luni, 27 aprilie 2015

Clarice Lispector


Clarice Lispector, Aproape de inima vijelioasă a lumii, traducere din limba portugheză de Dan Munteanu Colan, București: Editura Univers, colecția Globus, 2014, 175p.


Între lunile martie și noiembrie 1942, o femeie de 21 de ani face o serie de însemnări. Arată aceste însemnări unui prieten și acesta îi spune că tocmai a redactat o carte. Cartea se va publica în octombrie 1943, într-o mie de exemplare. Tirajele de azi nu sînt mai mari în ceea ce-i privește pe debutanții români. Din mia de exemplare, Clarice Lispector (10 decembrie 1920 - 9 decembrie 1977) primește o sută și trimite o parte din suta asta criticilor literari din Brazilia. Nu se aștepta probabil la nici un ecou. Peste un an, primește un premiu rîvnit și numele ei începe să circule. Criticii văd în proza ei o ilustrare a modernismului și o pun în descendența lui James Joyce și a Virginiei Woolf, autori pe care Lispector încă nu-i citise. Mai tîrziu va fi comparată și cu Franz Kafka.

În Aproape de inima vijelioasă a lumii (titlul i-a fost propus de editor și este un citat din Potret al artistului la tinerețe de Joyce), există un narator (sfios și foarte puțin vorbăreț) care povestește, uneori, rar, despre Joana, despre tatăl ei și, în a doua parte a cărții, despre soțul ei, un anume Otávio, dar mai ales avem monologul interior al Joanei care ajunge să acopere nu numai discursul naratorului, ci și monologul interior al lui Otávio și orice alt discurs în general.

Faptele sînt puține, banale, nu se întîmplă mare lucru în carte, indivizii trăiesc și atît. Cînd crește destul de mare, Joana se mărită cu numitul Otávio (fără mult entuziasm, totuși), află curînd că Otávio a avut / are o amantă, Lídia, care așteaptă un copil (al lui Otávio, bineînțeles), și, în consecința acestei descoperiri, îl părăsește cu gentilețe și filosofică resemnare (nu există vreo discuție mai aprinsă între soți), și se cufundă și mai mult, și mai adînc în gîndurile ei ermetice. Totul se petrece ca într-un vis al femeii: nu se aud zgomotele, oamenii se apropie și se despart fără un cuvînt, nimic nu e sigur, nimic nu pare real.

Aceasta e și impresia pe care ți-o lasă cartea pînă la urmă: Joana visează și ne atrage subtil în visul ei, pătrundem într-un univers oniric, devenim proiecțiile femeii, încercăm trăirile ei confuze, ne batem capul să pricepem ceva. Degeaba! Și nici nu e necesar să pricepi totul, nu-ți folosește la nimic...

Stilul e acesta: ”Ah, avea să moară. Da, avea să moară. Simplu, cum zburase pasărea. Şi-a aplecat capul într-o parte, cu gingăşie, ca o nebună blîndă; dar era uşor, era uşor, aşa de uşor... nu era ceva ce ține de inteligență... e moartea care va veni, va veni... Cîte secunde au trecut? Una sau două. Sau mai multe. Frigul” (p.166).

Și încă: ”... din adîncuri Te strig [Dumnezeule] şi nimic nu îmi răspunde nimic şi deznădejdea mea e uscată ca nisipul deşertului şi uluirea mea mă sufocă, mă umileşte, Dumnezeule, această mîndrie de a trăi îmi pune căluş, eu nu sunt nimic, din adîncuri Te strig din adâncuri Te strig din adâncuri Te strig din adâncuri Te strig...” (p.171).

P. S. Ca bonus, v-aș ruga să vizionați acest interviu cu Clarice Lispector. Este din februarie 1977. Interviul a fost distribuit abia după moartea prozatoarei, în decembrie 1977.

P. P. S. În imagine: Valérie Chrétien, Jeune fille en robe rouge (2015).


Citiţi în continuare!

miercuri, 22 aprilie 2015

23 aprilie 1616


Nu de mult am citit (în România literară) pentru a nu știu cîta oară că divinul Will Shakespeare și divinul Cervantes au răposat în una și aceeași zi. Adică în 23 aprilie 1616. Asta da potrivire, și-au zis istoricii literari, biografii, specialiștii funerari, pastorii, episcopii etc. Dramaturgul și prozatorul parcă s-au vorbit între ei. Forurile spirituale ale umanității au ținut minte această coincidență astrală și au proclamat sfînta zi de 23 aprilie Ziua Cărții. Acesta este motivul pentru care mîine librăriile de pretutindeni vor avea un program prelungit pînă după miezul nopții. Serbează o ficțiune calendaristică.

Din păcate, nu-i chiar așa. În data de 23 aprilie 1616, vor fi murit mulți oameni pe glob, nimeni nu poate contesta acest adevăr istoric, la sfîrșitul Evului Mediu încă se murea pe capete (lipsa de igienă, starea jalnică a medicinei făceau moartea mai ușoară decît în zilele noastre), dar nu e deloc sigur că au murit (și încă simultan) cei doi scriitori (Cervantes și Shakespeare). Totul este numai o ipoteză mult prea entuziastă.

S-o luăm încetișor, lucrurile sînt destul de încurcate. În primul rînd, cei doi scriitori trăiau în calendare diferite, în succesiuni temporale diferite. Nu fac nici o glumă. Și nici nu-mi arde de poezii. Cervantes și Spania catolică trăiau după calendarul gregorian (cel nou, introdus la 1582), Shakespeare și Anglia puritană, în calendarul iulian (cel vechi, la care Anglia a renunțat abia în 1752). Pe atunci diferența dintre cele două cronologii era de 10 zile, azi cred că este de 14. Ceea ce în Anglia însemna (după calendarul iulian) 23 aprilie, în Spania însemna 3 mai (conform calendarului deja acceptat acolo, cel gregorian). În consecință, pentru un englez 23 aprilie însemna altceva decît pentru un spaniol. Și viceversa.

Dacă vom căuta documente istorice, lucrul devine și mai complicat. În secolele XVI și XVII, nu existau certificate de naștere și nici certificate de deces. Existau așa-numitele registre parohiale, care înregistrau laconic data botezului și data înmormîntării. De exemplu, Miguel de Cervantes a fost botezat în 9 octombrie 1547 (după calendarul iulian), putem presupune cu oarece temei că deja se născuse și era viu și vioi. Precis nu se știe cînd s-a născut. S-a ales (arbitrar) ca dată de naștere 29 septembrie, ziua sfîntului Miguel, fiindcă scriitorul a purtat acest nume, deși nu poate fi deloc sigur că, în 1547, orice băiat spaniol născut de sfîntul Miguel primea numele de Miguel.

În cazul lui Shakespeare este la fel: domnește aproximativul. În treacăt fie spus, în biografia lui William Shakespeare, certitudinile pot fi numărate pe degetele de la o singură mînă. Dramaturgul a fost botezat în 26 aprilie 1564 (tot după calendarul iulian). S-a propus (tot arbitrar) ca dată de naștere 23 aprilie. Este o convenție (nu mai mult), chiar dacă biografii susțin că, în Anglia reginei Elisabeta I, copiii erau botezați, de obicei, la 3 zile de la naștere. Fapt care, am văzut, nu era valabil și în Spania...

Să vedem acum ce e cu 23 aprilie 1616, ziua socotită multă vreme ca ultima din viețile lui Cervantes și Shakespeare. După cercetări recente, Cervantes a murit, de fapt, în Madrid la data de 22 aprilie 1616 (după calendarul gregorian), în vîrstă de 69 de ani. A fost înmormîntat o zi mai tîrziu în biserica trinitarienilor desculți din același oraș. Nu a avut parte de liniște. Osemintele i-au fost mutate de la locul lor și, de un an de zile, arheologii și istoricii sînt în căutarea rămășițelor prozatorului. Caută relicve. N-au descoperit mare lucru, deși au anunțat de curînd cu surle și trîmbițe succesul absolut al cercetării. Relicvele atrag pelerini.

Shakespeare a fost înmormîntat în basilica Sfînta Treime din Stratford-upon-Avon (un edificiu impunător) în ziua de 26 aprilie 1616 (după calendarul iulian). Așa scrie în registrul bisericii. Avea 52 de ani. Biografii cred că a murit în 23 aprilie. Este tot o convenție. Dacă data de 23 aprilie ar fi corectă, după calendarul gregorian ea ar desemna ziua de 3 mai 1616. Pe lespedea tombală a fost cioplită această inscripție-epitaf (unii pretind că ar fi ultima compunere a lui Shakespeare), care conține o binecuvîntare și un blestem:

”Good friend for Jesus sake forbeare,
To dig the dust enclosed here.
Blessed be the man that spares these stones,
And cursed be he that moves my bones”.

Englezii au ținut seama de epitaful dramaturgului. I-au lăsat mormîntul în pace.

În concluzie, Miguel de Cervantes Saavedra a murit (probabil) cu 11 zile mai devreme decît William Shakespeare. Ultimul a murit pe stil vechi, primul pe stil nou :)

P. S. În imagine: Rota fortunae.


Citiţi în continuare!