sâmbătă, 14 februarie 2015

Gata. S-a terminat. Sunt liber...


Mă simt persecutat. Și chiar sunt persecutat.

De un an de zile m-am retras din juriul Ziarului de Iași, am anunțat și pe FB asta, dar numitul ziar încă n-a acceptat retragerea mea. Primesc invitații la ședințele juriului (din care nu mai fac parte de mai bine de un an) și mi se anunță prin mail nominalizările. În articolele despre ședințe, îmi apare numele, ca și cum aș fi fost prezent. Asta e hărțuire cvasi-sexuală în toată regula. Mi se face, așadar, o nedreptate. Nu mai vreau să fiu pomenit de nimeni, nicăieri. Nici ziarul, și nici membrii juriului (foștii mei colegi) nu vor pesemne să accepte realitatea. Un membru a renunțat. Nu se sfârșește istoria umanității și a literaturii române odată cu gestul lui. Nu-i nici o pierdere pentru nimeni.

M-am retras din juriu dintr-o pricină simplă. Ziarul de Iași n-a știut, nu a vrut, nu s-a priceput niciodată, dar niciodată, să-și promoveze premiul, deși multă vreme a fost, probabil, premiul cel mai consistent care se acorda în România (6.000 de lei noi, 60 de milioane pe stil vechi). A considerat premiul și promovarea lui o simplă formalitate, ceva de bifat dintr-un program. Nu mi s-a părut firesc ca la festivitățile de premiere să participe studenți de la Medicină, convocați pe liste (umpleau, săracii, un amfiteatru de o mie de locuri) sau ca aceste sărbători să se desfășoare în sediul Ideo (mai aproape, în kilometri, de Pașcani decât de Iași). Sunt sigur că dacă acest premiu de proză, zis ”național”, ar fi fost anunțat cu oarecare insistență, s-ar fi găsit măcar o sută de ieșeni interesați de festivitate.

În loc să devină un premiu cu adevărat național, luat în seamă de toți, premiul Ziarului de Iași a rămas o afacere pur provincială. Nu din vina juriului (cuprinde nume stimate) sau a premianților, ci din vina gazetei. Am discutat cu redactorii ziarului problema. Le-am semnalat indiferența. Le-am reproșat formalismul. Am vorbit la pereți. Mi-a ajuns. Nu mai am energie.

De-a lungul timpului, premiul a fost acordat unor prozatori valoroși. I-aș numi pe Gabriela Adameșteanu, pe Florina Ilis, pe Ovidiu Nimigean, pe Mircea Cărtărescu, pe Radu Pavel Gheo etc. Dacă acest premiu ar avea cât de cât prestigiu, câștigarea lui ar figura în CV-urile premianților. Am verificat. Nu apare la nimeni. După 12 ani de la înființarea lui, premiul a rămas la fel de obscur, de nesemnificativ. Este ciudat că un ziar care este, prin definiție, un mijloc de promovare nu a reușit să se promoveze și pe sine. Păcat!

În 2003, când s-a înființat premiul, mi-am făcut iluzii. Acum nu mai am absolut nici una. Pentru mine premiul cu pricina nu mai există, chiar dacă va mai fi acordat încă 10 ani de acum înainte, o veșnicie. Nu mă mai interesează.

Faptul că m-am retras din juriul Ziarului de Iași nu înseamnă că sunt bun pentru alte jurii. Aviz amatorilor. Nu voi mai accepta niciodată să fac parte dintr-un juriu, oricare ar fi acesta, poate să fie și juriul Academiei suedeze...


Citiţi în continuare!

luni, 9 februarie 2015

Vă rog frumos să (mă) citiți încet



Toată lumea se grăbește. Respectăm un program strict. Avem treburi urgente. Mâncăm pe fugă, dormim pe fugă, citim pe fugă, facem sex pe fugă. Rezolvăm ”problema femeiască” (pentru a folosi o expresie din Zâtul Tatianei Tolstaia) în câteva minute sau deloc: renunțăm s-o mai rezolvăm în seara asta, am deranja orarul, o reprogramăm pentru luna viitoare, pentru la anul.

Rapiditatea a devenit o virtute slăvită nu numai în atletism, ci și în domenii care, pe vremuri, nu implicau graba, ci ”zăbava”. Ne mândrim că am citit o carte în câteva ore, ca Harold Bloom, și că am scris alta în câteva zile, ca Georges Simenon.

A fi inteligent, observă Thomas Newkirk, într-un studiu accesibil și online, înseamnă a fi rapid, iute ca prâsnelul, spontan în răspunsuri. Trebuie să-ți meargă mintea, ba chiar, dacă este posibil, să o ia la sănătoasa. Prostul este, neapărat, încet la minte, greoi, ticăit. Astfel de oameni nu ne sunt deloc simpatici. Ne plac oamenii iuți. Pe vremuri, o nevastă din Moldova se putea lăuda cu iuțimea bărbatului: ”e iute la mânie, dragul de el, scap repede”.

Deci, spun unii, trebuie să învățăm să citim cât mai rapid, 50 de pagini pe oră, 100, 1000. O carte pe zi, două, 40 ca N. Iorga. Cumpărăm tot mai multe cărți, trebuie să fim up-to-date, dacă nu ești la zi, ești mort, n-am terminat cărțile apărute în 2014 (ar fi o minune dacă am reuși să citim o zecime din totalul lor!) și, iată, suntem copleșiți deja de aparițiile din 2015. O avalanșă. O călărire în zori. Un iureș. Un galop. Ce ne facem? Mai putem face în cazul acesta ceva? Dacă privim în jur și vedem mulțimea de oameni dintr-un supermarket, nu mai avem nici o speranță. Omenirea a înnebunit de tot. E prea mult. Plesnim.

Șansa noastră stă tot în lectură. Știu, mulți oameni nu au vreme și chef de cărți. Au servicii solicitante, familii numeroase, renumerații mici (după buget), sunt săraci, nu au bani de fleacuri, abia dacă pot citi știrile dintr-un ziar, nu le place lectura, se uită la fotbal, beau, fac nunți, botezuri, parastase, își serbează zilele. Un mic, o manea: trăiesc. Dar puținii care au norocul / nefericirea să citească (fără să și trăiască) trebuie să realizeze odată și odată că lectura rapidă, speed reading, nu este o chestie cu care să te fălești.

Nu sunt un cititor rapid, n-am fost niciodată. Scriu pe cărți, subliniez, îmi iau notițe, transcriu citate, și asta ia mult timp. Într-o vreme, când eram mai tânăr, eram nemulțumit de ritmul meu, alții citeau mai repede și mai mult. Devorau cărțile, citeau cinci sute de pagini pe zi, erau bulimici. Abia acum îmi dau seama că Domnul m-a ferit de o exagerare, chiar de două, îmi plac verdețurile, sunt un vegetarian slab, minor.

Nu mă mai lungesc, la vârsta mea nu mai am nici o șansă să mai cresc în înălțime, doar în profunzime și sapiență. Vă spun, deci, din sapiența mea. Cărțile se citesc încet. Nu poți străbate rapid un roman, sunt descrieri, meditații, propoziții pe care prozatorul le-a compus într-o săptămână. Dacă n-am zăbovi pe enunțul lui, am da dovadă de nepolitețe. Și de ininteligență.

Și cum să citești rapid, în grabă, astfel de pasaje descriptive? Voi cita numai două din Salammbô de Gustave Flaubert. Numitul Flaubert scria exasperant de încet, se cuvine să-l citim exasperant de încet. Doar așa putem percepe și reține aproape toate detaliile alese de prozator. Doar așa ne putem bucura de ele. Să închidem ochii și să ne imaginăm scena de mai jos:


”Femeile nomazilor îşi fluturau până la călcâie rochiile lor ţesute în pătrăţele din păr roşcat de cămilă; cântăreţele din Cyrenaica, înfăşurate în văluri viorii, cu sprâncenele încondeiate, îşi mlădiau glasul încrucişându-şi picioarele pe rogojini; negresele, cu sânii atârnându-le, strângeau baligă pentru foc şi o uscau la soare; femeile din Siracusa purtau în păr spelci de aur; luzitanele, salbe de scoici; femeile galilor îşi acopereau cu piei de lup pieptul lor alb”.


Cu ochii aprinși, Hamilcar Barca își contemplă bogățiile. Să-i urmărim privirea:

”În grămezi de mărimi neegale se înşirau monede de toate felurile şi din toate timpurile – de la cele subţiri ca unghia ale străvechilor asirieni, până la cele tot atît de bătrâne ale Laţiului, mai groase decât latul palmei. Erau părăluţele Eginei, tăbliţele Bactrianei, triunghiurile mici ale vechii Lacedemonii, mâncate de rugină, murdare, coclite de umezeală şi înnegrite în foc”.

P. S. În imagine: Sir Edward Burne-Jones, Portrait de Katie Lewis.


Citiţi în continuare!

duminică, 8 februarie 2015

Imediat după cutii, dacă te uiți mai bine, o poți vedea pe Anne Frank, scrie un roman


Shalom Auslander, Speranța: o tragedie, traducere de Carmen Scarlet, București: Editura Univers, colecția ”Globus”, 2014, 261p.


Nu pot scrie tot timpul, chiar dacă prietenii m-ar vrea prozator, nu pot sta fără să citesc, nu-i înțeleg pe cei care spun sus și tare că citesc doar de nevoie, fără plăcere.

Eu sunt un cititor hedonist. Deci, citesc, după reprizele de scris, romanul lui Auslander. Este grozav, plin de umor, cinic, sec. Amintește de Kafka și de Philip Roth. Autorul nu are nimic sfânt.

Subiectul romanului este următorul: ce poate să facă un bărbat rațional, alb, american și evreu, când se trezește în podul casei cu o femeie bătrână, care pretinde că se numește Anne Frank și-l trimite să-i cumpere pască? Încearcă, bineînțeles, să se împace cu noua situație și pleacă imediat să caute pască. Nu știu dacă ați mâncat pască evreiască, eu am ronțăit în copilărie, mi s-a părut faină. Anne Frank este chiar Anne Frank, autoarea celebrului jurnal, care lucrează la un roman și nu este deloc sigură că va reuși să-l publice, deși jurnalul ei s-a vândut în 40 de milioane de exemplare, l-a citit până și Corina Sabău. Iar cel care se duce să-i cumpere pască, pentru că așa i se pare normal, se numește Solomon Kugel, este proprietarul imobilului și are tot felul de idei bizare, îl preocupă îndeosebi ce va spune el în clipa morții, trebuie să dea dovadă de agerime, când mori nu poți spune orice, ar fi stupid, se cuvine să fii cel puțin sublim.

Inițial, numitul Solomon Kugel are o casă, o nevastă (Brianna), un copil bolnăvicios, un chiriaș pretențios și o mamă care urlă când se trezește din somn, visează că este închisă într-un lagăr de exterminare. Treptat totul se tulbură. Pe la pagina 21, bietul Solomon urcă în pod, fiindcă îl deranjează un zgomot agasant, și dă acolo, după cutii și lucruri inutile, peste Anne Frank, adevărata Anne Frank (a supraviețuit printr-o minune), care scrie înverșunat la un laptop, lovește claviatura cu o furie surdă, încât se aude în toată casa, o aude și chiriașul. Solomon nu este cel mai fericit om de pe pământ, asta e sigur.

Fiindcă am tras cu ochiul, vă pot spune că, la sfârșit sau aproape de el, totul ia foc, izbucnește un incendiu, dar nu știu dacă în realitate sau numai în capul lui Solomon Kugel. Oricum, Anne Frank supraviețuiește și de această dată. Focul îmi amintește de Orbirea lui Elias Canetti și de toate cărțile care se termină cu un incendiu, numai așa, ca să te pună pe gânduri. Ce simbolizează oare un incendiu final? Nu se poate să nu simbolizeze nimic; trebuie să citim cosmologia stoicilor...

Am citit și o mulțime de recenzii la Speranța: o tragedie în publicațiile anglo-saxone, toate sunt pozitive, Shalom Auslander este văzut ca un scriitor important.

N-am terminat cartea, voi reveni... Dacă v-am trezit interesul, puteți arunca un ochi aici. Nu aveți nimic de pierdut.

P. S. În imagine: Anonim, Baia de flăcări.


Citiţi în continuare!

joi, 5 februarie 2015

Îl cunoașteți pe Tartuffe?


Două sînt ipocriziile cititorului român, dacă am numărat bine pe degete, ca să nu mă încurc.

Cea dintîi ipocrizie: exegetul valah n-ar spune în ruptul capului că parcurge pentru prima dată o carte, mai ales dacă aparține unui scriitor străin important.

El se exprimă astfel: ”Tocmai recitesc José Saramago”, ”Recitesc Houellebecq”, ”Recitesc Ngũgĩ wa Thiong'o”, ”Recitesc Philip Roth”, ”Recitesc Lydia Davis” etc. Așadar, cititorul român a străbătut deja cu creionul în mînă absolut tot, amănunțit, literaturi vaste, bibliografii complete, a procedat exhaustiv (G. Călinescu a întronizat obiceiul în cultura autohtonă), și, în momentul de față, re-citește pentru propria-i plăcere și binevoiește să ne anunțe acest eveniment epocal într-un articol de gazetă. Deși mi-e greu să cred că l-a citit pe Saramago chiar în portugheza lui, iar romanul cutare a fost tradus în vernaculară de cîteva zile, criticul român deja îl re-re-citește, adică, pentru a fi și mai limpede, citește pentru a doua / a treia oară cutare roman, Halebarde, Halebarde, să zicem. El sugerează că a consultat măcar o dată cartea cu pricina, nu ne spune prin ce mister, trebuie să-l credem pe cuvînt, nu există om mai veridic decît  el. Așadar, literatul român nu citește niciodată. Re-citește. Re-re-re-citește, străbate cu mintea, ca un burghiu, pînă în profundul cărților preferate.

Cu domnii re-cititori de tot felul eu am o gîlceavă destul de veche, poate vă amintiți. Deci, a exclama întruna că re-citești (o capodoperă, firește) înseamnă a privi literatura ca fiind o mulțime finită de cărți, un raft cu 15-20 de autori, nu mai mult, și a desconsidera tot restul: cărțile autohtone, cărțile despre care nu ai auzit la școală, într-un amfiteatru academic, într-o discuție aprinsă, cărțile despre care nu ai citit nici o recenzie, nicăieri.

Îmi amintesc că Flaubert propunea, într-o epistolă, tocmai o astfel de viziune restrînsă, a citi înseamnă a re-citi, a cunoaște bine de tot cinci-șase cărți. E preferabil să te rezumi strict la ele. Cultura înseamnă a stăpîni realmente un număr foarte mic de autori, numiți de obicei ”clasici”, dintre care nu pot lipsi eseurile lui Montaigne, în primul rînd, dar și Vergiliu, Rabelais, Voltaire. Nu știu dacă Flaubert vorbea foarte serios, mă îndoiesc, totuși, deși prozatorul nu prea avea timp de citit fiindcă scria toată ziua, ba și noaptea, dar o astfel de lectură intensivă i se potrivea perfect. Citea textele lui Montaigne în pat, înainte de somn, pentru a se liniști după cincisprezece ore de scris înverșunat, agonic. În schimb, cînd a lucrat la Bouvard et Pécuchet, este un fapt cunoscut de toată lumea, a străbătut cîteva mii de volume, și-a luat și notițe conștiincioase, pentru a-i transforma pe cei doi idioți în făpturi enciclopedice, cu lecturi vaste și cunoștințe nesfîrșite. Cînd recomanda lectura unui număr infim de cărți, Flaubert se referea, probabil, la o lectură de plăcere, deși plăcerile se uzează în timp. La a suta lectură, bucuria nu mai este una și aceeași, imuabilă, ceva s-a modificat negreșit în noi, ceva s-a rupt, dispoziția, modul de a gîndi și de a simți.

Am constatat asta de unul singur, recitind cărțile care m-au fermecat în copilărie și adolescență. Faptul că n-am mai trăit aceeași voluptate m-a pus serios pe gînduri, m-a întristat. Jocul cu mărgele de sticlă și chiar Doctor Faustus, citite cîndva cu sufletul la gură, nu-mi spun același lucru (ceea ce e firesc, la urma urmelor) și nu-mi mai plac (ceea ce nu mi se mai pare deloc firesc). M-am uscat, je este un autre. În treacăt fie spus, un semn rău mi s-a părut și neputința mea de a reciti Părerile despre viață ale motanului Murr de E.T.A. Hoffmann.

Sîntem niște viețuitoare care devoluează neîncetat, nu mai sîntem astăzi ceea ce am fost ieri, n-am mai fost ieri ceea ce fusesem alaltăieri etc., deși nu e drept. Faptul că îmbătrînim și plăcerile se ofilesc mă face sceptic în legătură cu cei ce pretind sus și tare că nu mai citesc cărți noi, că au devenit re-cititori. Dar despre asta am mai scris.

Mă întorc la tema acestui eseu.

A doua ipocrizie este vecină cu prima. Cititorul român n-ar recunoaște nici să-l pici cu ceară că are lacune în bibliografie. Nu mă refer la scriitorii depășiți, la Homer, Hesiod, Ioan Teologul, Petronius, Rabelais, Sterne sau Goethe (oricum nu-i mai citește nimeni, nici profesorii universitari care îi predau în Facultăți), ci, mai cu seamă, la scriitorii foarte recenți. În materie de scriitori noi, cititorul român este expert. Nici n-a apărut bine prozatorul, poetul, dramaturgul, că l-a și identificat de la mare distanță, fără lunetă, printr-o intuiție specifică. Are un fleeeeer, ceva de speriat! Don DeLillo? Cum să nu? Tocmai l-am citit a doua oară. Are părțile lui, vorba lui Montaigne. Zgomot alb m-a zdrobit. Thomas Pynchon? Un prozator senzațional, îl urmăresc cu atenție încă din 1965, tocmai recitesc cu mare plăcere V, mîine mă apuc de Curcubeul gravitației, iar poimîine voi parcurge Strigarea lotului 49. Ce suflu epic! Ce Verb! Lydia Davis? O, da, scrie excelent, este o Lady, o știu încă de cînd am fost în America, am și băut o cafea împreună, m-a invitat insistent, nu aveam cum s-o refuz, are un suflet de mătase, este o persoană foarte populară, corespondăm, chiar ieri am primit un mesaj de la ea etc.

Prima ipocrizie îi caracterizează îndeosebi pe bătrîni, dar poate fi întîlnită și la tineri, bătrînii reprezintă modele neprețuite. A doua ipocrizie îi caracterizează pe tineri, dar poate fi întîlnită și la bătrîni, bătrînii nu se pot lăsa mai prejos. Cele două ipocrizii nu reprezintă o specialitate pur românească, Doamne ferește!, moda recitirilor și refuzul de a-ți recunoaște o lacună sînt mofturi universale. Numai că la români ele se manifestă cu mai mult farmec, cu o gingășie sporită.

O să mă întrebați și pe mine, știu: dar dumneata ce fel de ipocrit ești? Ce hram porți? Să spun că n-am nici un păcat, aș minți, sînt plin de vicii și de metehne. Mai bine mă duc să recitesc Orbirea de José de Sousa Saramago. Și oricum, aștept un telefon de la prietenul meu, David Lodge, de cînd am stat de vorbă pe Lăpușneanu îmi cere mereu sfatul.

Să nu uit, ieri m-a sunat Julian Barnes, tocmai am scris elogios despre Nimicul de temut, am arătat că a fi agnostic nu-i totuna cu a fi ateu, între agnostic și ateu este o deosebire ca de la cer la pămînt, autorul a dorit să-mi mulțumească îndelung, m-a felicitat și fratele lui, filosoful Jonathan, a gîndi înseamnă a stabili deosebiri fine între cuvinte. Nu mai puteam scăpa de ei...

Iată ce spusesem în mica mea recenzie: ”Eu n-aș afirma că Nimicul de temut ar fi cartea unui ateu, Julian Barnes nu este un ateu (ateul e mereu furios pe semeni și pus pe harță), ci un agnostic. Eu însumi sînt un agnostic și nu mă mîndresc prea tare cu asta. Ceea ce pentru ateu este o certitudine (el știe precis că Dumnezeu nu există), pentru agnostic reprezintă doar un nou motiv de îndoială. Agnosticul crede că nu avem argumente valabile, care să dovedească existența lui Dumnezeu și, în același timp, crede că nu există nici argumente valide împotriva numitei existențe. Logic, Dumnezeu nici nu poate fi afirmat, dar nici nu poate fi negat. Punct. Agnosticul nu este, deci, un ateu, se cuvine a-l căuta pe ateu în altă parte. În acest volum, vorbește un agnostic, are grijă să ne prevină de la bun început”.


P. S. Imaginea care deschide textul mi-a venit căutînd o reprezentare a lui Tartuffe... Nu sînt sigur că e el...


Citiţi în continuare!

luni, 2 februarie 2015

As you like it. Șapte cărți de la Polirom nou-nouțe


Am fost azi la Polirom și am cumpărat cărți frumoase. Fiind un ”autor Polirom”, mi le-au dat un pic mai ieftin decât în realitate, dar tot m-am târguit mai bine de un ceas cu editorii, țin la preț și nu-i ușor să-i păcălești. Sunt oameni tineri și au energia vârstei lor inocente. Vi le semnalez aici, poate vă interesează (ori vă face cu ochiul) vreun autor / titlu. Le-am așezat ca să fie mai ușor în ordine alfabetică. Așadar:


1. Béroul, Romanul despre Tristan, ediție bilingvă, traducere de Carmen Dinescu, Polirom, 2014. Am citit cartea în franceză, pe vremea când mă interesau Romanele Mesei Rotunde. Cine a fost Tristan nu mai este nevoie să divulg. A iubit, dar nu i-a priit. Voi face în curând o recenzie.

2. Jorge Luis Borges, Eseuri, traducere de Irina Dogaru, Cristina Hăulică, Andrei Ionescu & Tudora Șandru-Mehedinți, Polirom, 2015. Multă vreme am folosit un exemplar cartonat de la BCU, tipărit în 2006, dacă nu mă înșel. Cuprinde și cele ”Nouă eseuri dantești”. Iar aici găsiți și minunatul text despre Francesca da Rimini, ”Călăul milostiv”, la paginile 353-356.

3. Don DeLillo, Omul căzător, traducere de Maria Ioana Apostol, Polirom, 2015. N-am citit niciun DeLillo până acum. Am o vinovăție. Un complex. Radu Vancu a citit Don DeLLilo, eu nu. Este intolerabil. Un poet poate rezista și un filosof care l-a străbătut pe Kant din doască în doască, ba? Voi remedia defectul. Cartea e despre 11 septembrie 2001.

4. Günter Grass, Ani de câine, traducere de Mariana Bărbulescu, Polirom, 2015. Romanul are trei părți. A treia ar fi o diatribă în contra ipocriziei germanilor. Să vedem cât poate fi de rău și nemilos domnul Grass. Când ai premiul Nobel, ți se permite orice.

5. Moshe Idel, Răul primordial în Cabala. Totalitate, perfecțiune, perfectibilitate, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Polirom, 2015. Credeam că n-a mai rămas nimic necercetat în Cabala. M-am înșelat.

6. Andreï Makine, Pământul și cerul lui Jacques Dorme, traducere de Dan Radu Stănescu, Polirom, 2014. Este în colecția Top 10+, deci o reeditare. După ce a scris două cărți foarte bune (Testamentul francez și Pe vremea fluviului Amour), Makine a devenit grafoman. Crima Olgăi Arbelina m-a scos din sărite. Privesc, deci, cu suspiciune (și) acest roman. Să vedem.

7. Philip Roth, Pastorala americană, traducere de Alexandra Coliban, Polirom, 2014. Nu-i chiar o noutate. Dar am ținut morțiș să am această carte. Prietenii știu bine de ce. Cu ea voi și începe, de îndată ce îmi voi face timp. Mai precis, când îmi voi termina de scris cartea. Trebuie să o predau până în 28 februarie. O să apară în mai, pentru târgul de carte de la București. Voi face și un bal mascat. Mă vor elogia cei mai tari critici din univers...

P. S. În imagine. Salvador Dali, Tristan fou. Este vorba de o pânză uriașă (9 metri pe 15) creată de Dali pentru un spectacol la Metropolitan Opera, în 1944.


Citiţi în continuare!