vineri, 29 mai 2015

Seninătatea: Stoner și Gertrude Stein


Din Stoner de John Williams (Polirom, traducere din limba engleză de Ariadna Ponta, 2014) vă propun acest pasaj: ”Uneori, cufundat în cărți, îl izbea dintr‑odată revelaţia că sînt atîtea lucruri pe care nu le știe, atîtea cărți pe care nu le citise; și seninătatea pe care se străduia să o obțină se făcea țăndări în clipa în care realiza ce puțin timp îi oferea viața să citească atîtea, să învețe tot ce trebuia să știe” (p.29).

Și acum o poveste adevărată despre Gertrude Stein, care întîmplător a existat și a scris poezii destul de obscure, precum Sacred Emily: poeta a mărturisit unui prieten că, multă vreme, ori de cîte ori intra într-o bibliotecă publică, era cuprinsă de o acută anxietate. Tremura. Vedea ca prin ceață. Mîngîia cărțile, în timp ce literele tremurau ușor ca amăgirile din deșert, cînd suferi de sete, și spera că odată și odată va ajunge la capăt. Va citi și va reține absolut tot. Gîndul acesta îi dădea o cumplită stare de agitație. Abia după multă vreme se liniștea și reușea să se apuce de citit.

Și Gertrude Stein își continua mărturisirea astfel: abia cînd am înțeles, foarte tîrziu, prea tîrziu, că nu voi ajunge niciodată, niciodată, niciodată, niciodată să citesc toate cărțile și toți autorii faimoși, am fost cuprinsă de o bruscă seninătate. M-am resemnat...


P. S. În imagine: Georges-Pierre Seurat (1859 - 1891): La liseuse.


Citiţi în continuare!

miercuri, 27 mai 2015

Așteptîndu-i pe barbari


Îmi petrec toată ziua citind J. M. Coetzee (Așteptîndu-i pe barbari) și abia seara tîrziu mă întorc la blog. De la o vreme, așa se întîmplă nesmintit. Mă despind cu neplăcere de cărți. E mai ușor să citești decît să scrii. E mai ușor să fii posedat decît să posezi.

Cititorii (întotdeauna mici) sînt marii ”scriitori” leneși ai umanității. Ei compun așa-numita ”literatură negativă”, despre care am mai vorbit, literatura pe care o scriu toți cei care nu scriu dintr-un motiv sau altul. Dacă acești indivizi ar consuma tot atîta timp și energie pentru scris cît consumă pentru citit, istoria literaturii s-ar îmbogăți cu alte mii și mii de mii de capodopere. În special, eseuri. Ar deveni celebri. Și-ar vedea pozele prin gazete. Și-ar duce mîna la frunte ca filosofii. Ar da interviuri. Ar fi confundați cu politicienii, cu oamenii importanți. Lumea i-ar arăta cu degetul. Ar fi, în sfîrșit, niște staruri, niște stele polare după care se orientează plebea...

Ca atare și în consecință, mă văd silit să repet un aforism mai vechi (cu cît este mai vechi tot cu atîta aforismul e mai isteț): cititul este o formă de lene, o pasivitate ineficientă, o formă de inerție agitată, o cvasi-moarte. Îți dă impresia gingașă că faci ceva important, în timp ce tu nu faci în realitate nimic (sau chiar mai puțin decît nimic), și știi bine acest adevăr, nu trebuie să ți-l divulge nici un înțelept din adîncul sapienței sale.

Ce faci propriu-zis cînd citești? Îți moi degetul arătător în gură (gest lipsit de orice igienă) și răsfoiești paginile pline de microbi și mucegai. Cititul te transformă într-un sedentar obez și molîu. Ar trebui să citim alergînd prin selva Galatei, făcînd abdomene în grădina Copou, lîngă Tei, ori sărind coarda în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Piața Unirii. Din păcate, noi stăm într-o rînă / pe burtă / ghemuiți / cu genunchii la gură și nu ne clintim din pat / din fotoliu / de pe podea. Ne-a prins cartea. Am cedat amăgirilor. Am ajuns într-o altă lume, mai bună...

Sigur, cititul este un preludiu la / și o pregătire pentru actul sacrosanct al scrisului. Îți dă idei, te emoționează și, mai ales, îți oferă o anume plăcere, nu mai mare decît plăcerea de a ronțăi napolitane. Dar această plăcere minoră (toată lumea va accepta epitetul meu) nu poate fi comparată cu plăcerea divin-transcendentală a scrisului. Cititorul este un amant distrat, care se pierde în preludii și mîngîieri și își dă seama abia în faptul dimineții, ca trubadurii cu Aubade-le lor, că s-a făcut prea tîrziu pentru o partidă de sex veritabil, sălbatic, de neuitat...

Se adeverește încă o dată că adevăratul barbar e scriitorul.


Citiţi în continuare!

luni, 25 mai 2015

Fiara din junglă


Voi cita două / trei titluri (ceva mai jos) și voi încerca să arăt legătura / afinitatea dintre ele. Le separă aproape patru decenii. Henry James a publicat nuvela ”Fiara din junglă” (The Beast in the Jungle) în 1903. Dino Buzzati a terminat Deșertul tătarilor în 1939 și l-a publicat în 1940. N-ar fi rău, poate, să amintesc, în treacăt, faptul că, în 1980, J. M. Coetzee a publicat Așteptîndu-i pe barbari, un titlu preluat dintr-un poem al lui Kavafis (l-am citat cîndva pe FB). Toate cele trei cărți descriu așteptări zadarnice. Transcriu titlurile și coordonatele cărților, poate cineva mai curios din fire le va scotoci prin librării. Toate trei merită orice efort (fizic, pecuniar, emotiv etc.).

Autorii și titlurile, așadar:


Henry James, ”Fiara din junglă”, in Daisy Miller, traducere de Antoaneta Ralian, Iași: Polirom, 2003, 456p.

Dino Buzzati, Deşertul tătarilor, traducere de Niculina Benguş-Tudoriu, Iași: Polirom, 2011, 219p.

J. M. Coetzee, Așteptîndu-i pe barbari, traducere de Michaela Niculescu, București: Humanitas, 2014, 198p.


Nu are importanță dacă autorii s-au citit (ori s-au vorbit) între ei. N-aveau cum, la urma urmelor. Și, în definitiv, tema așteptării unui eveniment excepțional este la fel de veche ca literatura însăși. Toți avem pe cineva / ori ceva de așteptat. Primii creștini l-au așteptat pe Iisus. N-a venit. Au greșit momentul parusiei. Personajele lui Beckett îl așteaptă în zadar pe Godot. Bunul Godot are alte treburi mai importante de făcut și de dres. Filosoful Constantin Noica a avut ”mari așteptări” de la subsemnatul și i-a transmis asta într-o dedicație autografă, scrisă cu pix albastru pe pagina de gardă a Ontologiei sale. A greșit. A mizat pe un ban calp. Eu aștept încă ziua în care voi termina cartea...

În concluzie, orice om se poate înșela în așteptări, mai cu seamă dacă aceste așteptări sînt exagerate și nechibzuite. Mai bine nu aștepți chiar nimic și iei viața așa cum este (bună / rea), cu tot cu prezentul ei meschin. Accepți clipa și totul devine ok: ”carpe diem!” Cînd respingi prezentul pentru un interval nedefinit, rău faci, rău gîndești. În afara morții certe, viitorul nu ascunde nimic deosebit sau prețios. O clipă din viitor nu înseamnă absolut nimic pe lîngă clipa aceasta, sigura pe care o trăim (dacă o trăim).

Eroul din ”Fiara din junglă” s-a convins (de unul singur) că este menit să înfrunte cîndva un eveniment formidabil. Îl compară cu întîlnirea, în bezna junglei, a unei fiare. Se pregătește minuțios. Nu știe cînd va surveni, dar pare sigur pe el / pe eveniment. Se prepară pentru această confruntare toată viața. Nu acordă atenție nimănui. Ignoră iubirea femeii de alături (care nu doar că-l iubește, dar vrea să-l ajute, i se alătură fără a-i cere ceva) și înțelege abia la sfîrșit (într-un cimitir), cînd femeia a murit deja, că întîlnirea cu fiara nemiloasă a fost de fapt o iluzie, o nălucă, o amăgire. Fiara nu a existat decît în mintea lui nesăbuită.

În Deșertul tătarilor, Giovanni Drogo așteaptă, la rîndu-i, în fortăreața de la graniță un atac al seminției sălbatice de la miazănoapte, o invazie a ”tătarilor”, o bătălie nemaipomenită, demnă de analele istoricilor, o bătălie care va rămîne în memoria umanității. Atacul se amînă, tătarii nu sosesc, totul este numai o idee a celor din fortăreață (o idee pe care o acceptă, treptat, și Drogo), un ”presentiment întunecat al unor întîmplări fatale”, menite să-i justifice, să le ofere o rațiune sau un soi de mîntuire profană. Așteptarea goală nu oferă niciodată un sens pozitiv vieții și oricum viața noastră nu are nici un sens, altul decît acela deschis / și anulat de moarte. Ca și John Marcher. protagonistul din ”Fiara din junglă”, Drogo își irosește viața. Măcar dacă ar fi iubit pe cineva.

Henry James sugerează că viața omului nu se poate justifica decît prin iubire. Dino Buzzati nu sugerează nimic de felul acesta, el este mai puțin edificator decît prozatorul american. John Marcher își înțelege greșeala, dar nu mai are timp (și nici motiv) să se căiască. În schimb, Giovanni Drogo nu înțelege nimic. Și Henry James, și Dino Buzzati ne previn, totuși, că omul care așteaptă febril și exclusiv ”ceva” anume, ipotetica fiară, tătarii la fel de ipotetici, Gloria și Veșnicia, riscă să moară fără a fi trăit cu adevărat măcar o clipă.

Citez un pasaj din Deșertul tătarilor, îndemnul naratorului către personajul său: ”Dar nimic nu este mai greu decât să mori într-un ţinut străin şi necunoscut, într-un pat oarecare de han, bătrân şi urâţit, fără să laşi pe nimeni în urma ta pe lume. Curaj, Drogo, asta e ultima carte, ieşi în întâmpinarea morţii ca un adevărat soldat, în aşa fel încât existenţa ta ratată cel puţin să sfârşească bine! Răzbună-te, în sfârşit, pe soartă, nimeni nu-ţi va cânta osanale, nimeni nu te va socoti erou sau ceva asemănător, dar tocmai din pricina asta merită osteneala s-o faci! Păşeşte cu pas hotărât în împărăţia întunericului” (p.217).

P. S. În imagine: Georges de la Tour (1593 - 1652): Marie Madeleine, La Madeleine penitente (1638).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 23 mai 2015

Invisible ink


Despre site-ul cărților neglijate am scris mai demult. Autorii pornesc de la ideea că orice carte ”are părțile ei” și că aceste ”părți”  de prea multe ori nu sînt sesizate. Expresia cu ”părțile” aparține, din cîte știu, lui Michel Eyquem de Montaigne, dar o folosește și Gore Pirgu (un filosof mai nou) cu privire la același Montaigne.

The Neglected Book Page este, în definitiv, un site lovinescian, chiar dacă administratorii lui îl ignoră cu desăvîrșite pe E. Lovinescu. Principiul rămîne același. Gusturile se schimbă, părerile criticilor se cuvin revizuite periodic, ne înșelăm frecvent, nu vedem întotdeauna cu limpezime adevărul, avem ochii tulburi și, pe deasupra, mai sîntem și cît se poate de failibili. Ce este azi considerat bun și frumos poate deveni, chiar mîine, în ochii altora mai vigilenți decît noi, urît și prost. Și invers.

Dar despre Christopher Fowler, autor de romane polițiste și dramaturg, încă n-am vorbit. Omul nostru ține o rubrică (sub titlul promițător: ”Invisible Ink”) în The Independent și prezintă săptămînal autori cu totul uitați, sau pe cale de a fi uitați, ceea ce e aproape același lucru, o fatalitate.

Criteriul de selecție și numire nu e tocmai sigur: prezența / absența cărților semnate de acești autori nefericiți pe mult hulitul site Amazon. Dacă un autor nu mai este reeditat, susține suav Fowler, asta înseamnă că lumea nu-l mai vrea și nu-l mai citește: cărțile lui au dispărut pur și simplu din memoria colectivă (din memoria autorităților), au fost scrise de fapt cu o ”cerneală invizibilă”, lumea i-a scos din minte (sau se cuvine s-o facă), s-a descotorosit de ei. Dacă nu-ți golești periodic memoria, riști să nu mai ții minte nici ce ai citit ieri. După acest criteriu ferm, dar drept, cam nouă zecimi dintre scriitorii dintotdeauna dispar treptat în neantul indiferenței. Cei mai mulți chiar își merită soarta. Distrug pădurile...

Pentru o atare operațiune de anihilare îți trebuie un dram de temeritate și răceala științifică a unui chirurg cordial. Neîndoios, Christopher Fowler are ambele însușiri.

Să examinăm rapid pe cine a început să uite omenirea. De pildă, pe Robert Luis Stevenson. Borges a fost un naiv, cînd îl lăuda (și o făcea sistematic, avea o obsesie, săracul). Dar și pe Oscar Wilde. Da, pe însuși Oscar Wilde. Și last but not least, pe Dino Buzzati. Întîmplarea face că acum cîteva săptămîni am citit Deșertul tătarilor. Înțeleg că am procedat greșit și am citit pe cine nu trebuia.

Și aș mai spune ceva: nu e bine să confundăm judecata de gust (care guvernează piața) cu valoarea. Lovinescu a făcut o greșeală, cînd a vorbit de ”valori schimbătoare”. Valoarea, tocmai ea, nu se schimbă. Se schimbă modul nostru de a o percepe / de a o constata, de a interpreta o carte. Atît. Valoarea nu depinde de gustul cuiva. Este ”acolo” indiferent de părerile criticilor. Nu crește cînd e recunoscută, nu scade cînd nu e sesizată. Multă vreme, am gîndit ca Lovinescu. Azi nu mai gîndesc așa. Odiseea lui Homer este o ”scriere” valoroasă (ieri, azi, mîine, întotdeauna), nu contează că o citim în alt chip decît grecii (ca să fiu precis, grecii o ascultau, un rapsod recita versurile), nu contează că nu o mai citim ori că uităm pur și simplu că am citit-o. Și, la urmă, că uităm pînă și faptul că am uitat-o...

Mi-am propus să scriu mîine despre ”uitatul” Dino Buzzati și Deșertul tătarilor. Măcar cîteva pasaje tot voi cita. Ca să-i fac în ciudă lui Christopher Fowler. O să-i dau cu sîc din Isarlîk...

P. S. În imagine: Ibara (n. 1950): Le puits de l'oubli.


Citiţi în continuare!

vineri, 22 mai 2015

Bookfest: teologi, filosofi, băgători de seamă


Cîteva cărți scrise de teologi și filosofi, în traducere. Eu le-aș răsfoi măcar, dacă aș ajunge la Tîrg...

Anselm de Canterbury, Despre adevăr (De veritate), ediţie bilingvă, traducere de Cristian Bejan, note şi comentarii de Andrei Marinca, Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2015, 122p. Sf. Anselm a redactat această lucrare (un dialog) pe la 1080, pe cînd se găsea încă la Bec și era prior al mănăstirii de acolo. Cartea face parte dintr-o trilogie. Sf. Anselm definește adevărul ca ”rectitudine care nu poate fi sesizată decît prin intermediul minții” (rectitudo mente sola perceptibilis).

*** Ce este Dumnezeu? Cartea celor 24 filosofi (Liber XXIV philosophorum), ediție bilingvă, traducere şi comentarii de Daniel Coman, Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2015, 134p. 24 de filosofi (nu li se dă numele) propun 24 de definiții ale ființei divine. Pe alese... Compilația a circulat în secolul XIII.

Moshe Idel, Răul primordial în Cabala. Totalitate, perfecțiune, perfectibilitate, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Iași: Polirom, 2015, 394p. Ca și nimicul lui Kant (care e de 4 feluri), răul nu este de o singură specie. Există versiuni ale răului primordial cîți gînditori au meditat asupra acestei noțiuni greu de definit.

Eva Illouz, De ce iubirea doare. O explicație sociologică, traducere din limba engleză de Virgil Stanciu, București: Editura ART, 2015, 344p. Iubirea provoacă în noi un soi de hîrjoneală a umorilor, un dezechilibru sprințar. Ne doare la suflet și la minte, fiindcă nu pricepem niciodată de ce ne-am îndrăgostit. Iubirea nu are rațiuni. Nu poți explica de ce iubești cutare om. Nu înțelegi temeiurile, pricinile. Te îndrăgostești și gata. Apoi suferi. Apoi îți trece...

Alain Finkielkraut, Şi dacă dragostea ar dăinui, traducere de Vlad Russo, București: Humanitas, 2015, 152p. A spune ”Te iubesc” înseamnă a spune ”Te voi iubi pînă la sfîrșitul vieții mele și încă mult după acest fericit moment”. Filosoful comentează patru autori de romane. E ca și cum ai explica femeia, uitîndu-te la niște portrete de femei, o manieră indirectă de a filosofa despre iubire. Din păcate, arșița erotică nu durează mai mult de doi-trei ani, în opinia medicilor (și specialiștilor în afectele gingașe), fix 17 de zile, în opinia celor care au iubit măcar o dată, într-o vară.

Michel Foucault, Guvernarea de sine si guvernarea celorlalți, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Idea, 2015, 392p. Printre altele, tema relației dintre Stăpîn și Slugă, dintre Sătul și Flămînd.

Bruno Latour, Nu am fost niciodată moderni. Eseu de antropologie simetrică, traducere și postfață de Bogdan Ghiu, Editura TACT, 2015, 230p. Autorul denunță ”ipocrizia modernilor”. Încă nu m-am prins ce poate să însemne o antropologie a-simetrică.

Jean-Luc Marion, Despre raționalitatea revelației și iraționalitatea credincioșilor, traducere de Maria-Cornelia Ică jr, Deisis, 2015, 244p. Ca bun agnostic ce sînt, nu mă pot opri să nu dau un citat luminos (pe care vă invit să-l ruminați): ”În cazul gîndirii creștine astăzi, credința și rațiunea nu doar că se contrazic mai puțin ca oricînd, dar însăși problema presupusului lor conflict n-are nici un sens și nici măcar n-ar trebui sa se pună. Ne putem pierde eventual credința (cum sună această ciudată expresie pe care am moștenit-o), dar cu siguranță nu pentru că am cîștigat în rațiune. S-ar putea să pierdem din credință tocmai pentru că ne imaginăm rațiunea incapabilă să înțeleagă o parte — și incă o parte decisivă, chiar cea mai decisivă — din ceea ce viața noastră ne face să experimentăm. Foarte repede cedăm: rațiunea nu înțelege totul, sîntem nevoiți să admitem spații imense care ne rămîn de neînțeles și iraționale, pe care le abandonăm credinței și părerii; și foarte repede renunțăm definitiv sa mai gîndim ceea ce am alungat deja din cîmpul sensibilului. Din acest somn al rațiunii se ivesc atunci coșmaruri — ideologice. Prea repede socotită ca venind de la sine și cu totul naturală, separația între credință și rațiune se naște astfel întîi dintr-un deficit de raționalitate, dintr-o capitulare fară luptă a rațiunii înaintea a ceea ce e presupus de negîndit. Dar dacă nu ne pierdem credința dintr-un exces de practică a raționalității, s-ar putea, din contră, să ne pierdem adeseori din raționalitate pentru că excludem prea repede credința și domeniul pe care ea îl deschide, cel al revelatiei. Pierzîndu-ne credința pierdem din rațiune”.

P. S. În imagine: Jules Bastien-Lepage (1848 - 1884), Diogenes: Le philosophe aux pieds nus (1873).


Citiţi în continuare!

miercuri, 20 mai 2015

Bookfest. Dacă aș avea muuuuuuuuuuulți bani, mai mulți decît vă puteți închipui în stare de trezvie


Noica n-a formulat doar idei fanteziste, cum cred unii. A spus odată acest adevăr luminos: într-o bibliotecă / librărie / tîrg de carte trebuie să intri cu o idee, cu un gînd, cu o viclenie. Altfel te pierzi prin desișuri și nu te mai găsește nimeni. Ideea poate lua, firește, (și) forma benignă a unei liste. Eu am compus o listă pentru uz propriu, după gustul meu. E tîrziu să-l mai educ, să-i dau lustru. Dacă voi vedea aceste cărți la Bookfest, este foarte posibil să le cumpăr. Dacă nu, nu. M-am gîndit o dată cînd am făcut lista, mă voi gîndi și a doua oară la fața locului. Astăzi am gîndit destul. Sînt epuizat. Totul are o limită și o cuviință.

Nu-mi pot permite să cumpăr orice. Nu-s bancher. N-am luat un împrumut de 3 milioane juma de la BRD. Sînt un biet prof dintr-un biet tîrg: profii au femei și copii numeroși (cîte o femeie personală de fiecare, nu vă gîndiți la prostii), au idealuri, aspirații, principii, beteșuguri, dar bani nu prea au. Mai bine spus, n-au.

Deși m-am oprit la ficțiune și am ales doar autori străini, lista e maximală, dacă m-aș lăsa în voia ei, mi-aș da salariul pe trei luni în acest loc de pierzanie. Există și alte locuri de pierzanie, mai plăcute. De pildă: Taverna. O propun, deci, spre matură chibzuință. Puteți tăia sau adăuga autori și titluri, după cum vă lasă punga și inima. La sfîrșit am numit două cărți pentru cei care iubesc poezia (ori o scriu). Mîine voi face o listă de autori români și alta de filosofi (că și ei sînt oameni).


Umberto Eco, Numărul zero, traducere de Ștefania Mincu, Iași: Polirom, 2015, 232p. Al șaptelea roman al prozatorului. Despre ziariști și moguli. Pare inspirat de / și scos din realitatea românească.

Ian McEwan, Legea copiilor, traducere de Dan Croitoru, Iași: Polirom, 2015, 216p. Am citit cîteva fragmente din acest roman, mi-au plăcut. Ian McEwan a observant contradicția frecventă dintre bine (în sens moral) și drept (în sens juridic). Nu tot ce-i drept e bun, nu tot ce-i bine e drept / just. Noțiunile nu coincid întotdeauna.

Kazuo Ishiguro, Uriașul îngropat, traducere de Vali Florescu, Iași: Polirom, 2015, 304p. După o tăcere lungă-lungă, Ishiguro propune ceva ciudat. Roman istoric? Fantasy? Rescriere a Romanelor Mesei Rotunde? Vom vedea.


Anthony Marra, Constelaţia fenomenelor vitale, traducere de Ioana Avădani, București: Humanitas, 2015, 372p. Comic, satiric, tocmai pe gustul meu. A fost comparat cu Joseph Heller (cine n-a citit Catch 22, cine nu s-a amuzat?) și Jonathan Safran Foer (cine l-a citit să-mi dea de veste, Totul este iluminat s-a tradus mai demult la Humanitas...).

Thomas Mann, Mărturisirile escrocului Felix Krull, traducere de Corneliu Papadopol, București: Humanitas, 2015, 400p.

J.M. Coetzee, Elizabeth Costello. Opt lecţii, traducere de Irina Horea, București: Humanitas, 2015, 248p. Deși nu-mi place foarte tare, sînt dependent de proza lui Coetzee. Nu-mi explic paradoxul. Tocmai citesc și mă războiesc cu Maestrul din Petersburg...


Meir Shalev, Roman rusesc, traducere de Gheorghe Miletineanu, București: Editura Univers, colecția ”Globus”, 2015, 472p. A apărut acum cîteva luni. Eu nu spun nimic. Dar întrebați-i pe cei care l-au citit deja. Urmați sfatul lor.

Clarice Lispector, Patimile după G.H., traducere și note de Dan Munteanu Colan, București: Editura Univers, colecția ”Globus”, 2015, 145p. Un roman care amintește de Kafka. Intrați în clubul select al celor care iubesc cărțile acestei stranii scriitoare. Din micul club fac parte, printre mulți alții, Simona Sora și LuciaT.

Eduardo Caballero, Alt nume, altă uşă, traducere de Iulia Bobăilă, București: Editura Univers, 2015, 224p. Pare ceva interesant.


W. G. Sebald, Austerlitz, traducere din limba germană și note de Irina Nisipeanu, București: Editura ART, 2015, 312p. Reeditare. Am mai vorbit despre acest roman. Nu are rostul să insist. Sebald a fost un mare prozator (iată că am insistat, totuși).

Bohumil Hrabal, Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, traducere din limba cehă de Corneliu Barborică, București: Editura ART, 2015, 168p. Umor definitiv. Rîzi și rîzi pînă leșini. Nu te mai poți ridica. Rămîi la podea.

Kurt Vonnegut, Pianul mecanic, traducere din engleză de Sanda Aronescu, București: Editura ART, 2015, 432p. Reeditare. Dacă nu aveți acest Vonnegut, e bine să-l cumpărați chiar acum. Dar eu sînt cu siguranță subiectiv, dintr-o pricină evocată deja pe blog. Eram june cînd m-am întîlnit cu cărțile lui Vonnegut. Am rămas fanul lui...


Urmează poeții. Nu e nevoie de nici o exclamație, de nici un comentariu:

Ezra Pound, Opere I. Poezii 1908-1920, traduceri de Mircea Ivănescu şi Radu Vancu; selecţie, îngrijire de ediţie, cronologie, introducere şi comentarii de Horia-Roman Patapievici, București: Humanitas, 2015, 680p.

Paul Celan, Opera poetică (I), traducere inedită de George State, Iași: Polirom, 2015, 312p.


Sper să fiți mult mai inspirați și mai chibzuiți decît sussemnatul.


Citiţi în continuare!

luni, 18 mai 2015

Bolaño


Să fac puțină ordine prin fișe. Din opera lui Roberto Bolaño (1953 - 2003), s-au tradus pînă acum cîteva poezii (mai puțin de zece, cred) și șase volume de proză (romane și povestiri). Ultimele trei cărți din listă (am făcut o listă!) se mai găsesc prin librării, dacă răscoliți rafturile și aveți noroc. Eu am fost și am avut. Așadar:


1. Nocturnă în Chile, traducere de Alina Cantacuzino, București: Editura Curtea Veche, 2008, 144p.

2. O stea îndepărtată, traducere de Alina Cantacuzino, București: Editura Curtea Veche, 2008, 160p. 

3. Târfe asasine, traducere de Alina Cantacuzino, București: Editura Curtea Veche, 2009, 214p. (povestiri).

4. Convorbiri telefonice, traducere şi note de Dan Munteanu Colán, București: Editura Leda, 2011, 224p. (povestiri)

5. Anvers, traducere de Horia Barna, București: Editura Leda, 2011, 128p.

6. Detectivii sălbatici, traducere de Dan Munteanu Colán, București: Editura Leda, 2013, 767p.


Au mai rămas de tradus în prezent sau în viitor două romane: Amuletă și 2666. Toată lumea le așteaptă (sau pretinde că le așteaptă), editurile ne anunță cu surle și trîmbițe că le-au ”prins” deja într-un plan (nu spun care). Oricum, sînt în curs de apariție. nu mai e mult, se lucrează la copertă, s-a ajuns la ultima corectură. Zvonuri menite, probabil, să întrețină în rîndul unei minorități nefericite febra Bolaño. Și mai rămîne, firește, de scos un volum de poezii, o antologie măcar. Oricum, pe astea nu cred că le mai apuc. Din fericire, n-o să trăiesc o sută de ani...



Zilele trecute, am citit Convorbiri telefonice, 14 povestiri faine despre scriitori ratați (prima parte), detectivi metafizici (a doua) și tîrfe angelice (ultima). Nimeni nu iubește mai intens și definitiv decît tîrfele lui Bolaño. Au un suflet de mătase, încăpător ca raiul. Oameni mărunți, cehovieni, care nu pricep mare lucru din viață, fiindcă nici nu au ce, dar intuiesc enigma morții: ”Vorbeau despre moarte și ce este după moarte, nimic în opinia lui Ralph, mai puțin decît nimic în opinia lui Bill” (p.209).

Ironie. Umor. Vervă. Pasaje care amintesc îndeosebi de stilul neologistic al prozelor lui Borges. Și deloc, chiar deeeeeeloc de textele lui Kafka, deși criticii literari îl pomenesc insistent pe Kafka, deoarece (mulțumesc LuciaT) au un fix cu Kafka: dacă recenzezi proza scurtă a cuiva și nu-l menționezi pe Kafka, pari de-a dreptul agramat și primitiv...

Unii au spus că povestirea cea mai faină e ”Sensini”, se poate, dar mie mi-a plăcut cel mai mult aceea cu titlul ”Colegi de celulă” (pp.147-159). Mi-a adus aminte, nu știu de ce (sau știu, dar nu vreau să spun), de ”A Rose for Emily”.

Aș mai face, în treacăt, o observație cu privire la titlurile lui Bolaño, care sînt, măcar aici, banale, inexpresive, neutre. Titlul constituie, de obicei, o cheie de lectură. Așa ne-am învățat. Exegetul găsește acolo intenția autorului, o trimitere explicativă, incipit-ul unei interpretări, o îndrumare prețioasă, un impuls cognitiv. În Marginalii și glosse la Numele rozei, Umberto Eco afirmă că nu trebuie să fie așa. Cele mai bune titluri, continuă Eco, sînt numele proprii, fiindcă nu sugerează cititorilor aproape nimic. Un titlu bun e un titlu tern. Cel mai potrivit titlu ar fi, în consecință, absența lui, precum au procedat pictorii și muzicienii moderniști. Din păcate, editorii (și cititorii) au nevoie de ele, pentru a arăta, cînd discută despre cutare carte, că se referă la o anume carte. Nu la alta. Titlul nu mai este o soluție hermeneutică, funcția lui devine aceea de a menționa un ”obiect textual” și de a-l deosebi de altul. Îți trebuie, totuși, mult curaj pentru a proceda astfel. Așa îmi explic titlurile din Convorbiri telefonice. Și așa îmi explic titlul Convorbiri telefonice. Nu atrage prin nimic. Nu e un titlu ”inteligent”. Nu e un titlu pentru marele public, pentru vulg...

Închei aici. Dar cei care vor citate sînt rugați să examineze următoarele fraze. Dacă nu știi meserie, astfel de fraze nu-ți ies oricît te-ai strădui. Roberto Bolaño știa:



1. ”Am întrebat-o cîți ani are. Douăzeci și doi, a spus. Atunci eu trebuie să am peste treizeci, am spus, și pînă și vocea mea a sunat ciudat” (”Sensini”, p.29).

2. ”Niciodată pînă atunci nu avusese conștiința rolului său minuscul în piramida literaturii. Niciodată pînă atunci nu se simțise atît de important” (”Henri Simon Leprince”, p.31).

3. ”Referințele la persoana lui sînt rare, referințele la opera lui sînt inexistente” (idem, p.34).

4. ”Prezența sa, fragilitatea sa, îngrozitoarea sa mîndrie sînt, pentru unii, un stimulent sau un memento” (idem, p.37).

5. ”Tenacitatea lui îl făcea pînă la urmă să fie simpatic, aureolat de o anume sfințenie literară pe care numai poeții tineri și curvele bătrîne știu s-o aprecieze” (”Enrique Martín”, p.39).

6. ”...și cînd m-am uitat la el, pe chip i se așternuse un zîmbet care voia să spună sînt adult, am înțeles că pentru a te bucura de artă nu e nevoie să te faci de rîs, nu e nevoie să scrii și nici să te tîrăști la picioarele altora” (idem, p.43).

7. ”Mi-a explicat povestea. Era simplă, era de neînțeles” (”Colegi de celulă”, p.156).

8. ”Și atunci sînt tentată să-i spun că toți sîntem niște fantome, că toți am intrat prea devreme în filmele fantomelor, dar bărbatul ăsta e de treabă și nu vreau să-i fac nici un rău, așa că tac din gură. Și pe urmă, cine mă asigură pe mine că el nu știe asta?” (”Joanna Silvestri”, p.189).

9. ”...n-a răspuns nimeni. Pentru o clipă i-a trecut prin cap ideea că e moartă, dar a respins-o pe loc. Una este singurătatea și cu totul altceva este moartea” (”Viața Annei Moore”, p.212).


P. S. În imagine: Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruíz y Picasso (1881 - 1973): Femme au corbeau (1904).


Citiţi în continuare!

vineri, 15 mai 2015

Deșertăciune


W. G. Sebald, Inelele lui Saturn, traducere de Vasile V. Poenaru, Bucureşti: Editura Art, 2014, 304p.


Am vrut să scriu (și) mai mult, am tăiat. Deci, voi fi cît se poate de laconic. Nu am citit Austerlitz, aștept reeditarea de la Art. Despre Austerlitz toată lumea spune că e capodopera prozatorului german. Nu mă îndoiesc.

Cînd a apărut cartea de față (în originalul ei cît se poate de nemțesc: un critic literar de la noi l-a prezentat nu de mult pe Sebald ca pe un ”prozator englez de origine germană”), în 1995, exegeții au pretins că nu-i pot identifica genul literar. Ar fi o lucrare prea ciudată. În această privință au dreptate. S-a vorbit de un roman hibrid, de autobiografie, de autoficțiune, de note de călătorie, de ”ficțiune documentară” (expresia aparține chiar scriitorului) etc. Roman nu are cum fi, nici măcar hibrid, nici măcar în linia lui Laurence Sterne, dacă nu greșesc. Scrierea aparține unui melancolic (Saturn e steaua melancoliei), în timp ce Sterne este mereu și mereu vioi, face haz de orice și nu ia în seamă nimicnicia din jur, pe bună dreptate. Nu merită să o iei în seamă, e cel mai stupid lucru cu putință. Deșertăciunea nu are leac, melancolia adaugă deșertăcinii tot deșertăciune. Într-un cuvînt, povestitorul lui Sebald este un deprimat.

Depresivii nu au proiecte, ei privesc doar spre trecut. Așa procedează și naratorul din Inelele lui Saturn. Pornește într-un soi de peregrinare prin estul Angliei, pe țărmul erodat al Mării Nordului, în comitatele Norfolk și Suffolk, și vizitează așezări pline de trecut, dar fără prezent, biserici, clădiri dezafectate, castele în ruină, parcuri părăsite, foste faruri devenite săli de lectură și muzee, cimitire. Drumeția are loc în august 1992. Peste un an, povestitorul începe s-o consemneze. Termină în data de 13 aprilie 1995.

Călătoria e doar un pretext pentru reverie. Pe de o parte, naratorul rememorează călătoria, pe de alta, se lasă cu totul în voia gîndurilor și a imaginilor. Eseul nu e dialectic, naratorul nu discută idei (nici măcar cît discută Montaigne în eseurile sale), ci este preocupat să ilustreze (prin texte și imagini) un sentiment de zădărnicie: aici a trăit un om cîndva, dincolo s-a ridicat o cetate, un turn de veghe, astăzi totul a devenit un nume gol, totul s-a făcut pulbere și cenușă, nu peste mult orice amintire a locurilor și a oamenilor va pieri. Cartea este în spiritul dezabuzării medievale.

Naratorul e un om cultivat, un cititor erudit, memoria lui este plină de texte pe care le rescrie tocmai cu acest prilej și, uneori, le însoțește de note și bizarerii. Ne relatează o povestire de Borges, un pasaj dintr-o carte a medicului Thomas Browne, biografia lui Joseph Conrad, viața poetului Algernon Charles Swinburne, legenda sfîntului Sebaldus, cel care a trecut Dunărea pe mantia lui (a transformat-o prin puterea sfințeniei sale într-o barcă) și a aprins focul cu țurțuri de gheață.

Aș mai menționa că textul lui Sebald este întrerupt de numeroase fotografii greu descifrabile (așa e și în original, din cîte am aflat), de decupaje din ziare, de hărți etc.

E greu de găsit o unitate în Inelele lui Saturn, principiul narativ este asociația aproape liberă, digresiunea (e singurul lucru care evocă obiceiurile lui Sterne): ”Stînd acum să mă mai gîndesc, îmi vine în minte faptul că pe vremuri...” (p.300).

Cartea lui W. G. Sebald m-a trimis la acele picturi compozite, din baroc, numite ”Vanitas”. Un craniu așezat aproape de o vioară, de o carte, de o scoică, de o statuie veche, de fruntea unui om abătut. Doar mîhnirea ține împreună lucrurile.

P. S. În imagine: Jan Davidszoon de Heem (aprox. 1606 - aprox. 1684): Vanitas.


Citiţi în continuare!

miercuri, 13 mai 2015

Oare cînd vom renunța la cărți? Nu mai e mult...


În De tranquillitate animi. Ad Serenum, IX: 4, Lucius Annaeus Seneca (c. 1 - 65 p. Ch.) spune decis, nemilos ca orice filosof stoic: ”în privința culturii... trebuie să existe măsură. La ce bun nenumărate biblioteci cu grămezi de cărți, cînd stăpînul lor abia ajunge, în toată viața, să le parcurgă [doar] titlurile?” (Quo innumerabiles libros et bybliothecas, quarum dominus vix tota vita indices perlegit?). Din spusa lui Seneca urmează limpede că, încă din timpul vieții lui (primul secol creștin), nici un muritor nu mai putea citi totul. Ideea de bibliografie citită integral devenise caducă...

În 1550, Anton Francesco Doni (1513-1574) repetă opinia lui Seneca: există deja “atît de multe cărţi încît nu avem nici măcar timpul de a citi toate titlurile [acestor cărţi]”.

Alături de “meditaţia” medievală (recitirea - și recitarea - compulsivă a unui singur pasaj din Biblie, ruminatio), au existat şi alte tipuri de lectură. Samuel Johnson (în secolul XVIII) vorbeşte de patru feluri de a citi: (i) hard study (lectura cu note), (ii) perusal (consultarea punctulă), (iii) curious reading (în cazul unui roman), (iv) mere reading (lectura gazetelor).

Observaţii asemănătoare a făcut, în 1612, Francis Bacon în eseul “Of Studies”: “Unele cărți se cuvin gustate, altele înghițite rapid, și cîteva, puține, mestecate și digerate; mai precis, unele cărți se cuvin citite pe sărite, altele, citite în întregime, dar fără un interes exagerat; și doar cîteva se cuvin citite de la un capăt la altul, cu multă răbdare și atenție”.

În 1819, exegetul englez Francis Jeffrey afirmă resemnat: mulţimea prodigioasă a cărţilor ne va aduce la disperare şi, probabil, nu peste multă vreme, vom renunţa la citit.

P. S. În imagine: probabil José de Ribera, Saint Jérôme lisant (mai degrabă o copie).


Citiţi în continuare!

luni, 11 mai 2015

12 ipoteze în legătură cu WS


Am extras din romanul lui Anthony Burgess cîteva ipoteze cu privire la WS. Unele au oarece temei, cele mai multe, nu. Voi prezenta mai jos lista lor și le voi însoți fie de semnul scepticismului absolut (--), fie de semnul încrederii absolute (++). Așadar, în notația mea, (--) înseamnă: nu cred deloc, iar (++): s-ar putea să fie așa cum spune Burgess, deși s-ar putea să fie și altfel, ceea ce numai bunul Dumnezeu știe, fiindcă numai El este omniscient. Semnul (+-) desemnează resemnarea absolută: îmi suspend judecata, nu pot să mă pronunț, mă abțin.

Catalogul ipotezelor:

1. WS (1564 - 1616) a început să scrie sonete pe cînd se afla încă în Stratford-upon-Avon, pe la 14-15 ani: (--). De fapt, WS a început să scrie destul de tîrziu, oricum după vîrsta de 20 de ani. Primul lui poem s-a tipărit în 1593. Cam tot atunci a redactat și prima lui piesă de teatru...

2. WS a urmat școala de gramatică (grammar school, King's New School) din localitatea în care s-a născut: a studiat, probabil, latina și cîțiva scriitori antici, Plaut printre ei: (++). Se presupune că l-a avut ca magistru pe un anume Thomas Jenkins, atestat în școala din Stratford după 1575.

3. WS nu a iubit-o pe Anne Hathawey cu care s-a căsătorit, totuși, în noiembrie 1582, cînd primește o așa-numită ”dispensă de căsătorie” de la episcopul din Worcester; avea 18 ani; soția avea, probabil, cu 8 ani mai mult decît el și era însărcinată; Anne a născut în mai 1583 o fată; au botezat-o Susanna; în februarie 1585, Anne naște doi copii gemeni, un băiat, Hamnet, și o fată, Judith; Hamnet va muri la vîrsta de 11 ani, în august 1596: (++).

4. WS a fost pedagog în casa unui anume John Quedgeley, judecător de pace și gentleman; judecătorul de pace avea 5 băieți și l-a angajat pe WS ca profesor de latină. Ipoteza pornește de la o anecdotă spusă de un actor la mult timp după moartea lui Shakespeare. Povestitorul pretindea că i-a fost prieten și că o știa chiar de la WS: (--).

5. Trimis în Bristol să cumpere o carte, WS vede în ușa unei case o femeie cu părul negru și pielea întunecată, arămie; ar fi cea dintîi întruchipare a unei fantasme care l-a urmărit toată viața: ”doamna brună”: (+-). Partea a doua a ipotezei este adevărată, prima e aproape sigur falsă, deși în vremea lui Shakespeare existau negrese în toate bordelurile din Anglia. Nu e obligatoriu, totuși, ca ”black Lady” să fi fost o negresă. Putea fi pur și simplu o englezoaică mai brunetă, cu părul sîrmos, negru, precum femeia din sonetul 130...

6. Cu această ocazie (ca pedagog), WS dă dovadă de înclinații pedofile și este alungat din casa lui Quedgeley: (--).

7. WS a fost bisexual: (+-). Greu de dovedit doar pe bază de poezii.

8. Richard, fratele mai mic cu 10 ani al lui WS, și Anne Hathawey-Shakespeare au avut o legătură amoroasă (după 1590, WS a locuit mai mult în Londra) și sînt surprinși de WS în casa din New Place: tragedia Hamlet ar face aluzie la acest incident; WS ar fi fost astfel, alături de ceilalți bărbați din lumea sublunară, o victimă (deloc inocentă) a frivolității feminine. Ipoteza a fost enunțată pentru prima dată, în episodul ”Scylla and Charybdis” din Ulysses, de către unul din personajele lui James Joyce. Acest amănunt biografic ar explica accentele misogine din opera lui WS: (+-). Totuși, nu numai WS a vorbit despre ”scorpii” greu de îmblînzit. Toți dramaturgii epocii (și publicul lor) făceau mare haz de înclinația spre păcat a femeilor și de slăbiciunea lor în fața ispitelor de tot felul. Misoginia se dumirește mai ușor, am impresia, prin teama de femeie a bărbaților dintotdeauna.

9. WS a avut sifilis. Morbul francez i-a grăbit moartea (--). Sonetul 147 nu poate fi un temei serios pentru această ipoteză.

10. WS știa limbile greacă, latină și franceză; pe cînd era copist în Stratford, l-ar fi citit pe Rabelais în original: (--). Știa, de fapt, ca să folosesc o vorbă cunoscută, ”small latin and less greek”...

11. WS din Stratford-upon-Avon (și nimeni altcineva), al cărui mormînt se găsește în catedrala Holy Trinity din numitul oraș Stratford, alături de mormîntul lui Anne Hathawey, a scris cu mîna lui toate operele atribuite de tradiție lui WS, actor în Londra, poet și dramaturg: (++).

12. WS a fost și în realitate WS: (++).

Pentru a formula aceste ipoteze, Anthony Burgess a folosit două surse: puținele documente care au rămas de la WS și imaginația liberă. Pentru a le evalua, eu am folosit intuiția cartesiană...

Am utilizat, deci, Anthony Burgess, Ochii doamnei mele. O poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare, traducere de George Volceanov, București: Humanitas, 2015, 290p.

P. S. În imagine: Gustav-Adolf Mossa (1883 - 1971): Prix de la stupidité.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 9 mai 2015

A fost Shakespeare gay?


De la Shakespeare, toată lumea știe, au rămas 154 de sonete. În treacăt fie spus, în limba engleză este aproape imposibil să scrii sonete, fiindcă engleza nu are suficiente rime (vă rog să citiți nota 1), iar sonetul fără versuri rimate e ca mîncarea fără sare. Așadar, n-o să găsiți prea mulți sonetiști printre poeții englezi. Și nici poeți englezi printre sonetiștii remarcabili ai lumii (totuși, vă rog să citiți nota 2). Shakespeare a folosit, probabil, toate rimele.

Se știe la fel de bine că WS nu a publicat el însuși decît două poeme, unul în 1593 și celălalt în anul următor, amîndouă dedicate contelui Henry Wriothesley. În rest, nimic. Nici piese de teatru, nici poezii, nimic, nimic, nimic. Cele 154 de sonete s-au păstrat printr-o întîmplare care nu a depins, firește, de voința lui WS. În fond, nimic nu depinde de voința cuiva. Totul se întîmplă de la sine, fără vreo necesitate, și trebuie luat ca atare, filosofic adică, cu maximă bunăvoință, fără lamentații și cuvinte de prisos.

Așadar, în acest caz, un editor rapace (ca toți editorii dintotdeauna), pe nume Thomas Thorpe a jucat rolul întîmplării. A adunat sonetele care, pesemne, circulau deja printre amatorii de poezie (altfel nu se poate) și le-a publicat în 1609. În 20 mai, cartea a fost gata și a ieșit pe piață. Același Thorpe a adăugat și semnat cu inițialele TT o misterioasă dedicație pentru un și mai misterios Master WH. Pe coperta volumului scrie: Shake-speares Sonnets. Never before imprinted. Numele Shakespeare e scris cu cratimă, mulți editori din vremea lui au procedat întocmai. În vremea lui WS, nu exista copyright. Nu puteai protesta în cazul în care cineva îți fura opera și trăgea folos din asta. Cel mult, te puteai înțelege cu hoțul: din cinci pungi de galbeni îți dădea și ție un galben (calp). La fel s-a întîmplat și cu o parte din piesele dramaturgului. S-au tipărit, una cîte una, fără știința lui (sau, mai bine, fără avizul lui), în așa-numitele Quartos. Termenul ”quarto” desemnează un format de carte. De exemplu, romanul lui Burgess este în format quarto.

Avem, deci, 154 de sonete, atribuite de Thomas Thorpe lui WS. Se pune întrebarea: ce facem cu ele? Cel mai potrivit răspuns ar fi să le tratăm ca pe niște scrieri literare, ficțiuni, poezii de iubire, opere de imaginație, fantasme. Eu unul asta cred și recomand cititorilor de poezie: simpla lectură estetică a sonetelor. Citim versurile pentru a ne bucura. Finalitatea estetică mi se pare, așadar, exhaustivă.

Cel mai obișnuit răspuns este, totuși, altul și el începe astfel:

în timpul lui WS, poezia avea (și) alte finalități decît astăzi. De pildă, una (auto)biografică. Poezia purta un mesaj implicit pentru un destinatar concret, insinuat (fără a fi numit lămurit, se înțelege). Primele 126 de sonete au un destinatar masculin, evocat prin sintagme precum ”my beloved fair youth”, ”fair Lord” sau, mai limpede, ”the master-mistress of my passion”. Ultimele sonete (de la 127 pînă la sfîrșit) se referă la / și invocă o ”doamnă brună”, care nu va fi fost exagerat de frumoasă (dar asta contează, cînd iubești, foarte puțin, aproape deloc sau chiar deloc). Cu siguranță, femeia cu părul sîrmos și cu pielea întunecată avea pe ”vino-ncoa(ce)”.

Doamna brună (black Lady) a interesat mai puțin pe criticii literari și pe iluștrii biografi. Un bărbat scrie sonete unei femei ideale: nimic ieșit din comun. Destinatarul, în schimb, ”chipeșul tînăr”, i-a făcut extrem de curioși, fiindcă, măcar în vremea lui WS, o iubire pentru un bărbat trezea imediat suspiciuni, oroare și, dovedită în justiție, ducea direct la ștreang. Pedeapsa pentru ceea ce englezii numesc ”buggery”, iar noi sodomie, a fost în Anglia, pînă la 1861, spînzurătoarea.

Neted spus: a fost WS gay? Pe temeiul sonetelor, mulți savanți înclină să creadă că WS a fost bisexual. A avut trei copii din căsătoria cu Anne Hathawey: două fete, Susanna & Judith, și un băiat, Hamnet, care a murit la 11 ani, în 1596. În Londra, s-a îndrăgostit, pretind biografii și exegeții, de un aristocrat care îi va fi fost și protector (și mecena). Mai tîrziu, din cețuri, a apărut și doamna brună. Unii au trimis la Lucy Negro, o prostituată. Identitatea amantului încă nu s-a stabilit cu maximă acuratețe. Nici nu are cum fi...

În Ochii doamnei mele, Anthony Burgess susține că iubitul lui WS a fost Henry Wriothesley. Dacă doriți să citiți ipoteza lui Burgess, vă îndemn să mergeți la romanul lui menționat și ieri: Ochii doamnei meleO poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare, traducere de George Volceanov, București: Humanitas, 2015, 290p, 35 lei.

Eu rămîn agnostic. Nu se poate spune despre WS nici că a fost și nici că nu a fost gay. Totul depinde de cum interpretăm sonetele. Alte dovezi nu avem. Iar sonetele nu sînt, orice s-ar spune, niște dovezi materiale.

Nota 1. Citez: ”As George Orwell noted, the cross that English poets have to bear is too few rhyme words (how many for “love”? glove / dove / above – that’s it). There are infinitely more in Italian – the home of the sonnet” (cf. și articolul lui John Sutherland intitulat ”Was Shakespeare gay, and does it matter?” care poate fi citit aici).

Nota 2. Afirmația mea este complet falsă. Citiți amabilul comentariu semnat de Chris Tănăsescu (Margento).

P. S. În imagine: George Henry Hall: An Ideal Portrait of William Shakespeare (1896).


Citiţi în continuare!

vineri, 8 mai 2015

Se rupeau în figuri în acordurile unui cîntec de război belicos


Anthony Burgess, Ochii doamnei mele. O poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare, traducere de George Volceanov, București: Humanitas, 2015, 290p, 35 lei.


O să fac, probabil, mai multe postări despre cartea asta, cu voia Domnului. De altfel, am citit romanul lui Burgess de două ori: mi-a plăcut și nu mi-a plăcut. Mi-am luat și notițe migăloase, am făcut investigații cu privire la William Shakespeare și am constatat, încă o dată, că nu are biografie.

Din păcate, n-am citit în ultimul an o carte cu mai multe greșeli de tipar decît Ochii doamnei mele. Nu-mi explic pricina. Corectura a fost inexistentă. Erorile mișună peste tot ca termitele, litere lipsă în cuvinte sau în număr prea mare (la p.237, ”mîna stînă” în loc de ”mîna stîngă”), termeni care se repetă, îndeosebi prepoziții, enunțuri confuze, nerevizuite, dezacorduri gramaticale. În afară de bravul traducător nu cred că a mai citit cineva cartea lui Burgess înainte de a fi dată la tipar și este mare păcat (romanul e bun, fără a fi o capodoperă). Era nevoie de un ochi din afară, de un redactor nemilos, unele pasaje sună extrem de ciudat în românește. În general, impresia e de grabă și neglijență, Ochii doamnei mele merita o atenție mai mare din partea editorilor.

Nici traducerea nu-i strălucită, se vede imediat că n-a mai fost citită de nimeni, o privire străină din partea unui specialist în engleza lui Shakespeare (și în engleza lui Burgess) nu i-ar fi stricat. Autorul (id est Anthony Burgess) a vrut să realizeze un soi de ”biografie imaginară” în / și cu stilul lui Joyce, cu jocuri de cuvinte, cu parodii, cu trucuri intertextuale, cu aluzii și insinuări, și a folosit un amestec de engleză ”elisabetană” și de argou. Nu i-a reușit întru totul. Multe pagini sînt mai degrabă bombastice. Altele sînt fade. Cîteva sînt, în schimb, excelente. Prea puțin(e). E imposibil să fii Joyce, cînd nu ai geniul lui lingvistic și nici o răbdare pe măsură. Anthony Burgess s-a grăbit (și el!) să-și publice cartea în 1964. Se împlineau 400 de ani de la nașterea lui Shakespeare, Anglia era în sărbătoare, era momentul potrivit pentru o astfel de biografie ipotetică. Dar orice biografie, mai ales în cazul lui WS, este ipotetică. O să inventariez altă dată ipotezele lui Burgess.

Așadar, traducerea nu prea mi-a plăcut. Nu-i suficient să fii dezinvolt (aproape frivol) în limbaj, trebuie să ai simțul măsurii, să alegi cuvîntul potrivit dintr-o sută. Altfel, traduci cam așa:

1. ”Se rupea în figuri aseară, la Gray, pungașul ăsta bătrîn. Toți se rupeau” (p.178).

2. ”Zilele astea se întîmplă o mulțime de chestii la Curte, iar eu stau pe bară” (225).

3.  ”Robin a jucat rolul eroului la Fayal și s-a ales cu mulțumiri din părți” (p.243).

4. ”un gentleman care ține o metresă neagră la el acasă nu dă bine” (p.262).

5. ”Mărșăluiră... în acordurile unui cîntec de război belicos” (p.268). Mă întreb dacă pleonasmul există și în original...

6. ”Estimp” (pp.30, 105, 264) înseamnă recent, în ultimul an și nu ”în acest / același timp”, ”concomitent”, cum pare să creadă traducătorul.

Pesemne că Anthony Burgess a folosit expresii din argoul epocii elisabetane (1564 - 1616). Vulgara românească a anilor 2000 nu mi se pare corespondentul lor cel mai fericit. Aș fi căutat altceva...


Cu toate acestea, ar fi greșit ca observațiile mele să fie luate ca o sugestie de a ignora cartea lui Anthony Burgess. Sigur, ne confruntăm cu o proză extrem de dificilă, multe fraze sînt de-a dreptul obscure, dar trebuie să prețuim acest roman și pentru îndrăzneala (aproape nesăbuită) a autorului: a vrut să fie Joyce. Măcar a îndrăznit. Citiți, rogu-vă, Ochii doamnei mele... Nu veți afla mai multe despre viața lui Shakespeare, dar vă va face negreșit curioși.

Citate voi da în nota de mîine (am pus deja cîteva și pe FB)...

P. S. În imagine: Victorio Macho (1887 - 1966), Virgensilla morenaLa Jeune Vierge brune (1910 - 1915).


Citiţi în continuare!

miercuri, 6 mai 2015

Cartea din buzunarul de la piept


Și, până la urmă, ce este o ”carte”? Noțiunea însăși e problematică. Sensurile ei au variat în timp. Cartea a desemnat, în același timp sau succesiv, multe ”lucruri”: un obiect fizic, un artefact (rotulus, codex etc.), o marfă, un obiect profan, un obiect sacru, venerat (Biblia), un număr de pagini (49 sau / și mai multe), o înșiruire de semne fără spații între ele, o succesiune de cuvinte, un text care spune minții ceva (un obiect simbolic), o enigmă, ceva care dă bătăi de cap, palpitații, un ”text” de anumite dimensiuni despre care un ”paratext” afirmă că este o carte (opinia lui Genette, 1999, p.7), un obiect virtual, o entitate pe cale de dispariție, un vestigiu, ceva mort și îngropat, prilejul unui necrolog intitulat ”The End of Books”, ceva care tocmai a înviat într-o formă complet diferită, un spectru care bântuie Europa, Asia, cele două Americi, Australia și Noua Zeelandă, o sursă de emoții și plăceri (mai mult sau mai puțin vinovate), ceva care ucide orice viață în cititor, un exemplar prețios, indiferent, demn de dispreț, un dar, semnul unei temeri, o pricină de dispute, un oximoron etc.

Mulți înțeleg prin carte un obiect oarecare și o tratează în consecință: ca pe un lucru inert, un teanc de foi. Și, înainte de orice, cartea chiar este un lucru măcar pentru o parte dintre cumpărători, o posesiune, un ornament domestic, o proprietate neutră, o podoabă, un semn de noblețe, de elevație spirituală. Exact asta subliniază și Leah Price într-o lucrare recentă (How to Do Things with Books in Victorian Britain, Princeton: Princeton University Press, 2012, 350p.). Seneca a înțeles de la început confuzia (cf. De tranquilitate animi. Ad Serenum, IX: 1-7): oamenii achiziționează cărți pentru a-și decora odăile, pentru a-i impresiona pe musafiri, din snobism.

În plus, toată lumea a folosit / folosește (măcar o dată în viață) o carte într-un scop care nu coincide cu lectura ei, face abstracție de text: pe vremuri (poate și azi) domnișoarele care voiau să meargă drept (la țintă) o purtau pe creștet (ca exercițiu particular), iar soldații o puneau în buzunarul din dreptul inimii; de multe ori glonțul s-a oprit în carte, printre pagini; există în romanul lui Kurt Vonnegut, Abatorul cinci, un pasaj care vorbește tocmai despre un astfel de norocos, Roland Weary. Cartea l-a salvat. Glonțul n-a ajuns să-i străpungă pieptul. Până la urmă, l-a răpus o banală infecție la un picior.

Definițiile nu m-au mulțumit, așadar, niciodată, dar am reținut din ele ideea, cultivată de erudiții cei mai versați, că o carte bună este o carte care te silește (ori te îmbie), de îndată ce ai terminat-o, s-o recitești, sau măcar să meditezi la această posibilitate cu adevărat înfiorătoare. Mai mult: o carte bună (un ”clasic”, ”a great book”) are, în opinia specialiștilor, trei însușiri: este interesantă, memorabilă și lizibilă (adică îți impune s-o recitești). În articolul ”Why Read the Classics?”, publicat în The New York Review of Books (vol.33, nr.15, 1986), Italo Calvino a găsit mai multe. Cel puțin 14. Voi mai vorbi despre clasici și capodopere.

P. S. În imagine: Paul Sérusier (1864 - 1927), La grammaire (1892).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 2 mai 2015

Opiniile despre iubire ale unui misogin


La iubire, nu-i aşa?, toată lumea se pricepe. Ar trebui să fim mai prudenţi. Mihai Eminescu se întreba într-un poem pe bună dreptate: “Ce e amorul?”. Răspunsul lui rămîne evaziv, cîtă vreme nu defineşte la propriu iubirea, ci afirmă că este “un lung prilej pentru durere”. Dar ce semnifică prilejul însuşi nu spune. Se referea pesemne la iubirea neîmpărtăşită. Dar, împărtăşită sau nu, iubirea este greu - imposibil, poate - de definit. Poeţii o cântă, o laudă şi o proclamă ca forţă care mişcă stelele şi Soarele. Cu toate acestea, ce este cu adevărat iubirea încă nu ştim. În orice caz, este mai mult decât simplul erotism (asta o spunea şi Eminescu în alt loc). Cu erotismul ea este într-o strânsă legătură, dar nu e totuna cu el.

Nu formulez câtuşi de puţin un paradox dacă afirm că iubirea este un afect destul de recent şi destul de rar. Mult mai rar decît ne închipuim şi decît avem curajul să recunoaştem, cînd rămînem singuri cu noi înşine. Iubirea este o invenţie tîrziu-medievală, deşi poeţii antici ne-au lăsat poemul Ars amatoria (adică Meşteşugul iubirii) şi alte scrieri licenţioase. Să ne gîndim, de exemplu, la romanul lui Apuleius Măgarul de aur. Anticii priveau frust “iubirea”, nu se sfiau de sex şi de nuditate şi făceau mare haz pe seama lor. Pentru ei iubirea era ceva superficial, aleatoriu şi iute trecător. Era un soi de aprindere a sîngelui şi nervilor, o arşiţă trupească, o afecţiune feminină şi neserioasă. Bărbatul trebuia să meargă la război (sau în Senat, pentru a dezbate treburile cetății) şi să lase mofturile amorului în seama femeilor şi a matroanelor din Efes. Credința generală era că iubirea ţine de slăbiciunea cărnii şi nu merită să fii serios când vorbești despre ea.

Teologii creştini au fost cu toţii mizantropi. Ei au deosebit cu grijă între iubirea erotică şi iubirea agapică. Latinii au numit-o pe cea din urmă charitas. Iubirea erotică este, desigur, ceva ruşinos şi nedemn. Iubirea-agape înseamnă, în schimb, două lucruri: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Ea nu are şi nu poate avea o conotaţie erotică sau – Doamne fereşte! - sexuală. Este mai degrabă veneraţie pentru Dumnezeu şi grijă părintească / frăţească faţă de aproapele nostru (indiferent de sex). Pe de altă parte, scriu toți teologii, iubirea erotică se naşte dintr-o viclenie a femeii. Este o amăgire diavolească. Depinde de farmece şi magie. E o supremă frivolitate. Femeia este făţarnică, fac adaos teologii creştini, are minte puţină şi este supusă poftelor, instinctelor, Ispititorului.

Cînd apostolul Pavel a scris vestitele cuvinte (citate greşit de toată lumea) “dacă dragoste nu e, nimic nu e”, nu se gîndea, fireşte, la iubirea erotică. El a vrut să sublinieze ceva de felul următor: dacă n-ai grijă şi înţelegere faţă de semenii tăi, dacă nu-i sprijini şi nu-i consolezi în necaz şi suferinţă, totul este în zadar. Avea perfectă dreptate. Însă vorbea de un alt sentiment, cred. În nici un caz despre iubirea-pasiune.

Prin urmare, afectul la care mă refer în această notă este unul recent. Iubirea-pasiune s-a născut printr-o educaţie îndelungată a umanităţii. A fost nevoie de secole întregi pentru a irumpe în sufletul omenesc. În opinia lui Denis de Rougemont, primii care i-au întrezărit natura şi au numit-o pe numele ei adevărat (cu termenul latinesc “amor”) au fost trubadurii medievali. Ei au cîntat o iubire care durează ani şi ani, în pofida separării dintre cavaler şi domniţă (ori în pofida apropierii), o iubire care se sprijină doar pe nostalgie şi nu pe realitatea palpabilă a trupului dezgolit şi a îmbăţişării fugace. Cavalerul pleca în cruciadă, să elibereze Sfîntul Mormînt, şi totuşi continua să iubească o femeie pieritoare, o nălucă, o amintire. Iar domniţa părăsită în castelul ei mohorît nu-l uita şi nu-şi oferea (de obicei) graţiile celor rămaşi acasă: leneşi ori laşi.

Unul dintre magiştrii în iubire, un inovator, a fost, bineînţeles, Andreas Capellanus. El a redactat la sfîrşitul secolului al XII-lea sau la începutul celui următor (oricum, înainte de 1238) o lungă scriere sub titlul De amore. Eugenia Cristea a tradus tratatul lui Capellanus iar editura Polirom l-a tipărit, nu de mult, într-o ediţie bilingvă. În 1277, un episcop mizantrop (ca toţi episcopii), pe nume Etienne Tempier, l-a interzis şi condamnat. Tratatul Despre iubire este adresat “prietenului Gualterius”, semn că menirea lui a fost din capul locului una pedagogică. Andreas Capellanus remarcă în introducere că iubirea este “o pasiune care provine din vedere” şi din reflecţia asupra frumuseţii unei femei (sau a unui bărbat). Iubirea trebuie cultivată.

Autorul nu este un liberal (în Evul Mediu nici nu putea fi un liberal), fiindcă găsim adesea în cartea lui accente curat misogine. Citez un singur exemplu: “Ia seama, aşadar, Gualterius, să nu te amăgească înfăţişarea vană a femeilor, pentru că viclenia femeii şi vorbirea ei frumoasă sînt atât de mari, încît, după ce ai început să te bucuri de darurile ei, nu ţi se va părea uşor să te îndepărtezi” de ea (p.23).

Poţi compune o carte despre iubire fiind misogin? Poţi. Ca o concluzie fireşte provizorie: iubirea s-a născut pe măsură ce dispreţul antic şi creştin faţă de femeie a diminuat. În lunga pedagogie a iubirii, Andreas Capellanus ocupă un loc neîndoielnic luminos.


Andreas Capellanus, Despre iubire, ediție bilingvă, traducere de Eugenia Cristea, Iași: Polirom, 2012, 388p.

P. S. Imaginea reproduce o miniatură din Codex Manese (aprox. 1340).


Citiţi în continuare!