iubire. ”Iubirea era atunci cînd Ed mă tîra pe jos și mă dădea cu capul de podea; iubirea era atunci cînd mă făcea tîrfă”, mărturisește în extaz o doamnă (Teresa) după cîteva păhărele de alcool. Povestitorii lui Carver vorbesc cu un haz nespus, fără să-și dea seama de umorul lor instantaneu, nepremeditat. Singurul care este conștient de acest rezultat este autorul. Dar el nu face nici un comentariu.

În „Pungi”, un părinte cu mari întrebări etice încearcă să-i explice fiului cum a căzut în păcat fără să vrea. Ceasul rău! Povestește întîmplarea după cum urmează:

„Ei, și nu peste mult timp rîde scurt de ceva ce spusesem. Ceva ce putea fi interpretat eventual în două feluri. Apoi [femeia] mă întreabă dacă o știu pe-aia cu vînzătorul ambulant de pantofi care-i face o vizită unei văduve. Rîdem amîndoi, după care îi spun una un pic mai deocheată. La care ea rîde de se strică și-și aprinde încă o țigară. Apoi, se-ntîmplă că dintr-una-n alta, mã-nțelegi. Am sărutat-o, ce mai. I-am așezat capul pe spătarul canapelei și am sărutat-o și numai ce-i simt limba strecurîndu-se în gura mea. Înțelegi ce zic? Poți să o duci așa și să respecți toate regulile, apoi deodatã nu mai contează nimic. Pur și simplu dă ghinionul peste tine, știi? Dar totul a durat foarte puțin. Iar dupã aia, ea zice: `Probabil mă crezi curvă sau așa ceva` și pleacă. Eram atît de agitat, știi? Am aranjat canapeaua și-am întors pernele. Am împăturit toate ziarele și am spălat pînă și ceștile din care am băut. Am curățat și ibricul în care făcusem cafeaua. Și-n tot timpul ăsta mã gîndeam cum o să dau ochii cu maică-ta. Mi-era frică” (pp.53-54).

Capodopera acestui volum, recunosc, este povestirea „Atît de multă apă atît de aproape de casă”. Cîțiva tipi găsesc o fată înecată într-un rîu, dar continuă să bea și să pescuiască într-o deplină indiferență două zile la rînd și abia cînd trebuie să se întoarcă acasă anunță poliția. Devin, firește, principalii suspecți. Soțiile vor să-i părăsească. Au noroc însă și vinovatul e prins. Femeile, ca de obicei, se răzgîndesc.

În încheiere, aș mai adăuga un „dacă”. Dacă aș fi foarte tînăr și aș avea de gînd să scriu proză, mi-aș cumpăra negreșit volumul lui Carver și l-aș citi la infinit cu creionul în mînă. De la nici un alt prozator nu poți învăța mai mult cu privire la conciziune și la așezarea epitetului potrivit lîngă substantivul potrivit. Ceea ce, se cuvine să recunoașteți, nu-i puțin lucru.


P. S. În imagine: Amelie Aby: Ophelia.


Citiţi în continuare!

joi, 16 iulie 2015

Chiloții lui Proust prin raport cu chiloții reginei Victoria


Alain de Botton, Cum îți poate schimba Proust viața, traducere de Mihaela Ghiță, București. Editura Vellant, 2014, 196p.


Răspunsul e unul singur: în bine. Dar numai dacă îi citești cărțile, saga romanescă, eseurile, articolele. Dacă urmezi opiniile (de obicei, banale și lipsite de orice umor) ale lui Alain de Botton, nu vei avea mare succes. Obiceiul de a folosi filosofi sau scriitori pentru a-i învăța pe oameni cum să se ajute singuri în viață și în amor este destul de recent. Pînă prin 1995, Dale Carnegie se dădea numai pe el însuși ca exemplu de reușită socială (și spirituală). Acum au venit la rînd filosofi ca Schopenhauer (vezi Soluția Schopenhauer, de pildă) și prozatori precum Proust. Ei sînt, mai nou, materialul didactic al autorilor de literatură self-help.

Bine, nici Schopenhauer, nici Proust n-au atins perfecțiunea și nu pot fi modele propriu-zise. Primul a fost un resentimentar, un izolat și un invidios acrit (și asta i-a urîțit viața), al doilea a fost un individ dependent (ce-i drept și-a recunoscut dependența de mama lui), un agorafobic notoriu (un plurifobic, mai corect) și un ins foarte susceptibil. Dar Alain de Botton nu ne trimite la viața de zi cu zi a lui Proust, ci la proza lui. El este sigur că un roman (de data asta cel al lui Marcel Proust) ne poate schimba viața radical. Cum citim Proust, cum ne luminăm! Eu nu cred în această ipoteză îmbietoare. Nu-i așa simplu...

Cuvîntul-cheie în marketing este, desigur, fericirea. Cine n-ar vrea să fie fericit? Pînă și un nefericit vrea asta. Așa se explică faptul (deloc surprinzător) că volumul lui de Botton s-a vîndut în (cel puțin) două milioane de exemplare. Cititorii vor o rețetă a fericirii de-a gata, e greu, probabil, să scoți una din capul propriu și, oricum, e un adevăr ferm, numai geniile și sfinții au priceput cum e cu fericirea. Semn că fericirea este o raritate în lumea sublunară (și un mare deziderat al umanității muritoare). Al doilea cuvînt-cheie este iubirea. Dacă dorești cu orice preț să ai mușterii, menționează negreșit aceste două cuvinte în cartea la care lucrezi, măcar o dată la două pagini, și făgăduiește o cale spre amorul definitiv, care coincide - nu-i așa?- cu fericirea definitivă. Așadar, dacă pretinzi că știi (și Alain de Botton asta pretinde sus și tare) cei zece pași care duc automat la Fericire și la împlinirea în amor, capeți rapid o notorietate de înțelept privat și ești urmat de mulțimi înfiorate.

Lucrarea lui Alain de Botton se compune, astfel, din așa-zise mărturisiri personale, din promisiuni generoase (dacă mă citiți, atingeți instantaneu beatitudinea) și amănunte biografice (cunoscute, altminteri, de orice om cultivat). Știați că Proust se temea de șoareci? Ei bine, se temea. Știați că Proust prefera chiloții strînși pe burtă? Ei bine, prefera cu încăpățînare acest articol de vestimentație intimă, în deosebire de regina Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii etc. etc. care îi voia mai lărguți. Cam așa:

Știați că Proust și Joyce s-au întîlnit prin 1922 la o cină? Ei bine, s-au întîlnit. Proust l-a întrebat pe irlandez dacă a auzit de cutare conte sau duce (Proust a fost un snob). Joyce a spus firesc ”nu”. Amfitrionul l-a interogat pe Proust dacă a citit Ulysses cu creionul în mînă. Proust a spus un ”nu” în chipul cel mai firesc cu putință (cam astea au fost dintotdeauna relațiile dintre scriitori: nu se prea citesc între ei). Știați că Proust suferea de astm? Cine nu știe asta...

Concluzia lui Alain de Botton este aceea că Proust a fost un ”suferind eficient”. Dacă ar fi numărat cuvintele din În căutarea timpului pierdut (toate cele șapte volume), n-ar fi avut nevoie de nici un silogism. Romanul are un milion cinci sute de mii de cuvinte și asta dovedește o superlativă eficiență din partea unui nevrotic.

În îmcheiere, eu nu vă îndemn să ignorați pur și simplu cartea, departe de mine acest gînd malefic și perfid. Remarc numai că lectura acestui volum superficial (ca toate celelalte semnate de Alain de Botton) nu vă va modifica simțitor viața. Pariem?


P. S. Imaginea care deschide această notă reprezintă o piesă de vestimentație foarte prețioasă. Ea a fost descoperită nu de mult într-un dulap secret din castelul Langberg din Austria. Piesa ar avea cel puțin șase secole. A doua imagine reprezintă un exemplar din garderoba reginei Victoria vîndut recent la o licitație.


Citiţi în continuare!

luni, 13 iulie 2015

Gog


Giovanni Papini, Gog, traducere de Ileana Zara, Iași: Polirom, 2009, 304p.


Cartea a fost tradusă în anul 1942, de către o iubitoare a literaturii furiosului encicloped(ist) italian, Ileana Zara. În 1990, volumul a fost cu grăbire reeditat la editura Univers, în colecţia “Romanul secolului XX”, fără modificări notabile. În 2009, la Polirom.

Papini redactase ”romanul” în 1930 şi îl publicase un an mai tîrziu. Gog poate fi desemnat numai la modul impropriu (şi cu mare aproximaţie) drept “roman”. Este în realitate o scriere fragmentară, cu un protagonist grotesc, Gog pe numele său (nume împrumutat, fireşte, din textul Apocalipsei, XX, 7: “Satana va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, pe Gog şi pe Magog”), diminutiv, totuşi, de la mult mai sobrul Goggins, ins putred de bogat şi învîrtind galbenii cu lopata, bibliofil tenace (dar fără vocaţia lecturii), gurmet (precum numai arhiepiscopii şi asceţii pot fi), călător neobosit de-a lungul şi de-a latul lumii sublunare (şi îndeosebi al Europei), vizitator (contra cost, uneori) al multor mărimi culturale şi politice din perioada interbelică (Sir J. G. Frazer, Freud, Ford, Gandhi, Knut Hamsun, H. G. Wells etc.) şi gînditor privat, cu aplecări cinice şi antihedoniste. Gog este mizantropul prin definiţie.

Spectacolul narativ realizat de Giovanni Papini este, în primul rînd, caricatural şi demistificator. Jurnalul indiscretului Gog se transformă treptat într-o serie de portrete în aqua forte. Autorul realizează, astfel, un caleidoscop al neroziei omeneşti. Scopul lui principal este acela de a sfida bunul simţ şi de a nărui prin exagerare toate ideile primite. Romanul este un Sotissier. Scriitorul atinge, fără a adînci, în secţiuni batjocoritoare, nu mai lungi de 4000 de semne, o mulţime de subiecte aşa-zicînd eterne: vanitatea gloriei (Knut Hamsun dezvăluie musafirului Gog adevărul că notorietatea reprezintă mai presus de orice o povară), zădărnicia existenţei (într-un final, Gog renunţă la avere, lasă jurnalul în mîinile editorului şi devine, probabil, vagabond), prăbuşirea civilizaţiei occidentale (nimic mai nociv, în mintea lui Gog, decît oraşele, edificiile şi şoselele), triumful nebuniei etc.

Un capitol condamnă facilitatea poeziei avangardiste: miliardarul organizează un atelier de creaţie, dar concediază cu oroare pe poeţii poligloţi sau hermetici, pe scriitorii de genul lui Vasilisk Gnedov, autorul Poemului de sfîrşit, care constă doar din titlu). În altul, un medic exaltă utilitatea bolilor. În realitate, spune medicul Olafsen diaristului, maladia este un remediu, precum vaccinul, şi numai oamenii suferinzi ajung centenari (ceea ce, uneori, este adevărat).

Peregrinul întîlneşte pretutindeni tot felul de ciudaţi: un autor dramatic din Moscova plănuieşte teatrul fără actori, unde rolul lui Caesar, care este ucis de-adevăratelea pe scenă, este interpretat de către un condamnat la moarte ori de către un sinucigaş. Un anume Rabah Tehom afirmă ritos că excesul de raţiune duce negreşit la nebunie şi că numai excesul de nebunie poate accede la adevăr: filosofia se cuvine a fi înlocuită de filomania. În acest nobil scop, Rabah Tehom caută fonduri (la auditorii iraţionalişti) pentru înfiinţarea unui “Institut de demenţă voluntară”. Gog îi oferă numai o sută de franci, fiindcă nu aprobă proiectul lui Tehom. Profesorul Killaloe, un istoriograf irlandez, pretinde că doar relatarea evenimentelor dinspre prezentul care e sigur către trecutul tot mai incert poate conta drept discurs istoric serios. În fine, un compozitor din Bolivia inventează orchestra de marionete şi muzica fără sunete, în care doar dirijorul face zgomot cu bagheta. Şi aşa mai departe.

Tot ce se poate spune mai blînd despre Gog este că portretele ar trebui, în principiu, să aibă un efect comic. Din păcate, nu au.


P. S. În imagine: David Kantorovitz: Gog et la fin des temps. Duel (2015).


Citiţi în continuare!

joi, 9 iulie 2015

Întrebare



Mai întîi voi cita din Canonul Occidental - propus de Harold Bloom - un pasaj de la sfîrșitul cărții:

”...foarte puţini [dintre profesori] mai citesc pentru plăcerea lecturii. Dar ceea ce Johnson şi Virginia Woolf numeau cititorul obişnuit încă mai există şi încă e deschis sugestiilor referitoare la ceea ce ar trebui citit. Un astfel de cititor nu citeşte pentru a găsi o plăcere facilă şi nici pentru a scăpa de vina socială, ci pentru a-şi face mai cuprinzătoare existenţa socială”. În alt loc (în altă carte), același Harold Bloom spune că citim pentru a găsi ”o plăcere dificilă”. Mărturisesc, la rîndu-mi, că plăcerea mea a devenit de la o vreme tot mai dificilă. Citesc de nevoie...

Și acum vă pot întreba neted: Mai citiți de plăcere?


P. S. Ca să fiu și mai enervant, ofer un citat din Pourquoi lire? de Charles Dantzig: "Cititul nu folosește la nimic. Și tocmai din cauza asta e un lucru mare" (p.253).

P. P. S. Jean-Jacques Henner(1829-1905), La liseuse (1883)


Citiţi în continuare!

luni, 6 iulie 2015

Sfatul medicului



În vremea reginei Elisabeth I, medicii considerau baia o experiență echivocă. Te putea trage un curent, făceai un gîlci, un abces la măsea, o criză de apoplexie. Sau mai știu eu ce. O invitau așadar pe regină să procedeze cu multă prudență și cu mare băgare de seamă.

În pofida părerii medicilor și a îngrijorării lor, regina își făcuse obiceiul să se spele o dată pe lună. Pesemne că domniilor voastre un asemenea ritm igienic li se pare scandalos. Noi ne băim vara o dată pe zi. Facem dușuri repetate. Pe la 1580, baia era însă o îndrăzneală, o bravură, un risc (nu numai teoretic). Și, să nu uităm, supușii reginei se spălau mult mai rar. Englezul obișnuit se băia o dată pe an. Cel mult. Nu e un secret pentru nici un istoric.

Cînd mergeau la teatru, doamnele și domnii țineau la gură o punguță cu aromate. Săculețul era de folos nu numai în contra ciumei (sic!). Dar apăra și de unele mirosuri agresive. Multă vreme, tămîia din biserici nu a avut alt rost. Fără cădelnițe, o liturghie devenea un experiment extrem, o trăire pe cuțit.

Nu exista nici o noțiune de igienă. Igiena era un moft, nu o necesitate. Îi putem înțelege, așadar, pe doctorii reginei Elisabeth, putem pricepe reticența lor.

Același lucru s-a petrecut și cu lectura. Avea unele beneficii, dar și riscuri uriașe. Fetele trebuiau ferite de sonetele lascive ale lui Shakespeare. Dădeau idei, creau mai cu seamă fantasme. Nici efectele somatice nu erau mai blînde.

În legătură cu pericolul lecturii am găsit nu de mult un citat amuzant. Într-un tratat din 1795, savantul J.G. Heinzmann enumeră meticulos consecințele fizice ale unor lecturi excesive: "sensibilitate la răceli, dureri de cap, slăbirea vederii, boli de piele, gută, artrită, hemoroizi, astm, apoplexie, afecțiuni pulmonare, indigestie, blocaje intestinale, maladii nervoase, migrene, epilepsie, ipohondrie și, în fine, melancolie".

În privința igienei și lecturii, e bine să urmăm întotdeauna sfatul medicilor. Nu exagerați...


P. S. În imagine: Eng Tay (n. 1947, Malaysia): Liseuse.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 4 iulie 2015

Keyra



"Ce-o fi însemnând pentru voi a vedea,
din moment ce asta vă înșeală tot timpul?!"
(Jean Giono)



Un singur lucru știu: n-am inventat-o eu pe Keyra.

S-a ivit ea însăși, de la sine, într-o dimineață de februarie, nu mai știu anul (poate în 1997), la capătul mesei de lectură din așa-numita Sală a profesorilor de la BCU, unde mă așezasem ca de obicei. M-a întrebat dacă poate să-și pună cărțile acolo și eu am dat din cap, neutru, fără să o privesc cu atenție, eram în mijlocul unei propoziții, ajunsesem la un pasaj semnificativ. S-a așezat fără zgomot pe scaunul de la celălalt capăt al mesei și eu mi-am băgat nasul în carte și am uitat cu totul de ea.

Nu mai știu ce citeam, un filosof, desigur, Unamuno, să zicem, da, o vreme m-a interesat Unamuno, ce altceva aș fi putut citi în dimineața aceea? Ar fi trebuit, poate, să fiu mai amabil, să-i spun o vorbă de bun venit, să mă uit la ea, să-i atest empiric existența, deși ființa ei nu avea nevoie de nici o justificare metafizică. N-am spus nimic, n-am băgat-o în seamă, Miguel de Unamuno și jocul personajelor lui revoltate și ireale m-au orbit. Nici acum nu știu prea multe despre Keyra, am stat alături, probabil, cîteva săptămîni, o lună, un semestru academic (care, știți bine, durează numai trei luni), dar memoria mea n-a păstrat decît urme vagi, o prezență diafană, lipsită de orice agresivitate ontologică.

Deci, n-am inventat-o eu pe Keyra.

Țin să subliniez acest amănunt decisiv pentru toți cei care pretind astăzi, și nu sunt puțini, că eu sînt pricina dispariției sale neașteptate. Ar fi așa cum spun ei, numai dacă femeia care a citit alături de mine în acel februarie îndepărtat - și apoi încă o vreme - n-ar fi lăsat nici un semn substanțial, ca să zic așa. Dimpotrivă, oricine poate verifica semnătura ei fermă pe fișele de împrumut și chiar lista tuturor cărților citite atunci de ea. Birocrația este principiul după care funcționează orice bibliotecă din lume. A citit Everything and Nothing de Borges, a citit o cărțulie de Georges Perec (nu mai țin minte cum se cheamă), a citit Anul morții lui Ricardo Reis. Nu insist. Denigratorii mei pot solicita lista aflată la BCU. Pot face, firește, și alte investigații, dacă binevoiesc și cred de cuviință să se asigure de întreg adevărul.

Repet, n-am inventat-o eu pe Keyra.

Și pentru acest motiv perfect rezonabil, mi se pare nedrept să fiu acuzat de către Onorata Instanță de dispariția ei (subită, dar nu definitivă), ca și cum eu aș fi singurul vinovat sau Vinovatul. Eu pot să-i certific într-un fel existența, dar nu mă simt în stare, așa cum cereți - acum și aici-, să dovedesc minuțios faptul că pur și simplu nu a existat și că, tocmai din acest motiv, am făcut-o să dispară. Nu am de gînd să confirm o ipoteză atît de îngrozitoare.

Știu: Keyra nu mai este (cel puțin așa mi s-a spus), dar și mîine cînd mă veți chinui din nou (observ după figurile voastre că deja mi-ați hotărît sentința), voi șopti:

N-am inventat-o eu pe Keyra Aleph...


P. S. În imagine: Jean Jansem (1920 -  2013): La Jeune fille au chapeau rouge.


Citiţi în continuare!

joi, 2 iulie 2015

Culori


În ultima jumătate de an (chiar mai bine), am adunat o listă (provizorie) de culori inventate de poeți / prozatori. N-a ieșit, cred, ceva lipsit de orice interes. Măcar poeții începători ar trebui să ia aminte. A rezultat, cum veți vedea, un soi de poem suprarealist.

Am transcris, deci, acele pasaje în care e vorba de culori. Am ales, firește, exemplele cele mai originale.


”Răsărea soarele. O lumină de culoarea vinului umplea foiţele de talc încrustate în pereţi” (Gustave Flaubert, Salammbô, traducere de Alexandru Hodoș, București: Editura Eminescu, 1973, p.82).

”o tunică uşoară de culoarea vinului rubiniu” (Flaubert, p.186)

”sos de culoarea miambalului și a cremei de ghete” (J. - K. Huysmans, În răspăr, traducere de Raul Joil, București, Editura Minerva, 1974, p.14).

”rubinul trandafiriu, de culoarea oțetului” (Huysmans, 52).

”un cer de culoarea acidului prusic” (Mihai Ursachi).

”pereții erau zugrăviți în culoarea nisipului cartaginez” (Alberto Manguel, Istoria lecturii, pp.71-72).

”...visurile lui monstruoase, populate de tîrfe cu ochi de giuvaier scînteietor” (James Joyce, Portret al artistului la tinerețe, traducere de Antoaneta Ralian, București: Humanitas, 2012, p.140).

”absintul verde ca broasca” (Joyce, Ulysses, traducere de Mircea Ivănescu, București: Editura Univers, 1984, 1, 52).

”o mare întunecată ca vinul” (1, 59).

”ochii lui de palid galilean” (1, 240).

”Praful dormea... pe romburile de cinabru, pe rubine, pietre leproase întunecate la culoare ca vinul” (1, 288).

”El privește adînc în cristalul întunecat al ochilor ei, încercănați cu kohol” (Joyce, 2, p.140).

”carnea ei apare sub smaragdinul mătăsii de un verde de nixă” (Joyce, 2, 166).

”cu părul întunecat ca vinul” (Joyce, 2, 330).

”mierea albăstruie a Mediteranei” (Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, 49)

”livrea albastră ca oul de botgros” (55).

”scînteind rău ca un diamant înfuriat” (64).

”o masă / mulțime de diamante... luminate... orbea ochii cu o albeață care nu putea fi comparată decît cu ea însăși” (Scott Fitzgerald, Un diamant mare cît Hotelul Ritz, 183).

”...cerneala avea culori variate... verde din abundență, cu toate variațiunile verdelui, verde de sticlă, verde de steag, verde veronez și, mai ales, un verde vezică, ce mergea spre un galben pămîntiu... Verdele acela îl numea verde fiere” (Antonio Tabucchi, Tristano moare, 177-8).

”o ghirlandă de trandafiri trandafirii” (Mateiu Caragiale, Sub pecetea tainei, p.158).

”cutele și rotunjimile covorului roșu, de aceeași culoare cu țipătul tăcut care izbucnește din gîtlejul vostru strîns” (Orhan Pamuk, Mă numesc Roșu, traducere de Luminița Munteanu, București: Editura Curtea Veche, 2006, p.30).


P. S. În imagine: José Roosevelt (n. 1958): Alice's Garden (1993)


Citiţi în continuare!