luni, 29 iunie 2015

Căință


Ian McEwan, Ispășire, traducere din limba engleză de Virgil Stanciu, Iași: Polirom, 2014, 432p.


Citesc exact acest roman, fiindcă vreau să-mi verific gustul (și arta discriminării). Să mă explic.

Cu ani în urmă, The Guardian, dacă nu mă înșel (și nu mă înșel), a făcut o anchetă (literară, bineînțeles) la care a convocat 150 de înțelepți (scriitori, academici, critici literari). Redactorii publicației i-au întrebat pur și simplu care e cel mai bun roman scris în engleză în intervalul 1980 - 2005. Întrebarea e absurdă, recunosc, dar lumea moare după topuri (de toate felurile), o putem accepta, nu-i ușor să fii jurnalist în ziua de azi. Pe listă n-au intrat prozatorii americani, pentru că ei participaseră deja la o anchetă similară, inițiată de New York Times (ceva mai devreme) și ieșise biruitoare, cum am mai notat undeva, Toni Morrison cu The Beloved (Multiubita), roman tradus nu de mult la editura ART. Deci englezii au făcut o anchetă separată.

Ierarhia a fost următoarea. Pe primul loc cu coroniță s-a situat sud-africanul J. M. Coetzee cu romanul Disgrace (Dezonoare). Un roman bun, dar care nu m-a făcut să urlu de plăcere. Dacă stau să mă gîndesc, nici o carte de Coetzee nu m-a făcut să mă prăbușesc într-un leșin binefăcător. Sînt un cititor asiduu de Coetzee (am parcurs în ultima vreme vreo cinci cărți semnate de el), e interesant, te intrigă, dar nu-ți dă sentimentul măreției. Nici povestea profesorului David Lurie (un mediocru afemeiat) și a nesăbuitei sale fiice, Lucy (o lesbiană incomprehensibilă), din romanul Disgrace, nu mi-a trezit acest sentiment. N-am simțit un fulger, o înălțare, un golire de sine. Nici la prima, nici la a doua lectură. Anume l-am citit de două ori. Ca să nu greșesc judecata.

Pe locul doi s-a postat, prin voința ”înțelepților”, Martin Amis sau, mai precis, romanul lui, Banii. Banii e așa o chestie destul de lungă, cu un cheltuitor / consumator aprig și nesătul, într-o lume a risipei și aplatizării consumiste. Nu spun mai mult, că n-am ce. Nici cartea asta nu mi-a produs trăiri semnificative, o ridicare în văzduhuri, o zdrobire, o sîngerare. Nimic, nimic.

Așadar, toată speranța mea se concentrează acum pe Ispășire de Ian McEwan. N-o citisem. Am cumpărat-o acum o săptămînă împreună cu Ziarul de Iași. Ispășire s-a situat pe locul trei în topul realizat de The Guardian, trebuie / sper să găsesc ceva în paginile romanului, am ajuns deja la jumătate (p.252). O fată de 13 ani, Briony Tallis, comite un păcat, mărturisește strîmb la un proces (vrea să se înșele și e ajutată să se înșele), din cauza ei un tînăr ajunge în închisoare (deși nu are nici o vină) și de acolo în război. Strică / distruge viața tînărului și pe a surorii sale. Își înțelege într-un tîrziu greșeala: nu există cale de întoarcere, nu există (pentru fapta ei) iertare. Și ispășește. Să o lăsăm să ispășească, oricum nu mai poate face nimic...

Aflat la mijloc de bun și rău, încă nu m-am decis. Coetzee nu prea mi-a plăcut, Martin Amis, nici atît. Romanul lui Ian McEwan pornește încet către un deznodămînt pe care îl știu deja (am citit cîteva recenzii). Face să perseverez? Voi ce spuneți? Aștept răspuns urgent...

P. S. În imagine: Francesco Lupicini (1590-1656) - Madeleine pénitente.


Citiţi în continuare!

vineri, 26 iunie 2015

Feți-Frumoși


Nietzsche afirmă undeva că este mîndru de faptul că are urechi mici. Mărturisește: urechile mici reprezintă ”un secret labirintic”. Numai cine are urechi mici poate sesiza dionisiacul. Își mai admira mîinile (avea degete subțiri și unghii frumoase) și ochii (nimic mai adînc decît negrul ochilor lui Nietzsche). Nu a spus nimic despre mustața lui enormă, în care trebuie să vedem de fapt o mască, încercarea de a se feri de privirea celorlalți (opinia aparține lui Gilles Deleuze).

În schimb, Montaigne se felicita pentru moliciunea pielii sale, care prindea toate mirosurile, și, îndeosebi, pentru vastitatea mustăților. Multe femei, zice-se, l-au admirat și l-au ținut minte tocmai pentru acest ornament cavaleresc. O legendă spune că mustățile lui Montaigne, asemena moaștelor, aveau darul de a păstra toată ziua (chiar mai mult de 24 de ore) parfumul de violete / de roze / de busuioc pe care îl adulmeca dimineața.

Păcat că astăzi moda mustăților metafizice a trecut, în timp ce urechile filosofilor s-au lățit...


P. S. A nu se trage din nota de mai sus concluzia că filosofii sînt niște infatuați narcisiști.

P. P. S. În imagine: Joan Miró: Homme avec moustache (1925).


Citiţi în continuare!

miercuri, 24 iunie 2015

Erika


Elfriede Jelinek, Pianista, traducere din limba germană de Nora Iuga, Iași: Polirom, 2012, 274p.


N-am înțeles de ce toata lumea bună spune că romanul lui Jelinek ar descrie o relație sado-masochistă. Este cu totul fals: care relație, oameni buni? Între cine și cine?

În romanul lui Elfriede Jelinek, nu există nici o relație între Erika Kohut și așa-zisul ei prieten mai tînăr, Walter Klemmer. De nici un fel. Cei doi ”amanți” au doar trei întîlniri, mai mult pe fugă, mai mult ratate, nu-s în stare de nimic memorabil. N-au timp pentru tortúri erotice, n-au vreme de frînghii ude, de noduri și bice. Sigur, Erika este o ființă ciudată. Un om reprimat, chinuit, plin de idei fixe. Mama i-a cerut prea mult. Ea s-a supus. Acum trage consecințele. Atît. Dar nu este cu mult mai ciudată decît oamenii de azi și dintotdeauna. Și, ca să fiu drept, voi spune sfios că în fiecare dintre noi visează și se zbate neputincioasă cîte o Erika.

Am parcurs în grabă (și) o parte din recenziile de pe google și m-am convins încă o dată (deși nu mai era nevoie) că nimeni nu citește un roman înainte de a-l recenza. Și nici după. Altfel, criticii n-ar vorbi de relație sado-masochistă între cei doi. Nu există o relație de acest fel în carte (cel puțin în Pianista): există doar o scrisoare a Erikăi în care ea își notează minuțios tot ce ar vrea sa-i facă amantul, în care biata femeie amorțită își prezintă o sumă de fantezii irealizabile: ”Bate-ți joc de mine și numește-mă sclavă tîmpită sau mai rău!”. Dar în realitatea crudă a ficțiunii, Erika nu este o sado-masochistă mai masochistă, mai sadică și mai perversă decît oricare dintre noi, pardon de expresie.

Într-un final, săraca, mai ia și o mamă de bătaie de la amant, ca să-i iasă toți sticleții din cap și să se întoarcă smerită (și vinovată) în patul matern. Și gata. Nimic mai mult. Erika are doar tendințe voyeuriste și, într-adevăr. e cam uscată pentru o femeie de 30 de ani. Dar cine nu-i uscat la 30 de ani în amețitoarea lume contemporană?

Ceea ce nu mi-a plăcut deloc în această carte e stilul înflorit / înflorat / figurat. Plin de metafore, nu există vreo propoziție în care să nu găsim o metaforă (sau mai multe). Ofer doar un exemplu:

”Pernuțe minuscule de sînge plutesc pe pajiștea pielii ei” (p.243).


P. S. Îm imagine: Egon Schiele (1890 -1918): Sitzende Frau mit hochgezogenem Knie (1917).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 20 iunie 2015

Tralala



Alain Finkielkraut, Şi dacă dragostea ar dăinui, traducere de Vlad Russo, București: Humanitas, 2015, 152p., 35 lei.


Încă nu m-am prins care-i ideea principală a acestei cărți (dacă are una). Autorul nu a făcut nimic ca să ne ajute, a pus la un loc niște scrieri ocazionale, fără mare legătură între ele, și a mizat pe faptul că termenul ”dragoste” le va unifica prin simpla lui prezență în titlu. Așadar, îmi zic în șoaptă, trebuie să fie ceva în legătură cu iubirea și cu timpul, astăzi este la modă să meditezi despre iubirea instantanee și despre sfîrșitul ei fulgerător. Nu mai e ca pe vremea lui Filemon și Baucis.

În post-modernitate, adică, mai precis, chiar azi, chiar în clipa de față, ”dragostea s-a împăcat cu propria ei finitudine” (p.37), constată A. F. la un moment dat, și realizez brusc că propoziția asta ar putea rezuma întregul volum. Dar nu sînt deloc sigur. Am învățat dintr-o lungă experiență un fapt simplu, de o evidență criminală: cu filosofii trebuie să ai răbdare, să fii vigilent, să dai ocoluri prudente, să revii asupra unor declarații, pînă cînd îți intră bine-bine în cap. Nici nu știi cînd sare ideea / gîndul din pasajul cel mai banal (sau mai bombastic).

Volumul cuprinde patru articole / eseuri (la origine conferințe) despre patru prozatori diferiți, Madame de La Fayette, Ingmar Bergman - asta dacă îl considerăm și pe Ingmar Bergman un ”prozator diferit” -, Philip Roth și Milan Kundera. Autorul n-a urmat cronologia decît în mare: Roth e mai tînăr decît Kundera, iar Kundera este mult mai bătrîn decît Roth, au scris, ce-i drept, cam în același timp. Un istoric stricto sensu ar fi încheiat expozeul cu Philip Roth. Dar filosofii folosesc alte cronologii, ideile au o istorie aparte, totul pornește de la sfîrșit. Autorul începe cu Principesa de Clèves (unde citează in extenso și cîteva panseuri critice din hermeneutica radicală a lui Nicolas Sarkozy) și-și încheie ”analiza” cu ”întreaga operă” a lui Milan Kundera (înțeleptul său preferat, dacă e să credem Wikipedia), pe care o rezolvă în mai puțin de 30 de pagini.

Stilul lui Finkielkraut este, dacă veți fi curioși să-i cercetați eseurile, următorul: mai întîi și mai întîi, parafrazează meticulos un pasaj din Kundera sau Roth, apoi citează ad litteram pasajul în întregime, după care îl mai parafrazează o dată, cu scopul de a fixa cunoștințele și de a ne băga în creieri un adevăr dificil, față de care, oricum, nu sîntem demni. E aproape imposibil să înțelegi de unul singur că iubirea este o chestie trecătoare, inclusiv la om și îndeosebi la femeie.

Și dacă dragostea ar dăinui se compune, așadar, dintr-o serie de citate reformulate aproape imediat, la care se adaugă platitudini sau curiozități extrase din lucrările lui Heidegger (”Omul moare, animalul piere”, p.144)) sau din Hannah Arendt (”Iertarea îl eliberează de consecințele faptei atît pe cel care iartă, cît și pe cel iertat”, pp.65-66) sau, în fine, din scrisorile papale, comise de teologul Joseph Ratzinger, pe cînd încă nu demisionase din funcție. Cînd nu e cvasi-tautologic, Alain Finkielkraut este, slavă Domnului, superficial, adică pe înțelesul oricui. Și e citabil. Cam ca Octavian Paler. Dar asta s-ar putea să fie numai o părere a unui critic lipsit de gust și, mai cu seamă, infatuat. Nu uitați ce am spus deasupra despre filosofi. Sînt imprevizibili...

Pentru o recenzie pro-con, în L'Express, vă invit să vă uitați aici.

În încheierea acestei note, pentru a înțelege cu mai mare ușurință ceea am vrut să zic (și n-am spus), ofer cîteva adîncimi din eseul lui Fienkielkraut (puteți să le citați):


”Dragostea nu e încheierea unui proces de cristalizare [cum credea Stendhal, termenul îi aparține, n. m.], e un șoc, o deflagrație, un eveniment pur... Subiectul îndrăgostit nu alege să iubească, ci este înhățat de dragoste” (p.11).

”Dorința e sortită uzurii. Dorința sau deșertul. Incandescența sau rutina. Cheful sau plictisul. Asta e, potrivit lui Kepesh [protagonistul din Profesorul de dorință, n. m.], singura alternativă. Erosul nu se poate reduce la sexualitate. Dar dincolo de sexualitate nu există eros” (p.103).

”...noi am dublat iubirea prin iubirea pentru iubire, cu riscul de a o substitui pe cea dintîi cu cea de a doua” (p.123). Așa i s-a întîmplat, în secolul al IV-lea, și sfîntului Augustin: amabam amare.

”Moartea, într-adevăr, e mai fragilă decît ceea ce e muritor. Mortul e un muritor hiperbolic” (136). De reținut pentru conferințe și seminarii...

”Bibi e grafomană. Și ce este grafomania? Este lirismul de coșmar al epocilor democratice” (definiția lui F. este suficient de lirică pentru a trezi în capetele cititorilor mai exigenți un coșmar; p.141).

”Cu alte cuvinte, omul se deosebește de animal prin acest tralala. Tratala-ul îi este propriu omului, omului în toate ipostazele sale: dragostea, moartea, făgăduința” (p.145).


P. S. În imagine: Montserrat Gudiol (n. 1933): Amoureux.


Citiţi în continuare!

vineri, 19 iunie 2015

Eșec, euforie, succes, eșec



Ofer mai jos două citate. Din primul rezultă că scrisul este o suferință fără ieșire. Aceasta a fost credința lui Philip Roth. Din al doilea citat rezultă că scrisul e singura cale spre fericire. Flaubert așa l-a privit. Nu voi comenta acum cele două opinii. Observ însă că ambii scriitori au dreptate.

Cînd a anunțat pentru prima dată, într-un interviu publicat în revista franceză InRocks (în noiembrie 2012), că a renunțat la scris, Philip Roth a declarat senin: ”a scrie înseamnă să greșești întotdeauna... Toate ciornele tale spun povestea eșecului tău... Nu mai am energia frustrării, forța de a mă confrunta. Căci a scrie înseamnă a fi frustrat: îți petreci vremea punînd pe hîrtie cuvîntul greșit, fraza greșită, povestea greșită. Te înșeli fără încetare, eșuezi fără încetare și trebuie, astfel, să trăiești într-o frustrare perpetuă. Îți spui permanent că nu merge, că trebuie să o iei de la început. Am obosit. Traversez o epocă diferită a vieții mele; mi-am pierdut orice formă de fanatism și nu resimt nici o melancolie”.

Nimeni nu spune că Flaubert scria mai ușor: a resimțit și el frustrarea, fraza greșită, amăgirea, timpul irosit. Numai că, în deosebire de Roth, prozatorul francez nu și-a pierdut niciodată energia frustrării. Căutarea unui cuvînt, a unui adverb luminos la sfîrșitul unei propoziții, putea dura o săptămînă, o lună. Nimic nu-l oprea să-și continue munca. Nici o frustrare. Cînd reușea, trăia un frison euforic și o anunța imediat pe Louise Colet în termeni exaltați:

”...am fost obligat să mă scol să-mi caut batista; îmi curgeau lacrimile pe obraz. Mă înduioșasem eu însumi scriind, aveam o voluptate plină de delicii, izvorîtă și din emoția ideii mele, și din fraza care o exprima, și din satisfacția de a o fi găsit... Sînt, în ordinea asta, emoții mai înalte: acelea în care elementul sensibil nu intră cu nimic. Ele depășesc atunci virtutea în frumusețe morală... Am întrevăzut cîteodată (în zilele mele mari cu soare), la lumina unui entuziasm care îmi înfioară pielea de la tălpi pînă la rădăcina părului, o stare de spirit astfel superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă” (Scrisoare către Louise Colet din 24 aprilie 1852).


P. S. În imagine: Portrait de Jean Miélot, secrétaire, scribe et traducteur de Philippe le Bon.


Citiţi în continuare!

joi, 18 iunie 2015

Domni. Deocamdată fără doamne



Gonçalo M. Tavares, Cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nuțu, București: Editura ALLFA, 2014, 243p.

Gonçalo M. Tavares, Alte cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nuțu, București: Editura ALLFA, 2015, 328p.


Tedi Coman și LuciaT mi-au atras atenția cu gingășie asupra acestui scriitor inventiv și silitor, profesor de epistemologie (sic!) la o universitate din Lisabona, doctor în Arte & Litere și master în educație fizică. Dacă n-ar fi fost ele (și, prin urmare, coincidența impreviziblă de gingășii), nu i-aș fi cercetat cărțile. Și ar fi fost păcat.

Dacă vreți să vă faceți o idee cu privire la volumele de mai sus (fără să le deschideți), închipuiți-vă Caracterele lui Theophrast, ori Martorul auditiv al lui Elias Canetti (din care am tradus cîndva), ori parabolele lui Kafka, ori prozele lui Urmuz (da, Urmuz, contemporanul nostru, nimeni altul!). Dar, mai ales, gîndiți-vă intens la Povestirile despre domnul Keuner, compuse cîndva de domnul Bertolt Brecht.

Același umor sec, negru chiar, aceleași personaje un pic caraghioase, infantile, lipsite de orice substanță ontologică, dar purtate mereu de impulsul cogitației pînă în pînzele absurdului absolut. Și, dacă e cazul, dincolo de ele. E vorba de un proiect ”grafico-literar”, a spus Tavares, într-un interviu, un ”omagiu” indirect adus unor scriitori eminenți și bizari, chiar dacă personajele nu seamănă deloc, dar deloc cu făpturile originale, întrucît bizareria lor este de-a dreptul incomparabilă.

Tavares a realizat / construit și o așezare utopică pentru aceste caractere buclucașe, o mahala a Lisabonei, ”O Bairro” (așa se numește proiectul său). Cu excepția lui Robert Walser (care locuiește într-o pădure, probabil într-un azil) și a lui Rimbaud (imposibil de localizat pe harta literaturii, îl găsiți la dreapta sus), toți indivizii cartierului beneficiază de edificii spațioase, etajate, cu multe ferestre și oglinzi. E o lume masculină de becheri și burlaci, de filosofi solemni, cu o singură excepție (pe care nu am dreptul s-o divulg aici). Un club foarte exclusivist de Domni ciudați, s-ar putea zice, o Elită precum aceea a poeților din Nobilul Castel al lui Dante. O singură doamnă își face apariția pe neașteptate, exact cînd te aștepți mai puțin, trîntind cu zgomot ușa de la intrarea unui imobil: ”delicata doamnă Woolf”. Iată cum arată așezarea după un plan provizoriu, fiindcă Tavares vrea să urce numărul locuitorilor la peste 50 și va redacta portrete anecdotice (nu a scris încă despre Proust sau Borges) cît îl vor ține cheful și inspirația:



Tavares și-a realizat portretele pe rînd (un caracter, și apoi încă unul, și încă unul, și apoi încă două, și tot așa), a început în 2002 (primul chemat / ales a fost O Senhor Valéry) și s-a oprit (temporar, probabil) în 2010, cu portretul lui T. S. Eliot, după ce îl prezentase pe Emanuel Swedenborg, misticul suedez care convorbea cu îngerii. Traducerea românească le cuprinde toate ”caracterele” și sînt fix zece în total:

1. O Senhor Valéry,2002, 88p
2. O Senhor Henri, 2003, 96p.
3. O Senhor Brecht,2004, 72p.
4. O Senhor Juarroz, 2004, 64p.
5. O Senhor Kraus, 2005, 120p.
6. O Senhor Calvino, 2005, 72p.
7. O Senhor Walser, 2006, 48p.
8. O Senhor Breton, 2008, 56p.
9. O Senhor Swedenborg, 2009, 112p.
10. O Senhor Eliot, 2010, 80p.

Nu e vorba de biografii și nici de eseuri, deși autointerviul lui Breton poate fi privit ca un eseu despre rostul precar al poeziei: ”Cînd femeile cu gene lungi şi bărbaţii cu inima fremătîndă spun că poezia este hrana lor, se vede bine că n-au suferit niciodată de foame”. Tavares a folosit o mulțime de procedee narative și de genuri literare. Predomină fabula insolubilă, para-filosofică, în care găsim o înțelepciune aiurită și perfect nefolositoare. Nu știu care a fost miza lui Gonçalo M. Tavares, cînd s-a apucat de lucru, și nici nu mă interesează în chip deosebit. A vrut pesemne să se / ne distreze. Eu unul m-am amuzat copios. Ceea ce vă doresc și vouă.

P. S. În imagine: Antonio Saura, illustration pour Don Quichotte.


Citiţi în continuare!

Breviarul sceptic


Se mai găsește în (unele) librării ultima mea carte, Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate (Polirom, 2013).

Cea mai convenabilă ofertă este aceea de pe site-ul elefant.ro. Din păcate, Porunca lui rabbi Akiba s-a epuizat.

M-am înșelat. Cel mai ieftin și mai ieftin e pe libris.ro. Aruncați un ochi aici. Transportul volumului e gratuit. Și ar fi mare păcat să nu aveți Breviarul sceptic în casă...


Citiţi în continuare!

marți, 16 iunie 2015

Secretul



În limbile moderne, termenul ”secret” intră abia în secolul al XV-lea. El provine din latinescul ”secretus”, participiul trecut al verbului neregulat secerno, care înseamnă a separa, a pune la o parte. Secerno este compus din verbul cerno, a tria, a cerne, și din prefixul se, care indică separarea. De la cerno derivă discerno, a discerne, a deosebi (cenușiul de negru, grîul de neghină, adevărul de minciună, binele de rău), excerno, a elimina, a scoate, și secerno, care a dat secreție și secret. Secreția și secretul au, așadar, aceeași origine etimologică.

Prin urmare, la rădăcina termenului ”secret” stă operația de a cerne, de a identifica un individ într-o mulțime...
Nu există un nume pentru deținătorul (și purtătorul) unui secret. Din cîte știm, secretarul (termenul vine din latinescul ”secretarius”; secretarium desemna locul retras, tainic) nu are obligația de a păstra un secret. Aș propune, pe urmele lui Vladimir Jankélévitch (mă gîndesc la cartea lui din 1936 intitulată Ironia), substantivul confident, întrucît nu există secret în sine (secret cu un singur deținător), ci doar secret partajat cu altul (cu preotul căruia i te mărturisești, de pildă). Comunitatea pitagoriciană se baza, după cum știm, pe secret. Dar secretul era cunoscut de mai mulți. Era o posesiune ”interioară”.

Secretul este, de obicei, asociat simțului olfacției. Iată cîteva sintagme care atestă această afinitate: ”a mirosi un secret”, ”a-ți vîrî nasul peste tot”. Așa cum cîinii iau urma vînatului, îl adulmecă, la fel detectivii iau urma vinovatului. Se știe că Sherlock Holmes sau Poirot au avut un nas foarte ascuțit (cf. și articolul lui Gérard Vincent, din Istoria vieții private, vol.9).

În concluzie, secretul nu este inodor. De la el pornesc efluvii discrete după care poate fi sesizat și prins...

P. S. În imagine:Cave canem”, mozaic roman.


Citiţi în continuare!

vineri, 12 iunie 2015

Zece guri și zece mii de cuvinte (2)


Despre toposul inefabilului am mai scris aici. Mi-am cules citatele din Homer (Iliada, II: 484-494) și din Hermann Hesse (Narcis și Gură-de-Aur, traducere de Ivan Denes, București: Editura RAO,1998, p.91). Scriitorii pretind că nu pot descrie ceva tocmai pentru a-i sublinia excelența. A cînta frumusețea desăvîrșită a femeii este întotdeauna peste puterile poetului.

Am găsit încă două exemple de topos al inefabilului. Cel dintîi este din Gogol, Însemnările unui nebun: ”Aproape de 1 şi jumătate, s-a întîmplat un eveniment pe care nu-l poate descrie nici o pană. S-a deschis uşa şi crezînd că-i directorul, am sărit de pe scaun cu hîrtiile. Dar era Ea. Chiar Ea! Sfinte Dumnezeule, cum era îmbrăcată! Purta o rochie albă ca lebăda; vai, ce minunată era! Şi parcă era soarele cînd m-a privit…”. Ca de obicei, îndrăgostitul se comportă contradictoriu. Deși frumusețea fetei nu poate fi zugrăvită de nici o pană, el oferă, totuși, cîteva sugestii (vagi, este drept).

Al doilea exemplu e dintr-un vechi manuscris moldovenesc (nota unui copist misogin de la începutul secolului al XIX-lea). De data asta, femeia devine o făptură malefică, de care e bine să fugi. Șiretenia ei este imposibil de cuprins în cuvinte: ”De-ar fi cerneală ca apa mării şi ca stelile ceriului, nenumărată mulţime de scriitori, şi încă tot nu ar putea pentru ca să scrie năravuri muiereşti, pentru că sînt foarte diavoleşti, di la începutul lumii şi până acum” (nota unui copist pe un manuscris de la începutul secolului XIX).

Toposul vădește fie refuzul poetului de a descrie ceva, fie imposibilitatea de a o face, fie reprezintă pur și simplu o hiperbolă.

P. S. În imagine: Bartolomeo Veneto (? - 1555), Ritratto di Flora (Lucrezia Borgia, 1510 - 1520).


Citiţi în continuare!

miercuri, 10 iunie 2015

Steluța


Am avut un prieten care punea note cărțile. Astăzi, pe Goodreads, o carte este judecată / estimată printr-un număr de steluțe (de la una la cinci), amicul meu le punea note. Este și asta o formă de critică literară. Mă amuza să văd la amicul meu că-l nota generos pe însuși William Faulkner. Îi dădea numai note mari: 8, 9, 10. În sistemul lui de notare, Faulkner era premiant cu coroniță. Îl considera un prozator uriaș, ceea ce, probabil că și este.

Eu nu aveam acest obicei și nici nu l-am preluat, chiar dacă mai jos îl voi parodia. Și, în plus, după ce am citit, la îndemnul lui mieros, Pe patul de moarte (***), Zgomotul și furia (**), ajuns la Cătunul (*), simțul meu estetic s-a ofilit / atrofiat de tot. Romanul nu mi-a plăcut aproape deloc. Și nici nu-l prea înțelegeam. Am constatat, astfel, că aveam sisteme de notare diferite și opinii diferite cu privire la una și aceeași operă. Nimic mai firesc. Citeam concomitent cărțile. Ne despărțeam în judecăți. Și ăsta e farmecul lecturii în doi. Mai departe de Cătunul nu am putut trece decît peste un deceniu și mai bine, la sugestia prietenei C. S., o vestală a cultului dedicat de cititorii mai sensibili decît mine lui Faulkner. Am citit anevoios și fără nici o plăcere Lumină de august (**). Din păcate, prozatorul american nu mi-a plăcut nici de această dată. Îl voi relua peste un deceniu...

Nu-mi explic antipatia mea față de acest autor. Am încercat s-o justific a posteriori, am găsit că omul Faulkner mi-e direct antipatic, că nu citea suficient și că exagera cu alcoolul, dar mai mult de atît nu am fost în stare să invoc.

Împărțim lumea în două de îndată ce învățăm să citim și să observăm. Îmi place / nu-mi place. Cutare ceai de iederă ne place, dar ceaiul de hrișcă (mai sănătos, cu proprietăți miraculoase), nu. Este o reacție cvasi-spontană. Cu scriitorii procedăm la fel. Dar faptul de a (nu)-ți plăcea ceva nu afectează cîtuși de puțin obiectul simpatiei / antipatiei tale. Dacă o carte e bună, ea este bună chiar dacă eu o notez cu 4 și îi acord doar o steluță pricăjită.

Nu mai demult decît prin aprilie, satana l-a împins pe Salman Rushdie să intre pe Goodreads și să estimeze prin steluțe vreo 40 de romane. A notat Lucky Jim de Kingsley Amis cu (numai) o steluță și Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee, cu trei. Judecățile lui Rushdie au devenit publice. Scandal. Blasfemie! Cum să dai unei capodopere (mă refer la romanul lui Harper Lee) doar 3 (trei) steluțe? Ori ești invidios, ori ești strîmb alcătuit și nu ți-ai exersat cum se cuvine judecata de gust, aia de care vorbea Kant că nu poate fi cu nici un chip universalizată, ori ai vrut să faci o glumă. În treacăt fie spus, am citit de curînd Să ucizi o pasăre cîntătoare (a reeditat-o Polirom în colecția 10+) și nu mi-a plăcut de nici un fel.

Scandalul s-a iscat și din ideea că o capodoperă nu se poate discuta și că unicul mod de a o judeca e extazul mut ori mulțimea completă de steluțe. Față de clasici se cade să fim respectuoși. Dar eu nu cred că Salman Rushdie a notat cărțile alea la mișto, ca să-i provoace / mîhnească pe adoratorii lui Kingsley Amis sau pe cei ai lui Harper Lee. Pesemne că nu-i place un anume timp de roman. Nu are organ pentru el, cum se spunea odinioară. Dacă acele cărți sînt cu adevărat excelente, ele au rămas excelente și după ce le-a desființat (prin intermediul buclucașelor steluțe) autorul Versetelor satanice (*).

Aș încheia această notă printr-o sfidare. Aș califica următoarele cărți-cult (supra-evaluate în opinia mea) cu cîte o steluță indulgentă (*):

F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, 1925. O melodramă. N-am înțeles niciodată ce-au văzut criticii americani acolo. Probabil că îmi lipsește experiența anilor nebunatici.

J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară, 1951. Nici lui Umberto Eco nu-i place. Dar asta chiar nu mai contează...


P. S. În imagine: Jan Gossaert detto Mabuse: Ritratto di un mercante (detail, 1530)


Citiţi în continuare!

duminică, 7 iunie 2015

Într-o vreme (în stilul lui Perec)


Într-o vreme, îmi plăcea să citesc poezii în pădurea de la Cetățuia; acum, nu.

Într-o vreme, îmi plăcea să fac plajă pe acoperișul blocului; acum, nu.

Într-o vreme, îmi plăcea să port o brățară de oțel la încheietura mînii stîngi și părul împletit în coadă, spre uimirea Alinei M.; acum, nu.

Într-o vreme, îmi plăcea să dorm pe podeaua tare, ca reumaticii; acum, nu.

Într-o vreme, îmi plăcea o femeie cu ochii negri; acum, nu.

Într-o vreme, îmi plăcea să decupez articole din România literară și din Contemporanul; acum, nu.

Într-o vreme, îmi plăcea să stau de vorbă cu înțelepții; acum, nu.

Într-o vreme, îmi plăcea să țin cursuri și seminarii; acum, nu.

Într-o vreme, îmi plăcea să mă gîndesc la moarte ca la o posibilitate imposibilă; acum, nu.

Într-o vreme, îmi plăceau papanașii cu smîntînă și ciorba de văcuță; acum, nu.

Într-o vreme, îmi plăcea să mă gîndesc la anul 2000; acum, nu.

Într-o vreme, nu aveam dureri de spate și puteam sări într-un picior cam de aici și pînă la Hîrlău; acum, da / nu...


P. S. În imagine: Hélène Morio: Portret pe fond bleu  (1945).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 6 iunie 2015

Apocalipsa după Clarice Lispector


Clarice Lispector, Patimile după G. H., traducere din limba portugheză de Dan Munteanu Colán, București: Editura Univers, Colecția Globus, 2015, 144p.


Din tot ce-am citit despre cartea semnată de Lispector (și am citit destul, vă rog să mă credeți pe cuvînt), cel mai tare și mai tare m-a amuzat o recenzie publicată de o anume Suzanne Ruta, în New York Times din 8 ianuarie 1989. Suzanne Ruta tocmai publicase o carte despre Stalin, avea deci vederi ideologice ferme, adevăruri, principii.

Ruta a observat, de pildă, faptul revoltător că ”eroina” din Patimile după G. H. este o sculptoriță diletantă, nemăritată și fără copii, cu mulți bani (și timp) la dispoziție. Averea îi permite să ducă o viață de huzur și, în plus, să țină o fată în casă, pe nume Janair, o afro-braziliană, să o exploateze minuțios. Ifosele ei de artistă ratată o împing pe Janair să renunțe la un servici umilitor și să-și caute un rost în altă parte.

Dar G. H. nu este numai bogată, e și meschină. Janair pleacă și, imediat, stăpîna îi controlează camera. N-a furat oare nimic, scorpia tuciurile? Crede că va găsi acolo dezordine, murdărie, ca la oamenii inculți, din clasa de jos. Se înșală. Sărmana Janair a lăsat în urmă o curățenie lucie. Totuși, pe unul dintre pereți a trasat, în cărbune, niște desene de inspirație marxistă: un bărbat, o femeie, un cîine. Și a mai lăsat ceva pentru a-și exprima disprețul față de cei avuți: un gîndac înfiorător în garderob.

Plictisul existențial al sculptoriței (propriu claselor trîndave) și apariția neașteptată a gîndacului stîrnesc în mintea ei (a lui GH) o viziune: orice femeie ”from Brazil's upper class discover that boredom can be the precursor to revelation. G.H. is another member of the leisure class" (am citat un pasaj din Suzanne Ruta).

Recenzia din The New York Times m-a derutat mai tare decît cartea scrisă de Clarice Lispector în 1963 (ca o eliberare după o perioadă dificilă) și publicată în 1964. Ce-are a face lupta de clasă cu Prefectura? Patimile după G. H. (inițialele provin, poate, de la sintagma latinească ”genus humanum”) descriu o ”meditație vizuală”. Natura e Dumnezeu (ideea aparține lui Spinoza) și ea nu se sinchisește de nimeni. E neutrul, indiferența, în-sinele. Viața nu are o finalitate umană. Omul nu este încununarea creației, cum spune principiul antropic. Lumea nu există ”propter nos homines”. Iisus nu s-a întrupat pentru a-l mîntui pe om. Și, la urma urmelor, în acest univers, nimic nu e pentru om.

Văd în Patimile după G. H. a imensă parodie a apocalipsei. Nu este o carte de amuzament, dacă vreți amuzament, căutați-l în romanul Donnei Tartt. Este, în schimb, o carte care (te) pune pe gînduri. Am copiat cîteva propoziții tocmai în acest sens, ca să vă faceți o idee. Sau mai multe...



”M-am născut fără să am o misiune, natura mea nu îmi impunea nici una; și întotdeauna am fost destul de abilă ca să nu-mi impun un rol” (p.16).

”Cum să explic acum că încă de atunci începeam să văd ceea ce de-abia după aceea va fi evident? Fără să știu am și ajuns pe culoar în fața camerei. Începeam să văd, și nu știam; am văzut de cînd m-am născut și nu știam, nu știam” (p.22).

”[Camera] era o violare a ghilimelelor mele, a ghilimelelor care făceau din mine un citat” (p.29).

”Atunci am intrat.
Cum să-ți explic că mi se întîmpla ceva ce nu înțeleg?” (p.31).

”Era un gîndac la fel de bătrîn ca salamandrele, himerele, grifonii și leviatanul” (p.40).

”...ce am văzut era chiar viața uitîndu-se la mine” (41).

”Nu înțeleg și mi-e teamă să înțeleg” (49).

”...cea mai groaznică descoperire a fost că lumea nu este umană și că nu sîntem umani” (p.51).

”...libertatea nu te scapă de vină. Infima parte divină din mine este mai mare decît vina umană” (p.65).

”- Dă-mi mîna. Pentru că nu mai știu despre ce vorbesc. Simt că am inventat tot, nimic nu a existat din toate acestea!” (p.73).

”...atunci am văzut ceva ce nimeni nu va povesti. Am văzut, cu detașarea celui ce nu-și va povesti nici lui însuși ce a văzut. Vedeam precum cineva care nu va avea nevoie niciodată să înțeleagă ce vede” (p.81).

”Era vorba doar de o meditație vizuală” (86).

”Ce mă speria încă era faptul că însăși oroarea ce nu poate fi pedepsită va fi absorbită din nou cu generozitate de abisul timpului interminabil, de abisul înălțimilor interminabile, de profundul abis al lui Dumnezeu: absorbită de sînul unei indiferențe” (p.94).

”Viitorul, vai mie, este mai aproape de mine decît clipa prezentă” (p.95).

”În schimb, depinde de mine să ajung în mod liber să fiu ceea ce în mod inevitabil sînt. Sînt stăpîna fatalității mele și, dacă m-aș hotărî să n-o împlinesc, aș rămîne în afara naturii mele specific vie” (96).

”...trebuie doar să aleg să trăiesc. Sîntem liberi, și acesta este infernul” (p.97).

”Mă aflam în însuși sînul unei indiferențe imobile și în alertă. Și în sînul unei iubiri indiferente..., al unei dureri indiferente. Al unui Dumnezeu pe care, deși îl iubeam, nu înțelegeam ce voia de la mine. Știu că El voia să fiu egalul Lui și să devin ca El printr-o iubire de care eu nu eram capabilă” (p.98).

”Căzusem în ispita de a vedea, în ispita de a ști și de a simți” (98).

”Mă aventurasem în lume în căutarea întrebării care este posterioară răspunsului” (p.107).

”Ah, nu știu cum să-ți spun, fiindcă sînt elocventă numai cînd greșesc...” (p.110).

”Floarea nu a fost făcută ca noi s-o privim și să-i mirosim parfumul, și totuși o privim și o mirosim” (p.117).

”Lumea nu are intenția de frumusețe și asta înainte m-ar fi șocat: în lume nu există un plan estetic, nici măcar planul estetic al bunătății, și asta înainte m-ar fi șocat” (p.125).

”...sînt umiliți doar cei ce nu sînt umili...” (p.127).

”A fi este a fi dincolo de uman” (p.138).

”A renunța este cea mai sacră alegere a unei vieți... Renunțarea este revelație” (p.141).


P. S. În imagine: L'Aigle de l'Apocalypse, Tenture de l'Apocalypse d'Angers, 1373-1382.


Citiţi în continuare!

miercuri, 3 iunie 2015

Sticletele


Donna Tartt, Sticletele, traducere de Justina Bando, București: Editura Litera, 2015, 1112p.


Se îmbracă băiețește. Are o voce de fetiță, fără tonuri grave, gen Kyle Minogue. E subțirică, mignonă, transparentă, imponderabilă. Te privește cu un chip angelic, ermetic, androgin.

Părul tăiat scurt, împărțit în două de o cărare pe dreapta. Ochi căprui, ”de culoarea mierii” (asta am luat-o dintr-o gazetă franțuzească). Ten palid de reclusă (tot de acolo). Cea mai frecventă întrebare în legătură cu ea (rezultă imediat de pe Google): dacă s-a măritat pînă acum; și dacă da, cu cine? Nu există un răspuns limpede. În interviuri a fost foarte discretă cu viața personală. Nu știm dacă se plimbă pe bicicletă. Știm, în schimb, că scrie numai de mînă cu cerneluri de culori diferite, pe hîrtie de culori diferite. Nu folosește laptopul. Posteritatea fericită îi va dobîndi manuscrisele, lucru tot mai rar azi, cînd poeții și prozatorii agonizează în fața calculatorului și nu lasă nimic pentru istorici și cercetători.

J. K. Rowling avea un public de copii de gimnaziu. Donna Tartt i-a cucerit pe urmașii lor, adolescenții cu probleme mari, insolubile. Publicul ei se situează undeva în jurul vîrstei de 18-20 de ani. De la J. K. Rowling la Donna Tartt trecerea a fost lină, firească, într-un cuvînt: necesară. Copilul care a supt îndelung profunzimile din Harry Potter and the Philosopher's Stone este gata preparat metafizic pentru problematica din The Goldfinch.

În 2013, cînd s-a publicat Sticletele (al treilea ei roman), lansările s-au urmat una după alta, într-o succesiune de evenimente atent regizată. A fost o sărbătoare continuă. Un triumf. Mai întîi, s-a lansat traducerea olandeză (pe la începutul lui octombrie), apoi a venit originalul englezesc (pe 22 octombrie), apoi traducerea suedeză (către sfîrșitul lunii). O fulgerare prin văzduhuri. Un freamăt și o zbatere de inimi. O emoțiune premeditată.

Recenziile, în unanimitate, au consemnat extazul suprem al specialiștilor. Într-o cronică din The New York Times, venerabila Michiko Kakutani (Pulitzer Prize 1998) a epuizat dintr-o singură mișcare, pe cîteva coloane de elogii, toate epitelele pozitive ale limbii engleze. Sticletele reprezintă ”a Dickensian novel”, o capodoperă, o țîșnire genială. Alții au arătat că Donna Tartt este nu numai un mare scriitor, un incomparabil prozator, dar și ”un gigant al literaturii contemporane” (”a slow-burn literary giant”).

În octombrie 2013, am notat unul dintre puținele momente din istoria umanității instruite în care gustul publicului a coincis cu gustul criticilor celor mai exigenți. Cartea s-a vîndut într-un milion și jumătate de exemplare (pe hîrtie sau în PDF). Va fi tradusă în 32 de limbi.

În 2014, Donna Tartt primește, pentru The Goldfinch, premiul Pulitzer. Devine astfel, la distanță de 16 ani, urmașa lui Philip Roth, care primise premiul pentru Pastorala americană (un roman ceva mai scurt, totuși). Gloriile se succedă: Times o include în lista femeilor celor mai influente. Este fără îndoială un fenomen. American. Fascinează masele...

Sticletele are de toate: un copil de 13 ani (Theodore "Theo" Decker) care își pierde mama într-un atentat terorist, pe cînd vizitau Metropolitan Museum of Art. Un tată dipsoman, care își pierde banii la jocuri de noroc, în Vegas, și moare într-un accident de mașină. O prietenie cu un băiat, Boris, ai cărui părinți au emigrat tocmai din Ucraina. Droguri. Un protector sub figura unui bătrîn anticar înțelept (James "Hobie" Hobart). Un salt în timp de 8 ani. O afacere cu falsuri pentru a-l salva de la faliment pe bunul Hobie. Dificultăți legate de tabloul pe care îl sustrăsese după explozie din muzeul în care se afla cu mama lui (e vorba chiar de ”Goldfinch”). Traficanți veroși de opere de artă. Împușcături în noapte. O iubire neîmplinită pentru o fată (Pippa) care ezită să-și dăruiască inima unui ins dubios ca Theo, consumator îndîrjit de droguri. Revenirea tabloului lui Carel Fabritius în Muzeul de origine. Meditații despre sensul vieții și al morții...

Nu-mi rămîne decît să citez cîteva fraze din acest scriitor gigantic:

”Mama căzu peste mine şi mă apucă de braţ; am simţit-o jilavă şi palidă ca un peşte de baltă”.

”[mama] avea înfăţişarea uşor şifonată a unei păsări marine abătute din drum de curenţi”.

"[tot mama] radia o lumină fermecată, ca de teatru, încât a vedea lucrurile prin ochii ei însemna a le vedea în culori mai vii decât în mod normal”.

”Ea păru surprinsă, ca şi cum ar fi uitat că mă aflam acolo. Haina albă, fluturând în vânt, îi sublinia silueta de ibis cu picioare lungi, parcă gata să-şi desfacă aripile şi să se ridice plutind deasupra parcului”.

Am păstrat pentru final acest glonte filosofic optimist și-l îndrept spre capetele voastre, dragi cititori: ”Fate is cruel but maybe not random. Nature (meaning Death) always wins, but that doesn’t mean we have to bow and gravel to it”.


P. S. 0. O recenzie mai obiectivă decît a mea puteți citi aici (pe blogul lui Răzvan).

P. S. 1. N-ar fi OK să mă fac că nu am auzit de criticii (îndeosebi din UK) care au sesizat în Sticletele o colecție de clișee și de întorsături neverosimile. Vae victis! Poporul cititor i-a invalidat.

P. S. 2. În imagine: Carel Fabritius (1622 – 1654): The Goldfinch (1654).


Citiţi în continuare!

luni, 1 iunie 2015

Cele mai valoroase 10 romane dintr-un secol


În 2005, somat într-un interviu să numească cele mai valoroase romane ale secolului 20, regretatul Gheorghe Crăciun a alcătuit această listă:

1. Elias Canetti – Orbirea
2. William Faulkner – Zgomotul şi furia
3. Italo Svevo – Conştiinţa lui Zeno
4. James Joyce – Ulise
5. Thomas Mann – Muntele vrăjit
6. André Gide – Falsificatorii de bani
7. Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margareta
8. Julio Cortazar – Şotron
9. Mario Vargas Llosa – Războiul sfîrşitului lumii
10. Patrick Süskind - Parfumul

Evident, lista era incompletă și Gheorghe Crăciun a făcut adaos într-o notă:

”Observ însă că am uitat Procesul lui Kafka, Străinul lui Camus, Bîtlanul lui Bassani şi Lecţia de limbă moartă a lui Kusniewicz, un roman de Kundera, altul de Hemingway, altul de Henry Miller, Patul lui Procust, Drumul la zid şi…şi… Cred că nu prea am aptitudini pentru jocul acesta. Sînt prea gurmand…".

Nimeni nu are aptitudini pentru un astfel de joc, dar tuturor ne face plăcere, măcar în închipuire, cînd rămînem numai cu noi înșine, să-l încercăm. Școala cu canoanele ei eterne ne trezește gustul pentru ierarhii și definitiv. Astăzi, toată lumea e împotriva canoanelor occidentale, mulți visează la ”canoane autodistructive”. Canonul, zice-se, este negreșit o chestie imperialistă. A construi canoane vine dintr-un impuls imperialist. Un canon nu e numai o listă de cărți, e și un mod de a gîndi. Unde sînt urmașii foștilor sclavi? Unde a Africa? Și unde sînt China, Japonia, Insulele Capului Verde, Haiti, Botswana, România? După 1985, Academia suedeză s-a grăbit să remedieze canonul exclusivist de odinioară. A învățat lecția.

Prin 2005, dacă mi s-ar fi cerut și mie să numesc 10 romane valoroase (cele mai valoroase dintr-un secol!), aș fi propus o listă asemănătoare cu aceea de mai sus. Sînt romanele citite și discutate aprins de generația mea, în anii 80. Numai despre Canetti și Süskind vorbeam.

În ceea ce mă privește, gustul meu imperialist dictează azi, 1 iunie 2015, luni, un canon diferit. În primul rînd, aș schimba locurile și aș trage mai jos Orbirea. L-aș așeza chiar în vîrf pe Thomas Mann. L-aș scoate decis pe André Gide din top (i-aș fi gâde lui Gide), l-aș scoate la fel de decis pe Faulkner, l-aș amîna pe Italo Svevo (de ce nu Giuseppe Tomasi di Lampedusa cu Ghepardul?), nu m-aș gîndi nici un minut la Kundera și Hemingway, dar aș pune pe masă, printr-o mișcare de mînă insesizabilă, Castelul lui Kafka, Teatrul lui Sabbath de Philip Roth, Detectivii sălbatici de Roberto Bolaño. Abia apoi m-aș gîndi la următoarea mișcare...


P. S. 1. Nu mă pot lăuda că pînă la topul lui Gheorghe Crăciun auzisem de Andrzej Kusniewicz. Abia în seara asta de sărbătoare, am căutat pe net și am văzut că a scris Regele Celor Două Sicilii și Lectia de limbă moartă: ambele romane au apărut în traducere la Univers, în 1998, într-un singur volum. Nu mă îndoiesc că Andrzej Kusniewicz e un prozator însemnat. Cred că Lecția de limbă moartă apăruse în colecția Globus ceva mai devreme.

P. S. 2. În imagine: Pieter Bruegel cel Bătân (aprox. 1525 - 1569): Turnul Babel (circa 1563).


Citiţi în continuare!