luni, 30 martie 2015

Țineți minte!


Dacă fac greșeala și cer alumnilor mei să recite o poezie (La steaua de Eminescu, să zicem), mă privesc crunt și ridică din umeri. Știu, nu le plac deloc poeziile. Nu citesc versuri. E sub demnitatea lor. Asta, pe de o parte. Pe de alta, au uitat tot ce-au știut pe de rost altădată (la școală), cum am uitat eu însumi aproape toate fragmentele din Blaise Pascal pe care le recitam odinioară cu înfiorare și oarece succes (la examene).

E un fenomen general. Nu mai știm să memorăm, ne-am pierdut însușirea de a ține minte, nu ne mai exersăm ”facultatea” memoriei. Anticii și medievalii au avut o memorie incomparabil mai bună decât noi. Știau cărțile pe de rost și citau cu ușurință din ele. Nu mă refer numaidecât la rapsozii greci, care spuneau în Agora miile și miile de versuri din Iliada și Odiseea fără să se poticnească. Mă refer la cărturarii antici și medievali în genere.

Pricina era simplă. În Antichitate, cărțile aveau formă de sul, de rotulus și nu puteau fi consultate în timpul unei prelegeri, al unui discurs. Nu puteai căuta un citat anume, era imposibil. Între cuvinte nu existau spații și nici semne de punctuație. Citiți repede propoziția următoare, vă rog:

”propozițiadintreghilimeleestecompletșidefinitivfalsă”.

A fost greu, nu?

Forma de codex a cărților, cea actuală, apare după secolul al IV-lea. Spațiile dintre cuvinte, titlurile, subtitlurile, alineatele, rubricile, literele majuscule apar după secolul VII, la călugării irlandezi, cred specialiștii. Din aceste motive, anticii și medievalii citeau (când știau să citească) cu glas tare, nu cu ochii, pe tăcute, ca astăzi. Și pentru că era greu să consulți o carte și, oricum, era dificil să citești, învățau dintr-o singură ochire pe de rost pasajul de care erau interesați (sau cartea în întregime). Sfântul Augustin cita versetele din Biblie numai și numai din memorie. N-avea nevoie de rotulus. Tot așa proceda și cu celelalte cărți. Le știa pe de rost.

Noi nu mai suntem în stare să memorăm nici măcar un vers de șapte silabe. Nu e bine. Ne-am prostit. Memoria trebuie exersată permanent, este solul din care crește, firavă, inteligența. Nu există oameni inteligenți cu o memorie proastă...

Și pentru că mai știu încă poezia lui Mihai Eminescu, La steaua, îmi permit s-o reproduc din memorie mai jos. Considerați că v-o recit, în șoaptă, la ureche...

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

Jur pe mântuirea sufletului meu că n-am copiat-o dintr-un volum de Macedonski...

P. S. În imagine, René Magritte, La mémoire (1945).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 21 martie 2015

Al șaptelea trandafir


Este ziua poeziei. Toată lumea citează poezii frumoase. Și atunci de ce nu aș cita și eu un poem de

Primul trandafir e granit
Al doilea trandafir e vin roșu
Al treilea trandafir e pană de ciocîrlie
Al patrulea trandafir e rugină
Al cincilea trandafir e nostalgie
Al șaselea trandafir e zinc
Dar al șaptelea
Preasuavul
Credinciosul
Nocturnul
Geamănul
Abia după moarte
Va crește din sicriul tău
[traducere Petre Stoica]

P. S. În imagine: Vladimir Kush, Flery Dance.


Citiţi în continuare!

joi, 19 martie 2015

Cinci scriitori bibliofobi


Toată lumea poate cita imediat cinci scriitori care au renunțat la scris. Dar nimeni (cred) nu poate cita cinci scriitori care au renunțat cu totul la citit (ori nu s-au omorât cu cititul), întrucât și deoarece legătura dintre scris și lectură se face aproape automat în mințile noastre.

Naivul crede că nu poți scrie fără să citești foarte mult, vagoane de cărți. Marii scriitori au fost, negreșit, și niște mari cititori. Altfel, nu se poate. Așa ne spun toate presimțirile, așa cred erudiții și prorocii. Până și prolificul Stephen King a spus odată: "If you don't have time to read, you don't have the time (or the tools) to write. Simple as that".

Nu-i chiar atât de simplu.

Așadar, mai degrabă opusul este adevărat. Marii scriitori nu citesc deloc ori nu citesc prea mult (și ăsta e cazul cel mai fericit). Din două motive: 1. nu au timp pentru prostii, fiindcă scriu toată ziulica și actul scrisului îi epuizează; 2. nu au plăcerea cititului, dacă le-ar fi plăcut să citească, s-ar fi lăsat de mult de scris sau, varianta cea mai probabilă, nici nu s-ar fi apucat de compuneri. Librăriile și bibliotecile sunt pline de cărți necitite. Ar fi fost nevoie și de ei. Dar nu... Plăcerea lor supremă este să scrie. Cărțile sunt pentru cititori, nicidecum pentru autori. Lectura dăunează grav creativității, face din scriitor un individ uscat, fără rod. Punct.

O să-mi spuneți că bat câmpii, că nu știu despre ce vorbesc, că exagerez, că am ceva cu scriitorii. N-am nimic cu ei, dar știți vorba veche: ”Platon mi-e prieten, dar mai prieten mi-e adevărul”. Iar adevărul e unul singur: prozatorii, poeții, eseiștii nu citesc. Aaaaaaaaaaaa, uneori citesc din opera proprie, în fața unui public emoționat, compus în special din femei. (Bărbații sunt prea vicleni ca să citească, îi știm ca pe niște cai breji). Să vă uitați la întrunirile literare și pe la lansările de carte, 99 la sută din totalitatea publicului spiritualizat este de gen femeiesc.

Să cităm, deci. Cel mai înverșunat dușman al lecturii e Peter Ackroyd, cred că ați auzit de el, scrie romane și biografii romanțate (nu fără oarece vioiciune) și a făcut deja o avere din scris. Anul și cartea! Iată ce afirmă fără să clipească într-un interviu de acum 10 ani: ”Eu unul nu prea citesc literatură nouă. În nici un caz romane. Când citesc, citesc biografii, istorie... Nu pot judeca ceva ce nu cunosc. N-am mai citit un roman de zece, cincisprezece ani”. Aserțiunea este reală, o puteți identifica aici.

Încă unul, iau acum din trecut, ca să nu spuneți că obiceiul disprețuirii confraților e recent. Îl voi numi pe Julien Green, un cititor mediocru (sau, și mai bine, nul), care a ținut un jurnal imens (18 volume, mii și mii de pagini). Notează sec: ”Cărțile pe care le recitesc nu sunt aproape niciodată cărțile contemporanilor mei” (p.100). Și încă: ”Nu prea i-am citit pe contemporani” (p.291). Altă dată se înfioară: ”mormanul uriaș de cărți ce trebuie citit este descurajator” (p.279). Julien Green a fost cu siguranță un cititor descurajat.

Nu pot ignora prezența majestuoasă a lui Ernest Hemingway. Nu voi spune nimic despre biografia sa, toată lumea o știe, a fost un mare agitat și nu s-a omorât nici cu scrisul, nici cu cititul, mai ales după ce a devenit celebru. S-a mulțumit, ca mulți alți literatori, cu ceea ce a prins de la școală. După moartea lui, biblioteca prozatorului a fost donată unei universități din Boston. Mâini pioase au cercetat cărțile peste care, își spuneau specialiștii, ochii lui Hemingway întârziaseră în nopți nesfârșite. Aș... N-au găsit nimic, nici urma unei lacrimi, nici măcar o frunză de arțar presată. Mai mult, exemplarul din Ulysses al lui Joyce avea pur și simplu paginile netăiate, deși Hemingway își declarase o iubire totală față de prozatorul irlandez. Știu povestea dintr-un interviu acordat de doamna Leah Price, profesor la Harvard. Îl găsiți chiar aici.

L-aș menționa (este obligatoriu) și pe William Faulkner, bibliofob versat. Faulkner s-a bizuit dintotdeauna pe lecturile din tinerețe. Nu se lăuda că citește prea mult, pretindea că străbate în fiecare an Don Quijote, iar o dată la 5 ani Biblia.

Aș încheia enumerarea scriitorilor bibliofobi cu Georges Simenon, părintele comisarului Maigret. Dacă a citit vreodată o carte, Simenon a avut mare grijă să nu fie văzut de nimeni. I se știu, în schimb, amorurile: nenumărate și fulgerătoare. A iubit din răsputeri Femeia și mult mai puțin cărțile. Este ăsta un motiv serios să-l blamăm?

Poate vreți, în încheiere, și o sapiență personală: n-o am. Remarc doar că nici Immanuel Kant nu a citit prea mult, spunea despre cărți că, în număr prea mare, sunt o otravă. N-ar fi rău să-i urmăm exemplul...

P. S. Peter Paul Rubens (1577 - 1640): Saint Simon (c.1611).


Citiţi în continuare!

miercuri, 18 martie 2015

Cea-mai-cea-din-cei-mai-cei


Toni Morrison, Preaiubita, traducere de Virgil Stanciu, București: Editura ART, 2014, 368p.


Povestea de mai jos este recentă măcar pentru mine. Mai întâi, am citit articolul ăsta și apoi am plecat în căutarea unui titlu. Voiam să verific dacă a fost tradus și în românește.

V-am mai spus, probabil, americanii mor după liste și topuri. Vor mereu să-l găsească pe ”Cel-mai-cel” ori pe ”Cea-mai-cea” dintr-un domeniu (sau din absolut). Le plac ierarhiile. Nu-i vorbă, asta impulsionează vânzările, provoacă discuții, polemici, divorțuri, stârnește pofta cititului. În sine, obiceiul nu-i rău deloc. Mai ales că americanii au de unde să-l scoată pe ”cea-mai-cel”. Iar dacă nu-l stabilesc pe Cel-mai-cel, proclamă o Cea-mai-cea... Și tot o scot la capăt.

Deci, în 2006, The New York Times a făcut o anchetă pentru a stabili care e cea mai bună carte americană de ficțiune din ultimii 25 de ani. Au interogat o sută de ”înțelepți” și au numărat la sfârșit voturile. A ieșit un învingător nebănuit, ori mai puțin scontat. Toată lumea a mers pe mâna lui Philip Roth. Dar Philip Roth a scris prea mult, exagerat de mult (peste 30 de romane), a fost, ca de obicei, imprudent. Un înțelept a numit un titlu (Teatrul lui Sabbath), un al doilea înțelept s-a gândit la alt titlu (Pastorala americană), un al treilea a designat un titlu diferit (Operațiunea Shylock). În acest chip, înțelepții au reușit, până la urmă, să nominalizeze nu mai puțin de șase romane de Philip Roth. Asta nu a fost în favoarea lui. În cazul altor prozatori, voturile s-au îndreptat spre un singur titlu.

Așa s-a întîmplat și la noi. Când, prin anul 2000, revista Observator cultural a vrut să afle care e cel mai bun roman românesc, a ieșit Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale. Romancierii prolifici au avut numai de pierdut din pricina hărniciei lor nesăbuite. Un critic literar a numit Pădurea spânzuraților, altul Răscoala, altul Ion. La fel s-a petrecut și în cazul lui Camil Petrescu. Dacă ar fi scris doar Patul lui Procust ar fi câștigat. Fiindcă redactase și Ultima noapte de..., a pierdut.

Ca să n-o lungesc, ceasurile fiind înaintate. Ancheta americană a desemnat Beloved (Preaiubita) de Toni Morrison, roman publicat în 1987, ca fiind cea mai bună carte de ficțiune din acel sfert de veac (1981 - 2005). E o povestire sumbră despre sclavie. De curând, Editura ART a publicat traducerea romanului. Aveți coordonatele cărții la începutul notei de față.

Nu peste multă vreme, englezii au repetat și ei exercițiul, dar și-au propus să desemneze prin plebiscit cel mai bun roman scris în limba engleză. A câștigat J. M. Coetzee cu Disgrace (1999). Romanul Dezonoare a fost publicat de Humanitas, prin 2006, în versiunea Feliciei Mardare.

P. S. În imagine: Marie-Guillemine Benoist, Portrait d'une femme noire (1800),


Citiţi în continuare!

marți, 17 martie 2015

Colecționarul de oase


Ismail Kadare, Generalul armatei moarte, traducere de Marius Dobrescu, Iași: Polirom, 2011, 224p.

Și pentru că mi-am cumpărat o mulțime de cărți noi, după cum v-am spus, m-am apucat să citesc cărți vechi (și verificate), după cum nu v-am spus, dar am de gând să vă spun aici. Întotdeauna pățesc așa. De îndată ce cumpăr o carte nouă (sau mai multe), după ce o semnez și o răsfoiesc, iau din raft una veche. Aș fi vrut, de pildă, să citesc Pastorala americană a lui Philip Roth (Polirom, 2014), dar m-am apucat de Generalul armatei moarte de Ismail Kadare (Polirom, 2011).

Romanul lui Kadare mi-a plăcut și, totodată, nu mi-a plăcut. Impresia mea e, mai degrabă, amestecată. Sigur, ideea cărții este ingenioasă, frapantă. Un general străin (niciodată numit), însoțit de un preot, vine în Albania pentru a-și dezgropa armata. Războiul s-a sfârșit cu douăzeci de ani în urmă, armata lui e sub pământ, oale și ulcele. Timp de doi ani, vizitează cimitirele și dezgroapă oasele celor căzuți, adună o armată de oase, o oștire ”calcifiată” (p.10). Vremea este veșnic malignă, generalul umblă prin noroaie și pe drumuri desfundate, prin ploi și ninsori, doarme în cort, stă de vorbă cu groparii (deși groparii sunt taciturni), se apucă de băut, are insomnii, coșmaruri.

Crezuse, săracul, la început că misiunea lui este una ”sfântă, înălțătoare, nobilă, sublimă” (pp.10, 12, 71), fusese plin de râvnă și de entuziasm. Cu vremea, i se urăște și este apucat de depresie. Înțelege că are de îndeplinit un lucru ”mizerabil” (p.114). În definitiv, la ce bun să dezgropi morții? Dacă ostașii au luptat și au murit împreună, de ce să-i aduni din fundul gropilor, să-i aduci în țara ta (în pungi de plastic) și să-i împarți pe la rude și urmași? Nu este vorba de o impietate? Metamorfoza generalului (de la manie la deprimare nu-i decât un pas) este pricinuită nu numai de ceea ce trebuie să facă, dar, mai ales, de ostilitatea oamenilor și a țării. Și aici începe partea care nu mi-a plăcut.

Este vorba de prezentarea Albaniei și a poporului albanez. Pentru domnul general (și pentru orice cititor străin), Albania este un ținut aspru, dușmănos, arid, cu o climă atroce: ploile nu mai contenesc, drumurile sunt grele, aproape impracticabile, munții, inabordabili, plini de prăpăstii, șesurile gloduroase. În acest ținut, nu poți răzbi prea ușor. Dar nu e numai atât.

Albanezii sunt oameni aspri, urmează cutume străvechi: țăranii se îmbracă în sumane și își aprind luleaua cu cremenea și amnarul. Limba lor este ”de rău augur” (p.27), cuvintele au o rezonanță ”neobișnuită și teribilă” (p.32). Sunt scumpi la vorbă, când au timp liber preferă să cânte balade monotone, despre eroi tragici, căzuți în războaie. Albanezii au instincte cumplite, sunt mereu gata de luptă, răzbunători, aprigi la mânie. Au un suflet închis, elementar, neguros. Soarta lor a fost injustă. Albanezii sunt un popor damnat. Dar este periculos să-i stârnești, sunt iuți la mânie, au războiul în sânge. Au preferat mereu să se izoleze de vecini, nu au cerut niciodată ajutorul nimănui, nu au avut nevoie de el: ”cu cât sunt mai izolați, cu atât mai onorați se simt” (p.132). La ei, curajul în luptă este la mare preț (p.89). Sunt necruțători cu dușmanii. Ucid fără să stea mult pe gânduri. E mai bine să te ferești de ei.

Acest discurs de exaltare a virtuților naționale incomparabile și a nefericirii proprii (discursul poate fi întâlnit și la alții, inclusiv la scriitorii români) explică, în parte, publicarea romanului chiar în timpul dictaturii nemiloase a lui Enver Hoxha. Cartea avea un accent naționalist binevenit. Ismail Kadare este, mutatis mutandis, un Marin Preda al albanezilor. A publicat cărți foarte puțin marcate de realismul socialist. Într-o primă redactare, Generalul armatei moarte a apărut în 1963. O ediție revăzută s-a tipărit în 1966. Cum era obiceiul, romanul lui Kadare a fost tradus imediat în țările socialiste. Prima traducere românească a apărut în 1973. Occidentalii l-au descoperit ceva mai târziu.

Dincolo de reținerile mele, Generalul armatei moarte a creat o reputație. Ismail Kadare este pe ”lista scurtă” a Premiului Nobel. Nu-i exclus să-l ia...


Citiţi în continuare!

luni, 9 martie 2015

Povestiri cu mult sake


Nu mă pot lăuda (nici n-am de gând) că am citit foarte multă literatură japoneză.

Am străbătut totuși mai demult câteva povestiri de Yasunari Kawabata, inclusiv Casa frumoaselor adormite, apoi Pușca de vânătoare de Yasushi Inoue și Templul de aur de Yukio Mishima.

Templul de aur m-a derutat complet, nu i-am priceput deloc sensul, am încercat odată să-l comentez, m-am chinuit o săptămână și nu mi-a reușit nimic. Când nu e să pricepi, nu pricepi. Punct. Dincolo de sensul literal (un tânăr călugăr buddhist dă foc vestitului templu dintr-un impuls obscur), nu am descoperit altceva. Bun. Omul dă foc Templului de aur, fiindcă așa are el chef, ceva l-a stârnit (Frumosul, ne dumiresc exegeții), nu ni se spune explicit (și nici implicit) ce (și de ce). Trebuie să căutăm un motiv, acolo unde dacă există un motiv, nu poate fi perceput de un gaijin mediocru ca mine. În Japonia toate templele sunt de lemn, nu e nici o greutate să le incendiezi, dificultatea e să înțelegi de ce li s-a dat foc. Subtilitatea a fost prea tăioasă pentru mine. M-am lăsat păgubaș. Am conchis că nu sunt un bun exeget și că vina îmi aparține. Poate că literatura de acest fel nici nu trebuie citită după un canon european. Poate că se cuvine să te concentrezi doar la sensul ei literal. Sau la altceva. Am pesemne nevoie de ajutor.

Singura carte care mi-a plăcut cu adevărat a fost Jurnalul unui bătrân nebun de Junichiro Tanizaki. Am citit-o vara trecută. Mi-a plăcut, dar tot nu i-am găsit un sens ”ascuns”. Un bătrân cardiac și reumatic, trecut de 70 de ani, se îndrăgostește de nora lui. O privește, îi sărută gambele, tălpile, familia a pus la cale în secret un scenariu ca să nu-l irite, mai mult nu are voie, oricum e pe moarte. Nu are norocul bătrânilor din Casa frumoaselor adormite, care veghează o noapte întreagă lângă trupurile descoperite ale unor tinere femei narcotizate (dar nu au voie să le atingă).

Am, așadar, o problemă cu literatura japoneză. Recunosc. Este decorativă, picturală, discretă, impresionistă, rece, nemijlocită, delicată. Ascunde ceva atât de bine încât doar japonezii pot ghici despre ce este vorba. Mi se pare inabordabilă. Subliniez: mi se pare. Pur și simplu, nu mă potrivesc cu acest mod de a povesti. Modul meu de a interpreta este, probabil, greșit. Nu iau ce mi se oferă imediat și caut ceva ce nu se găsește acolo, în numitele ”romane”. Termenul ”roman” nu descrie foarte bine ceea ce au propus Yasunari Kawabata sau Yukio Mishima. Nu e un reproș. E o constatare banală.

Știu că există cititori pasionați de narațiunile japoneze. Dacă există și printre vizitatorii acestui blog, le semnalez trei cărți.



1.Hiromi Kawakami, Vreme ciudată la Tokio, traducere din limba japoneză și note de Diana-Elena Tihan, Iași: Polirom, 2015, 208p.

Doamna Omachi Tsukiko, funcționară la o companie din Tokyo, are 37 de ani și frecventează bistrourile din lipsă de altceva mai pasionant. Domnul Motsumoto Harutsuna, fost profesor de literatură japoneză, are cu 30 de ani mai mult decât femeia, dar se ține bine și frecventează aceleași bistrouri dintr-un motiv similar. Nu e nevoie de vreo fatalitate ca femeia și bărbatul să intre în vorbă, să-și facă vizite și, mai ales, să bea pe rupte împreună. Oricum, o făceau și înainte de a se cunoaște, există o profundă afinitate electivă între ei. Într-o seară, ca să ofer un exemplu, dau gata cinci sticluțe de sake. Menționez că sake este, mai degrabă, o băutură întăritoare / energizantă decât una alcoolică. Nu se compară cu băuturile noastre, cu țuica să zicem (care energizează îndeosebi prin înmuiere).

Am notat și câteva rețete culinare, pentru ca exotismul să domnească și în textul meu. Omachi îl vizitează pe domnul profesor, care îi spune poezii (citează și din Basho Matsuo) și o tratează cu sake și sărățele de somon, cu sâmburi de kaki (curmal japonez). Sărățelele au gust iute, înțepător pe limbă, și reprezintă o gustare de biscuiți de orez în formă de sâmbure de kaki amestecați cu alune. Altădată încearcă, alături de câteva sticle de bere, păstăi de soia fierte cu sare. Mai mănâncă: țipar cu sare, tofu fiert, supă de cartofi dulci, ciuperci shimeji violet, fripte imediat ce au fost culese, muiate în sos de soia. Și n-am terminat: foarte gustoase sunt și tonul cu boabe de soia fermentate, rădăcinile prăjite de lotus (se topesc în gură!), ceapa chinezească sărată, bucățile de carne afumată de balenă, acoperite cu alge de mare verzi și tăvălite prin sos miso și oțet.

Între femeia de 37 de ani și bărbatul de 67 se naște, în modul cel mai firesc, o legătură nu numai de frățietate, ci și de amiciție amoroasă. Cum se va rezolva încă nu-mi dau seama, femeia pare o pradă perfectă. Nici bărbatul nu e mai prejos. Abia la 67 de ani vrei să trăiești marea iubire, ești gata copt pentru ea...


2. Kidô Okamoto, Fiica negustorului de sake, traducere şi note de Angela Hondru, București: Humanitas, 2014, 328p.

Okamoto a fost un cunoscut autor de cărți polițiste. Acțiunea lor se petrece la sfârșitul epocii Edo, în orașul Edo (sic!), înainte de restaurația / revoluția Meiji din 1868. Prozatorul fost marcat de romanele publicate de Sir Arthur Conan Doyle, pe la 1880-1900, și a construit un personaj după chipul și obiceiurile lui Sherlock Holmes: inspectorul Hanshichi. Fiica negustorului de sake cuprinde 14 povestiri, în care iscusitul detectiv relatează unui admirator uimit câteva cazuri extraordinare (cam cum face și conul Rache în Sub pecetea tainei de Mateiu Caragiale).


3. Liza Dalby, Povestea doamnei Murasaki, traducere de Diana Tihan, București: Humanitas, 2014, 472p.

O reconstituire a biografiei doamnei Murasaki Shikibu (c. 978 -  c. 1014 sau 1025). Liza Dalby s-a documentat minuțios, a devenit, zice-se, ”singura gheișă de origine străină” din Japonia (mă cam îndoiesc), și a imaginat pornind de la foarte vagile mărturii despre numita doamnă Murasaki viața celei care a scris acum o mie de ani romanul masiv (are cam o mie de pagini), intitulat Povestea lui Genji. O biografie, desigur, interesantă...

P. S. În Imagine: Katsushika Hokusai (1760 - 1849): Doamnă de rang înalt.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 7 martie 2015

Lista incompletă a noilor apariții editoriale. Sau cum voi sărăci complet



Cât timp am scris la volumul de eseuri, n-am putut urmări cu atenția cuvenită noile apariții editoriale. Astăzi mi-am făcut timp, am răscolit publicațiile culturale și blogurile, am citit recenzii și prezentări de carte, și am ales, într-un final, câteva titluri pe care am de gând să mi le procur cât de repede voi putea. Toată lumea a trăit sentimentul de rătăcire care te cuprinde când intri într-o librărie și nu ești înarmat cu o listă. Te apucă durerea de cap. Nu înțelegi nimic, titlurile și autorii se amestecă într-un vălmășag amețitor. Pentru a nu fi cuprins de vertij când voi pătrunde emoționat în Librarium Palas (în seara asta, probabil), mi-am făcut, așadar, lista. Mă gândesc că enumerarea mea poate fi de folos și altor cititori împătimiți, care au trecut / trec prin încercările psiho-somatice descrise mai sus și încă nu le-au priceput cauza.

Deci așa:


1. Sei Shonagon, Cartea pernei. Confesiunile unei doamne de onoare de la curtea imperială japoneză, ediție îngrijită și introducere de Meredith McKinney, traducere din limba engleză de Ioana Aneci, Iași: Polirom, 2015, 480p., 27.95 lei.

2. John Steinbeck, Călătorii cu Charley, traducere din limba engleză și note de Gabriela Tănase, Iași: Polirom, 2015, 328p., 34.95 lei.

3. Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătăţii, traducere din franceză de Ioana Pârvulescu, București: Humanitas, 2014, 132p., 22 lei.

4. Nikos Kazantzakis, Căpitanul Mihalis: Libertate sau Moarte, traducere de Ion Diaconescu, București: Humanitas, 2014, 528p., 49.90 lei.

5. Meir Shalev, Roman rusesc, traducere de Gheorghe Miletineanu, București: Editura Univers, colecția ”Globus”, 2015, 472p., 49.90 lei.

6. Anne B. Ragde, Plopii din Berlin, traducere de Aurora Kanbar și Erling Schøller, București: Editura Univers, 2015, 288p., 34.90 lei.

7. W. G. Sebald, Inelele lui Saturn, traducere din limba germană și note de Vasile V. Poenaru, București: Editura ART, 2014, 304p., 19.90 lei.

8. Rabee Jaber, Povestea lui Hanna Yakub, traducere din arabă şi note de Dumitru Chican, București: Editura Pandora M, Grupul Editorial Trei, 2014, 272p., 29 lei.

9. *** O sută şi una de nopţi, traducerea din limba germană de Alexandru Al. Şahighian, după o traducere din limba arabă de Claudia Ott, București: Editura Baroque Books & Arts, 2014, 376p., 64.90 lei.


Unele cărți numite mai sus au prețuri foarte pipărate. Dacă aveți răbdare, puteți aștepta Târgul de carte Bookfest de la sfârșitul lunii mai, unde cărțile se vor da, probabil, la un preț ceva mai mic. Există și varianta librăriilor online. Dacă nu aveți răbdare, amintiți-vă că orice viciu costă și că adevărata plăcere pretinde curaj, spontaneitate și un pic de inconștiență...

P. S. În Imagine: Anonyme, Le colporteur (secolul XVII).


Citiţi în continuare!

marți, 3 martie 2015

Iubirea și moartea: două profunzimi


Mai mult pe scut decât sub scut, după repriza de scris pe care am început-o în 13 ianuarie, aproape nimic nu mă mulțumește în cartea la care mai am de adăugat vreo sută de mii de semne, asta ar face cam 10 eseuri sprințare pe tema raportului dintre viață și cărți.

Și când mă nemulțumește ceva, exact atunci mă nemulțumesc toate celelalte. Sunt ca oița bârsană, cuprinsă de o angoasă metafizică. Nimic nu-mi mai place. De pildă, mi-a cășunat de la o vreme pe zicerile ”frumoase”, mult citate / repetate de către toți meșterii filosofi (și nu numai de ei), dar care, sub solemnitatea tonului, nu spun de fapt nimic. Mi-am propus să analizez rapid două profunzimi.

Cea mai goală de sens mi s-a părut dintotdeauna următoarea: ”Moartea transformă orice viață în destin”. Cred că enunțul aparține unui autor francez, dar nu-i pot preciza numele, o fi Sartre, o fi Malraux, nu știu. Nu-i nevoie s-o examinăm prea mult, propoziția este vidă. Destinul / necesitatea sunt puse de obicei în opoziție cu hazardul / întâmplarea. Voi rescrie propoziția astfel: ”Hazardul morții face dintr-odată ca viața să nu mai fie un hazard, o transformă în destin”. Sub această înfățișare, zicerea devine un paradox lipsit de substanță (ceea ce și era din capul locului).

Mă gândesc la poemul publicat în 1897 de Stéphane Mallarmé, Un coup de dés jamais n'abolira le hasard, și sesizez faptul că afirmația lui Mallarmé contrazice vădit ideea că moartea face din orice viață un destin. Moartea nu face nimic, ca să vorbim cinstit. Aș putea continua analiza mult și bine, dar din propoziția care vede în moarte o făuritoare de destin nu se poate scoate o înțelepciune, chiar dacă oamenii cad topiți când o aud prima oară. Hazardul morții nu face ca seria de hazarduri pe care o încheie triumfal să capete vreo necesitate.

A doua zicere care mi s-a părut mereu dubioasă sună așa: ”A iubi înseamnă a spune celuilalt: 'tu nu vei muri'”. Fraza a fost formulată de filosoful și dramaturgul Gabriel Marcel. Prezintă aceeași frumusețe calpă ca și propoziția despre moartea-destin. Moartea e invocată din nou, cu același rezultat metafizic nul. Fraza pare să ascundă o profunzime, dar în realitate nu spune nimic. Moartea nu are nici o legătură cu iubirea și, în nici un caz, nu poate fi înfrântă / alungată / abolită de iubire. Trec peste faptul că omul care se apropie de moarte nu prea mai iubește, timpul iubirii s-a scurs.

În Cântarea cântărilor (8: 6), găsim patru versete pe care le știe toată lumea:

”Fă-mă precum o pecete pe inima ta,
Precum o pecete inel pe mâna ta,
Căci puternică precum moartea este iubirea,
Grea precum imperiul morții gelozia”.

”Imperiul morții” este sheolul. Poetul nu spune că iubirea ar fi mai tare ca moartea. El afirmă că amândouă sunt la fel de puternice. Amanții care se asigură reciproc că nu vor muri se pot bizui doar pe această echivalență străveche. Moartea nu este mai tare decât iubirea. Iubirea nu este mai tare decât moartea.

Sigur, e frumos și înălțător să iubești, dar nu se cuvine să minți cu privire la puterea efectivă a iubirii tale...

P. S. În imagine: Georges de La Tour (1593 - 1652),  La Madeleine à la veilleuse (vers 1640-1645).


Citiţi în continuare!