sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Alice l-a sărutat, apoi, resemnată, a urcat scara...


Fernando Trías de Bes, Cerneala, traducere de Liliana Pleşa Iacob, București: Baroque Books & Arts, 2014, 192p., 29, 90 lei.


Un roman înfiorător de prost scris, care s-a vândut binișor, cred, un roman de mistere, în stilul prozei populare, care se scria în Franța pe la 1848, cu enigme cumplite și personaje torturate, cu metafore țipătoare, cu o intrigă complet neverosimilă, cam așa aș caracteriza, sine ira et studio, romanul  Cerneala.

Există prozatori care nu-și propun să realizeze capodopere. Au un scop mult mai mic, mai modest, mai smerit: vor să fie cumpărați, vor să aibă tiraj, fani. Nu-i nicio rușine. Dacă scrii capodopere, îți pierzi mult timp din viață (Thomas Mann a lucrat 12 ani la Muntele vrăjit) și riști, pe deasupra, să mori de foame. Sau să rămâi un umil funcționar ca Fernando Pessoa și să devii treptat un alcoolic. Publicul larg nu vrea capodopere. Nooooooooo. Capodopera dă bătăi de cap. Publicul larg vrea cărți cu întorsături, cu soții care merg ca magnetizate, în fiecare marți, la un amant misterios, spre disperarea (și furia reprimată) a soților care le urmăresc până la scara imobilului (și le sărută încurajator pe pleoape), cu bărbați părăsiți în chip brutal de femei neîndurătoare, cu anchetatori extrem de subtili, dezlegători de mistere încâlcite. Anchetatorul din Cerneala este un profesor de matematică îngrozitor de isteț, predă, zice el, calculul infinitezimal, cu asta nu te joci, doar unul la un miliard poate pricepe așa ceva.

Fernando Trías de Bes aparține, fără îndoială, grupului masiv de scriitori raționali, fără ifose și ambiții deșarte. Scrie prost din politețe, din respect față de cititor. Faptul că a fost tradus nu mă miră prea mult. Piața cărții este încăpătoare. Unde merge suta, merge și mia... Numărul naivilor este, la rândul lui, nelimitat. Fac parte cu onor dintre ei. Am cumpărat Cerneala. Nu sunt foarte mândru de această achiziție. Asta e. Se putea și mai rău. Puteam să fac un gâlci. Vremea este perfidă în 31 ianuarie. Nici nu știi cum să te îmbraci, eu mi-am păstrat șuba și pâslarii...

Nu mă miră, deci, faptul că o astfel de carte s-a tradus. Mă miră (deși n-ar trebui) faptul că există critici literari care mi-au recomandat-o. I-am crezut pe cuvânt. Rău am făcut.

Ca să vă faceți o idee de stilul autorului, citez fără zgârcenie:

”La o intersecţie, complet dezorientat, matematicianul a stat la îndoială: S-o iau la stânga sau la dreapta? Un calcul rapid al probabilităţilor l-a făcut să aleagă dreapta, fără să-şi dea seama că, în felul acesta, se întorcea la promenada Rinului, pe care dorise s-o ocolească”. Întrebare: dacă a făcut (chiar rapid) un astfel de calcul, de ce a mai luat-o la dreapta, adică în direcția greșită? Eu unul când o iau la dreapta, nu fac nici un calcul. Dacă mă apuc să calculez, nu mă mai urnesc din loc. Rămân țintuit o zi, două, poate și mai mult, până termin calculul.

Ce ziceți de acest dialog? Citez:

”Matematicianul a strâns pumnul şi a răspuns la întrebarea rămasă în suspensie.
 – Caut motivul, i-a spus.
Librarul a simţit un fior pe şira spinării.
Motivul. Spusese: motivul”.

Întrebare: dacă matematicianul i-a răspuns, de ce i-a mai spus, verbul a răspunde nu-l implică și pe a spune? Doar nu i-a răspuns făcând din sprâncene...

Titlul acestei note se explică ușor, dacă precizez că Alice Thiel este soția librarului Johann Walbach din Mainz și că are un amant pe care nu-l iubește, fiindcă îl iubește nespus pe soț, adică pe domnul librar, dar la care merge fiindcă se supune Fatalității. Orice amant e fatal, prin definiție. În consecință, titlul se cuvine a fi citit astfel: ”Alice l-a sărutat [pe soț], apoi, resemnată, a urcat scara [care ducea la apartamentul amantului]”.

P. S. În imagine: Marc Chagall (1887 - 1985): Les amants bleus (1914).


Citiţi în continuare!

joi, 29 ianuarie 2015

Fericirea lui Pierre Bezuhov


Revizuind un eseu din viitoarea mea carte, mi-am dat seama că am nevoie de un pasaj din Război și pace, în care Pierre Bezuhov își amintește aprobativ părerea prințului Andrei Bolkonski cu privire la fericirea negativă, singura fericire hărăzită muritorilor. Mi-a luat mult ca să identific acest pasaj, noroc că l-am subliniat (este bun și creionul uneori), se găsește în volumul al IV-lea, în partea a doua, capitolul XII. Pierre Bezuhov a fost luat prizonier și își dă seama că este (aproape) fericit și că a căzut peste o mare idee:

”Adeseori îşi aminti aici de convorbirea lui cu prinţul Andrei şi-l aprobă întru totul, numai că-i înţelegea oarecum într-alt fel ideile. Prinţul Andrei credea şi spunea că fericirea e numai negativă, dar spunea lucrul acesta cu o nuanţă de amărăciune şi de ironie. Era ca şi cum spunând acestea ar fi vrut să-şi exprime un alt gând, şi anume că toate aspiraţiile sădite în sufletul nostru, năzuinţele spre fericirea pozitivă, au fost sădite în noi numai pentru ca, neputând fi satisfăcute, să ne chinuiască. Pierre, însă, recunoştea, fără nici un gând ascuns, cât de îndreptăţită era această părere. Privaţia de suferinţă, satisfacerea trebuinţelor şi, ca o urmare, libertatea de a-ţi alege ocupaţiile, adică felul de viaţă, reprezentau acum pentru Pierre cea mai mare şi mai de netăgăduit fericire a omului. Abia acum şi aici, pentru prima oară Pierre putu preţui pe deplin voluptatea de a mânca atunci când eşti flămând, de a bea când ţi-e sete, de a dormi când ţi-e somn, de a te încălzi când ţi-e frig, de a sta de vorbă cu un om când ai chef să schimbi o vorbă şi să asculţi sunetul unei voci omeneşti. Satisfacerea trebuinţelor – hrană bună, curăţenie şi libertate – i se păreau lui Pierre acum, când era lipsit de toate acestea, fericirea cea mai înaltă” (am folosit traducerea veche de la Univers, volumul IV, 1985, p.115).

În opinia mea, fericirea negativă nu este o fericire completă. Mai bine spus: nu este o fericire. A nu suferi de foame, de sete, a nu fi bolnav, a avea pe ce să-ți culci capul, a avea cu cine să discuți, reprezintă doar condiții minime ale fericirii, dar nu sunt însăși fericirea. Dacă ar fi cum crede Bezuhov, orice om sănătos, sătul și lipsit de amenințarea unei morți imediate ar cunoaște adevărata fericire. Ceea ce, poate remarca oricine, este fals.

Există, în schimb, o fericire pozitivă, rară, ce-i dreptul. Am mai scris despre ea. Este fericirea de a-ți exersa talentul, vocația cu care te-ai născut. Cred că orice individ din lumea sublunară are o chemare, un mic / mare talent (pe care este obligat să-l caute singur, talentul nu este evident, nu sare în ochi, trebuie să-l identifici corect). Și că exersarea acestui talent (muzical, literar, social etc.) oferă momente de fericire. Flaubert a cunoscut (și a scris despre ele) momente de euforie, de exaltare, în care nu intra, zice el, ”elementul sensibil”. Starea aceasta, tot el precizează, i se părea mai presus de fericire. La ea ajungea prin muncă, prin scris.

Menționez că fericirea lui Flaubert era una activă.

P. S. În imagine: James C. Christensen: Benediction (Beatus est pisciculus).


Citiţi în continuare!

miercuri, 28 ianuarie 2015

Când lupta de clasă se ascute, este un păcat să nu-l citiți pe Hrabal


Scriu la volum de dimineață până noaptea, nu prea am timp să mai citesc ce au scris alții înaintea mea (de altfel, anul trecut am citit prea mult, am exagerat); pun idei și înțelepciune în manuscris, caut idei; nu-i ușor să produci o idee personală, îmi fac testamentul, cum ar veni, ultimele gânduri ale unui eseist resemnat, lamura inteligenței mele strălucite, proverbiale.

Dar asta nu mă împiedică să repet acum și aici că romanul lui Bohumil Hrabal este o minunăție de carte, omul ăsta ar fi trebuit recompensat, înainte de 1997, cu un Nobel: juriul suedez n-a bănuit probabil că se va arunca pe geam de la etajul al V-lea al unui spital din Praga și a ratat ocazia. Nu a fost singura. L-a ratat și pe Borges și este pe cale să-l rateze și pe Philip Roth, cu o academică frivolitate. Dar Hrabal este mai bun decât ultimii cinci premianți la un loc: am zis-o și pe asta, acum puteți să mă pedepsiți și să-mi dați în cap cu cărțoaiele lui Mo Yan.

Romanul lui Hrabal este formidabil, umorul autorului e definitiv, mortal, știu ce cuvinte mari folosesc. Merită să-l citiți de îndată, în orice ediție l-ați găsi, fie aceea de la Polirom de acum 12 ani (o găsiți la anticari), fie în ediția recentă de la Editura ART. Se intitulează, poate vă mai amintiți, am scris asta acum câteva zile, O singurătate prea zgomotoasă.

Despre ce este vorba în numita carte? Un om, Hanta, trăiește printre cărți, sub mormane de cărți, într-un subsol livresc, plin de șoareci, un mic infern, are la dispoziție o presă de hârtie, trebuie să transforme cărțile în baloturi, în ceva omogen, să distrugă, așadar, propozițiile, cuvintele, ideile reacționare exprimate acolo. Dar are sufletul îndoit. A fost educat într-un regim care prețuia cărțile, putea cita din filosofi (citează îndeosebi din Hegel, nu este înțeleptul meu preferat, dar hai...), acum a ajuns să trăiască într-un regim superior, în socialism, și e obligat să transforme cărțile într-o materie opacă, pe care se vor tipări clasicii marxism-leninismului și clasicii mai mici.

Și fiindcă are un suflet îndoit, Hanta bea, bea ca să-și țină mintea trează, de asta bea, și nu-și pierde niciun moment istețimea, nu devine un ”idiot”, cum au zis unii criticii literari, este numai un ironic dublat de un cinic nefericit. Vorbește tot timpul și își bate joc de toate prestigiile, inclusiv de cele religioase: nu prea are respect pentru sfinți și martiri, știe că sfinții nu se mai pricep să facă minuni, au ostenit, probabil. Hanta este, prin urmare, un muncitor cu o dublă conștiință, are o conștiință ”alienată”, ca să folosesc cuvinte din aceiași clasici, care tind, observ cu maximă stupoare, să fie la modă printre tinerii  de azi. Ei nu au apucat binefacerile societății fără clase și privilegii de dinainte de 89, ar trebui să-i înțeleg, dar nu pot.

Deci Hanta este un mic inadaptat, un îndărătnic, un potențial dușman pentru regimul socialist definitiv instalat pe jumătate din globul pământesc, inclusiv în Cehoslovacia. Hrabal a publicat romanul în 1977. Mai mult nu vă spun, trebuie să faceți și voi un mic efort și să cumpărați cartea, totul are un preț, și murele nu mai cad în gură fără să le poruncească un capitalist inuman să cadă, trăim într-o societate nedreaptă, lupta de clasă se ascute, imperialiștii americani sunt tot mai putrezi, simt mirosul lor de coloniale scumpe cum vine de peste Ocean, ca o amenințare criminală la adresa femeilor.

În concluzie, nu fiți moi, nu fiți niște împăciuitoriști, tăiați răul de la rădăcină și puneți mâna pe Bohumil Hrabal: a fost mare. E mare...

P. S. Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, traducere din limba cehă de Sorin Paliga, București: Editura Art, 2014, 176p.

P. P. S. În imagine, Didier Leveille, Clown cueillant sa fleur.


Citiţi în continuare!

duminică, 25 ianuarie 2015

Mihai Ursachi ascultându-l pe Mihai Ursachi


Există oameni inteligenți și talentați care nu citesc. Unii ar spune că de aia nu citesc, fiindcă sunt inteligenți și talentați. Este o formă de inteligență care nu-mi este deloc simpatică.

Fiecare dintre noi a întâlnit de-a lungul vieții câțiva ”ne-cititori” faimoși. Cel mai memorabil pentru mine a fost poetul Mihai Ursachi. Nu l-am surprins niciodată citind dintr-un alt autor decât el însuși. Citea frumos cu glas tare, mai bine decât toți actorii la un loc. Era un bun recitator. Citea minunat Triplu poem pentru bătrânul porcar Garibaldi. Parcă îl și vedeai pe porcar mânându-și porcii prin Țicău (o mahala a Iașilor), hrănindu-i grijuliu și scărpinându-i după urechi.

De citit o carte nu l-am văzut niciodată, niciodată, niciodată. Chiar dacă mă înființam la ușa lui din fundacul Dochia nr. 9 pe neașteptate. Nu putea fi surprins. Ori dacă citea cu adevărat, se ascundea bine de ceilalți și nu-i plăcea să fie văzut în această postură umilitoare.

Noi mai intram prin librării, cumpăram noutăți. Apăruse La bal cu Marcel Proust de Martha Bibescu. I-am pomenit de carte, titlul. M-a privit cu un soi de scârbă, de uimire surprinsă, încât am conchis că făcusem o proastă afacere. Nu trebuia să fi cumpărat volumul. De cele mai multe ori îți cerea să-i povestești impresiile de lectură. Nu avea răbdare, îi plăcea prea mult să vorbească și să se asculte, era îndrăgostit de sine. Prindea un amănunt și începea o divagație care, până la urmă, ajungea la subiectele lui preferate: Goethe, Poe, Eminescu, Mihai, Mihai Ursachi. Cartea cumpărată recent rămânea în urmă, un subiect închis. Pentru totdeauna. Nu mai cutezai să-l tulburi.

S-a întors după zece ani petrecuți în State (1981 - 1990), dar tot nu citea. De la o prietenă, am înțeles că o punea să-i citească din lirica proprie, poezii de Mihai Ursachi. Mihai Ursachi audiind poezii de Mihai Ursachi! Asculta gânditor și, uneori, dacă-l mulțumea ce asculta, izbucnea victorios: ”Ei, aici am nimerit-o. Vezi? Numai eu pot scrie așa de bine!”.

Din păcate, renunțase la scris...

P. S. În imagine: James Christensen (n. 1941): If Pigs Could Fly.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Hanta. O viziune etilică


Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, traducere din limba cehă de Sorin Paliga, București: Editura Art, 2014, 176p.


Despre romanul lui Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, îmi propun să scriu mâine mai pe larg, dacă dă Domnul din ceruri, azi e sfântă sărbătoare și trebuie s-o respectăm, să dănțuim Hora Unirii și să ne uităm la focul de artificii cu gurile căscate, cine muncește de sărbători va ajunge în iad, în sheol, în genunea locuită (și) de personajul Hanta. O singurătate prea zgomotoasă este, toată lumea știe, nu-i nici un secret, o spun și Marin Mălaicu-Hondrari, și Dan Coman, în paratexte care slăvesc romanul lui Hrabal, o carte extraordinară, de altfel. Hrabal a publicat-o în 1977, la o editură clandestină. Apoi, dracul l-a împins (ca să vedeți câtă putere are!) și a semnat Anti-charta 77. A dat cinstea pe rușine.

Deocamdată mă mulțumesc să transcriu din micul roman (”short novel”, sintagma englezească pentru acest gen de texte care nu sunt nici povestiri, nici romane interminabile) una din viziunile naratorului, falsul naiv, Hanta, un narator puțin credibil, întrucât este beat tot timpul, alcoolul îl ajută să gândească mai precis și mai adânc (îl comentează cu maximă competență pe Kant). Dacă n-ar bea, n-ar gândi atât de profund. Și nici nu ar avea viziuni atât de ramificate, de eclectice.

Dacă nu îl aveți deja (există și o ediție Polirom din 2003), vă îndemn să cumpărați romanul lui Hrabal. Chiar merită.

Și acum viziunea:

”Când am băut a patra halbă de bere, lângă presă a apărut un tânăr suav. Mi-am dat seama imediat că nu e nimeni altul decât Isus. Şi lângă el stătea un bătrân cu obrazul ridat, nimeni altul decât Lao-Tse. Stăteau amândoi împreună cu miile de muşte ca de cobalt ce zburau nebuneşte încoace şi încolo, iar zgomotul metalic al aripilor şi al corpurilor lor răsuna în tonuri acute, înălţând în beci un tablou format dintr-o permanentă mişcare de aripi, exact ca în compoziţia tablourilor uriaşe ale lui Jackson Pollock. Nu m-am mirat de cele două făpturi, pentru că bunicii şi străbunicii mei, când beau lichior, aveau şi ei astfel de vedenii...

Odată s-a apropiat de pat însuşi Erasm din Rotterdam, pe cal, întrebându-mă care este drumul spre mare. Deci astăzi nu m-am mirat deloc de cei doi bărbaţi pe care îi iubeam. Cum stăteau ei acolo, în pivniţa mea, deodată mi-am dat seama că e foarte important să ştiu ce gândesc...

Am sorbit din halba de bere şi nu mi-am dezlipit ochii de la tânărul Isus, plin de indignare, mereu în mijlocul unui grup de tineri şi de domnişoare frumoase, în timp ce Lao-Tse, însingurat, îşi căuta un mormânt demn...

...acum văd că Isus e un campion de tenis, care de-abia a câştigat Wimbledon-ul, în timp ce sărmanul Lao-Tse se aseamănă unui comerciant care, deşi e plin de provizii, arată de parcă nu ar avea nimic, văd întruparea însângerată a tuturor îndemnurilor şi simbolurilor christice, îl văd pe Lao-Tse într-un giulgiu, arătând către o scândură de lemn necioplită, îl văd pe Isus ca playboy, în timp ce Lao-Tse e un holtei părăsit de puteri, văd cum Isus ridică mâna imperativ şi, cu un gest autoritar, îşi supune duşmanii, pe când Lao-Tse, resemnat, îşi mişcă braţele ca nişte aripi frânte, îl văd pe Isus romantic, în timp ce Lao-Tse e clasic, Isus e fluxul, iar Lao-Tse este refluxul, Isus e vară, Lao-Tse e iarnă, Isus e adevărata dragoste pentru aproapele său, în timp ce Lao-Tse e ca o culme a deşertăciunilor, Isus este progressus ad futurum, Lao-Tse este regressus ad originem.

Când am ridicat ochii, i-am văzut pe Isus şi Lao-Tse cum pleacă pe scările albe, văruite, aşa cum plecaseră şi ţigăncile mele cu fuste turcoaz şi roşu-atlaz, iar halba era goală...”.


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch (c. 1450 - 1516), The Garden of Earthly Delights. Hell (1490 - 1510).


Citiţi în continuare!

joi, 22 ianuarie 2015

117 cărți de citit imediat


Citesc, iată, Reading Like a Writer: A Guide for People Who Love Books and for Those Who Want to Write Them, HarperCollins Publishers (2006, 273p.), un volum semnat de Francine Prose, și fiindcă sunt obișnuit să duc cărțile până la capăt, ajung și la paginile 270-273, unde găsesc o listă de cărți pusă sub titlul ”Books to Be Read Immediately”.

Francine Prose face parte din categoria destul de neobișnuită astăzi a literatorilor care mai cred că pentru a scrie bine este nevoie să citești mult, a celor care cred că simplul talent necultivat nu duce negreșit la o capodoperă. Tot mai puțini scriitori sunt convinși de acest adevăr umil. Lumea scrie cu înverșunare fără să mai citească. N-are timp.

Lista cu pricina cuprinde tot felul de cărți, îndeosebi ficțiune (poezie, proză), dar și eseuri despre meșteșugul scrisului, cărți de retorică, memorii. Cele mai multe sunt traduse - și încă de mult - în românește. Chiar dacă nu am timp să traduc eu însumi titlurile alese de Francine Prose (n. 1 aprilie 1947), nu mă îndoiesc de faptul că cititorii acestui blog le vor recunoaște de îndată. Sunt cărți neîndoielnic clasice. Poate un titlu sau două ridică oarece întrebări. În loc de Învierea, eu aș fi pus Hadji-Murad de același Lev Nikolaevici Tolstoi. Sunt și romane polițiste (The Big Sleep, de pildă). Criteriul alcătuirii listei a fost constant unul valoric. Și tocmai pentru că Francine Prose a urmat neabătut acest criteriu, lista poate fi recomandată oricărui cititor care se respectă și oricărui cititor care dorește să scrie.

N-am numărat câte cărți din această listă îmi sunt necunoscute, în sensul că nu le-am citit (încă). Remarc, în fine, prezența istoricului Edward Gibbon și înțeleg încă o dată că dacă îți pui în cap să scrii bine, trebuie să străbați tot felul de cărți, inclusiv de filosofie. Și observ și faptul că Francine Prose s-a ferit de filosofi...

Observații. Titlul romanului scris de Nikolai Gogol (și rămas neterminat, din păcate) trebuia tradus prin Dead Souls: A Poem și nu cum veți vedea mai jos. Mă bucur enorm că Tatiana Tolstaia figurează la poziția 100 cu o povestire: Sleepwalker in a Fog.

Lipsește inexplicabil, în opinia mea, Jorge Luis Borges.

Așadar:
  1. Akutagawa, Ryunosuke. M. Kuwata and Tashaki Kojima (translators), Rashomon and Other Stories 
  2. Alcott, Louisa May, Little Women 
  3. Anonymous. Dorothy L. Sayers (translator), The Song of Roland 
  4. Austen, Jane, Pride and Prejudice  
  5. Austen, Jane, Sense and Sensibility 
  6. Babel, Isaac. Walter Morrison (translator), The Collected Stories 
  7. Baldwin, James, Vintage Baldwin 
  8. Balzac, Honoré de. Kathleen Raine (translator), Cousin Bette 
  9. Barthelme, Donald, Sixty Stories 
  10. Brodkey, Harold, Stories in an Almost Classical Mode 
  11. Baxter, Charles, Believers: A Novella and Stories 
  12. Beckett, Samuel, The Complete Short Prose, 1929-1989 
  13. Bowen, Elizabeth, The House in Paris 
  14. Bowles, Jane, Two Serious Ladies 
  15. Bowles, Paul, Paul Bowles: Collected Stories and Later Writings 
  16. Brontë, Emily, Wuthering Heights 
  17. Calvino, Italo, Cosmicomics 
  18. Carver, Raymond, Where I'm Calling From: Selected Stories 
  19. Carver, Raymond, Cathedral 
  20. Cervantes, Miguel De. Tobias Smollett (translator), Don Quixote 
  21. Chandler, Raymond, The Big Sleep 
  22. Cheever, John, The Stories of John Cheever 
  23. Chekhov, Anton. Constance Garnett (translator), A Life in Letters 
  24. Chekhov, Anton. Constance Garnett (translator), Tales of Anton Chekhov: Volumes 1 - 13 
  25. Diaz, Junot, Drown 
  26. Dickens, Charles, Bleak House 
  27. Dickens, Charles, Dombey and Son 
  28. Dostoyevsky, Fyodor. Constance Garnett (translator), Crime and Punishment 
  29. Dybek, Stuart, I Sailed With Magellan 
  30. Eisenberg, Deborah, The Stones (So Far) of Deborah Eisenberg 
  31. Eliot, George, Middlemarch 
  32. Elkin, Stanley, Searches and Seizures 
  33. Fitzgerald, F. Scott, The Great Gatsby 
  34. Fitzgerald, F. Scott, Tender Is the Night 
  35. Flaubert, Gustave. Geoffrey Wall (translator), Madame Bovary 
  36. Flaubert, Gustave. Robert Baldick (translator), A Sentimental Education 
  37. Fox, Paula. Jonathan Franzen (introduction), Desperate Characters 
  38. Franzen, Jonathan, The Corrections 
  39. Gallant, Mavis, Paris Stories 
  40. Gaddis, William, The Recognitions 
  41. Gates, David, The Wonders of the Invisible World: Stories 
  42. Gibbon, Edward, Decline and Fall of the Roman Empire 
  43. Gogol, Nikolai. Richard Pevear and Larissa Volokhonsky (translators), Dead Souls: A Novel
  44. Green, Henry, Doting 
  45. Green, Henry, Loving 
  46. Hartley, L. P., The Go-Between  
  47. Hemingway, Ernest, A Moveable Feast 
  48. Hemingway, Ernest, The Sun Abo Rises 
  49. Herbert, Zbigniew. Czeslaw Milosz and Peter Dale Scott (translators), Selected Poems 
  50. James, Henry, The Portrait of a Lady 
  51. James, Henry, The Turn of the Screw 
  52. Jarrell, Randall, Pictures from an Institution 
  53. Johnson, Denis, Angels 
  54. Johnson, Denis, Jesus' Son 
  55. Johnson, Diane, Le Divorce 
  56. Johnson, Diane, Persian Nights 
  57. Johnson, Samuel, The Life of Savage 
  58. Joyce, James, Dubliners 
  59. Kafka, Franz. Malcolm Pasley (translator), The Judgment and In the Penal Colony and Metamorphosis and Other Stories 
  60. Kafka, Franz. Willa and Edmund Muir (translators), The Trial 
  61. Le Carré, John, A Perfect Spy 
  62. Mandelstam, Nadezdha, Hope Against Hope: A Memoir 
  63. Mansfield, Katherine, Collected Stories of Katherine Mansfield 
  64. Marquez, Gabriel Garcia. Gregory Rabassa (translator), One Hundred Years of Solitude
  65. Marquez, Gabriel Garcia. Gregory Rabassa (translator), The Autumn of the Patriarch
  66. Mclnerney, Jay, Bright Lights, Big City 
  67. Melville, Herman, Bartleby the Scrivener and Benito Cereno 
  68. Melville, Herman, Moby Dick 
  69. Milton, John, Paradise Lost 
  70. Munro, Alice, Selected Stories 
  71. Nabokov, Vladimir, Lectures on Russian Literature 
  72. Nabokov, Vladimir, Lolita 
  73. O'Brien, Tim, The Things They Carried 
  74. O'Connor, Flannery, A Good Man Is Hard to Find and Other Stories  
  75. O'Connor, Flannery, Collected Stories 
  76. O'Connor, Flannery, Wise Blood 
  77. Packer, ZZ, Drinking Coffee Elsewhere 
  78. Paustovsky Konstantin. Joseph Barnes (translator), Years of Hope: The Story of a Life 
  79. Price, Richard, Freedomland 
  80. Proust, Marcel. Lydia Davis (translator), Swann's Way 
  81. Pynchon, Thomas, Gravity's Rainbow 
  82. Richardson, Samuel, Pamela: Or Virtue Rewarded 
  83. Roth, Philip, American Pastoral 
  84. Roth, Philip, Philip Roth: Novels and Stories 1959-1962 
  85. Rulfo, Juan. Margaret Sayers Peden (translator), Pedro Pâramo 
  86. Salinger, J. D., Franny and Zooey 
  87. Shakespeare, William, King Lear 
  88. Shteyngart, Gary, The Russian Debutante's Handbook 
  89. Sophocles. Sir George Young (translator), Oedipus Rex 
  90. Spencer, Scott, A Ship Made of Paper 
  91. St. Aubyn, Edward, Mother's Milk 
  92. St. Aubyn, Edward, Some Hope: A Trilogy 
  93. Stead, Christina, The Man Who Loved Children 
  94. Steegmuller, Francis, Flaubert and Madame Bovary: A Double Portrait 
  95. Stein, Gertrude, The Autobiography of Alice B. Toklas 
  96. Stendhal. Roger Gard (translator), The Red and the Black 
  97. Stout, Rex, Plot It Yourself 
  98. Strunk, William and E. B. White. Maira Kalman (illustrator), The Elements of Style, Illustrated
  99. Taylor, Peter, A Summons to Memphis 
  100. Tolstaya, Tatyana, Sleepwalker in a Fog 
  101. Tolstoy, Leo. Constance Garnett (translator), Anna Karenina 
  102. Tolstoy, Leo. Aylmer Maude (translator), The Death of Ivan Ilych and Other Stories 
  103. Tolstoy, Leo. David McDuff (translator), The Kreutzer Sonata and Other Stories  
  104. Tolstoy, Leo. Rosemary Edmonds (translator), Resurrection 
  105. Tolstoy, Leo. Constance Garnett (translator), War and Peace 
  106. Trevor, William, The Children of Dynmouth 
  107. Trevor, William, The Collected Stories 
  108. Trevor, William, Fools of Fortune 
  109. Turgenev, Ivan Sergeevich. Isaiah Berlin (translator), First Love 
  110. Twain, Mark, The Adventures of Huckleberry Finn 
  111. Von Kleist, Heinrich. Martin Greenberg (translator) and Thomas Mann (preface), The Marquise of O - and Other Stories 
  112. West, Rebecca, The Birds Fall Down 
  113. West, Rebecca, Black Lamb and Grey Falcon: A Journey Through Yugoslavia 
  114. Williams, Joy, Escapes 
  115. Woods, James, Broken Estate: Essays on Literature and Belief 
  116. Woolf, Virginia, On Being Ill 
  117. Yates, Richard, Revolutionary Road
P. S. În imagine: Henry Lamb, The Artists Wife (1933).


Citiţi în continuare!

miercuri, 21 ianuarie 2015

Dama bună. Trei imagini poetice, chiar patru


Când au cântat farmecele femeii, poeţii au dat dovadă de mult mai multă bunăvoinţă, intuiţie şi inteligenţă decât toţi filosofii şi teologii la un loc. Inspiraţia este, prin definiţie, mai presus de silogism.

În compuneri pe drept cuvânt nepieritoare, ei au transformat femeia într-o făptură minerală. Observăm astfel că, la poeți, domniţa are întotdeauna ochii de peruzea, dinţii de cleştar, buzele de rubin, mâinile de chrysolit, degetele de alabastru, unghiile de lapislazuli, pântecele de chihlimbar, fesele din marmură de Carrara, intestinele de caolin, inima de cremene (ca la Eminescu), sufletul de gheaţă. Citind aceste descrieri, mă cuprinde, brusc, frigul. Tremur.

Alţi poeţi (şi, îndeosebi, Ezra Pound) au recunoscut în femeie o făptură vegetală, înrudită cu trandafirul, vița-de-vie şi fructele de pădure. În această anatomie botanică, pielea şi carnaţia femeii au gustul migdalelor şi al smochinei, moliciunea piersicii, strălucirea mată a abanosului, tăria nucii de cocos. Trupul fecioarei întrece cu mult supleţea lianei, (fr)agilitatea trestiei, transparenţa petalelor de narcisă. El emană, deopotrivă, aroma răşinilor, mirosul pătrunzător al muşeţelului, respiraţia calmă a nuferilor.

În fine, o a treia categorie de barzi a elogiat în femeie îngerul copilăros, ambigen, fără un sex definit, situat, prin urmare, deasupra viciilor omeneşti. Dar şi îngerul căzut pentru totdeauna în păcatul desfrâului, lasciv, lubric, blazat. Dacă nu greşesc, Emil Brumaru face parte din această serie prestigioasă.

În poemul Une charogne (dar şi în altele), maliţiosul Charles Baudelaire a întrerupt, printr-un gest decis, atât tradiţia mineralizării femeii cât şi tradiţia vegetală. N-a mai vorbit de îngeri, de ferigi, de gladiole, de nestemate, de struguri. El a inaugurat, pur şi simplu, poezia devenirii organice, lirica viscerelor. A subliniat atracţia ţesutului adipos, a secreţiilor, a raporturilor chimice. Într-un cuvânt, a descoperit frumuseţea în prefacere, prefacerea în frumuseţe.

     “O, suflete-aminteşte-ţi priveliştea murdară
     Ce-atât de mult cândva ne-a umilit
     În dimineaţa-aceea cu molcom cer de vară:
     Un hoit scârbos, pe un prundiş zvârlit,

     Îşi desfăcea asemeni unei femei obscene
     Picioarele şi, puhav de venin,
     Nepăsător şi cinic, îşi deschidea alene
     Rânjitul pântec de miasme plin.

     Putreziciunea asta se răsfăţa la soare
     Care-o cocea adânc şi liniştit” etc. etc.


P. S. În imagine: un tablou (fără titlu) de Jeanne Lorioz, pictoriță franțuzoiacă, născută în 1954. Aș numi portretul: ”Damă bine” :)


Citiţi în continuare!

luni, 19 ianuarie 2015

Înaintarea poveștii către sfârșit


Lydia Davis, Sfârșitul poveștii, traducere de Veronica D. Niculescu, București: Editura Univers, 2014, 196p.


O femeie de 34 de ani, o profesoară, mai precis, a avut o legătură cu un student de 22 de ani (nu era studentul ei), au stat împreună o vreme (cam doi ani), cu unele intermitențe, fiindcă femeia a călătorit din vestul Statelor Unite în est (și înapoi), este mult de mers din Vest în Est (noi, europenii, nici nu ne dăm seama), cei doi s-au mai și certat de la nimicuri, și-au luat zile de meditație (studentul, îndeosebi). Așa se întâmplă în toate iubirile, amanții abia așteaptă să-și scoată ochii și să se despartă definitiv pentru o zi.

Acum, în prezentul narațiunii la persoana I, în prezentul feminin al narațiunii, povestea este privită prin ochii femeii, relația s-a încheiat, deși femeia nu și-a dorit asta: ea încearcă să înțeleagă ce n-a mers, unde a greșit, dacă a greșit. Poate a fost de vină diferența de vârstă (povestitoarea o găsește enormă, deși diferența nu are nimic scandalos, la urma urmei, o întâlnim și la case mai mari, nobiliare, la regine și ducese), poate firile lor deosebite, poate Soarta. Cine știe?

Spune: ”De fapt, nu eram chiar aşa de bătrână, dar tot eram cu mulţi ani mai în vârstă ca el” (p.8).

Femeia se hotărăște să scrie un roman despre relația ei / lor și astfel avem dintr-un foc o poveste gata încheiată (iubirea lor) și una în curs de desfășurare: relatarea acestui eșec amoros, povestea scrisă a poveștii trăite. Timpul trăirii s-a sfârșit, timpul mărturisirii a început, povestitoarea vrea să ajungă la ”sfârșitul poveștii”. Femeia trăiește, așadar, un nou chin, își amintește și scrie, nu-i deloc ușor să redactezi un roman și să pui lucrurile în ordine. Trebui să găsești un stil, o tehnică narativă, un lexic, trebuie să-ți găsești împăcarea.

La un moment dat, povestitoarea are impresia că le-a găsit: ”Astăzi, mai devreme, citeam despre un scriitor japonez care locuieşte în Anglia şi scrie în engleză. Romanele lui sunt meticulos construite, au un scenariu firav şi prezintă informaţiile într-un stil fragmentar, improvizat” (p.17). Probabil că ați ghicit deja numele prozatorului, eu încă stau și mă întreb cine oare o fi...

Romanul Lydiei Davis poate fi prezentat în termeni asemănători: este scris meticulos (cu descrieri amănunțite, lente, vedeți mai jos un exemplu care mi-a plăcut), scenariul epic e firav (o femeie a iubit un bărbat, dar relația nu a ținut, nimic spectaculos), textul e fragmentar, dar n-aș spune că este (și) improvizat, aș spune mai degrabă că este lucrat cu mare atenție. Fraza următoare (o citez cu plăcere) dovedește, cred, afirmația mea:

”Nu-mi pot aminti exact când s-a petrecut mutarea. Cred că eram plecată, cred că mă întorsesem în est. A avut loc o dispută legată de mutare. Fie era dator cu chiria, fie proprietarului nu-i plăcea de el, fie s-a întors un prieten şi a revendicat locul, fie acel prieten sau altul era supărat din cauza cărţilor, ori fiindcă fuseseră lăsate în garaj, ori fiindcă nu fuseseră, ori fiindcă le păstrase proprietarul, ori fiindcă fuseseră distruse, ori fiindcă unele lipseau (pp.79-80).

O astfel de frază de tratat metafizic nu se compune dintr-o suflare, printr-o inspirație subită. Repetiția îi face întreg farmecul, dar o repetiție reprezintă, de obicei, o figură retorică dificilă, nu este foarte ușor să o construiești, așa încât să placă și cititorului. Mie mi-a plăcut.

Înaintarea poveștii către sfârșit este lentă, întreruptă de descrieri minuțioase. Ofer exemplul promis:

”Eucalipţii, cu mirosul lor de fum uleios, creşteau peste tot, foarte înalţi, cu trunchiurile înălţându-se netede mult înainte de prima ramură. Erau copaci care făceau mizerie, cu lemn fin şi moale. Le tot cădeau crengile, aşa încât de-a lungul trunchiurilor erau goluri mari. Le tot cădeau frunzele înguste, cafenii, în formă de ţepuşă, care acopereau pământul de sub ei, şi straturi de scoarţă cădeau de pe ei în fâşii lungi, laolaltă cu micii nasturi de lemn, maro, cu cruci scobite pe o parte şi de un albastru prăfos pe cealaltă” (p.48).

Mi-a plăcut, de asemenea, fraza care încheie Sfârșitul poveștii (p.196), este la fel de conștiincios lucrată ca și cele de mai sus, dar nu mai e locul / și timpul s-o citez aici / și acum. E târziu și, oricum, ce-i prea mult strică.

Aviz amatorilor: Lydia Davis este o scriitoare foarte pudică, nu veți găsi nici o scenă erotică. Mult mai îndrăzneață este imaginea (aleasă de mine) care însoțește această notă de lectură.

P. S. În imagine: Gaelle Jeanne-Premel, Les amants.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

De câte ori trebuie să re-citim o capodoperă: răspuns științific


Cred că vă amintiți, într-o postare memorabilă, m-am întrebat de câte ori trebuie să recitim o carte bună. Răspunsul meu a fost atunci 5: de cinci ori. Dar a fost, recunosc, o ipoteză complet neștiințifică și care nu putea în niciun fel să fie verificată (printr-un experiment). Era mai degrabă un articol de credință.

Acum două zile, mai precis într-o noapte, am avut un moment de iluminare. Am înțeles de câte ori trebuie să citim o carte bună. Iar cifra pe care o propun acum este sigură, certă, fiindcă se sprijină pe un argument foarte solid. O carte bună trebuie citită de-a lungul unei vieți obișnuite de 3 ori. Iar de-a lungul unei vieți neobișnuite de 4. Mai mult de 4 nu se poate pentru că omul este muritor. Există și o excepție de la regulă: femeia.

Acum să vă povestesc împrejurările iluminării. Lucrasem până la 12 noaptea la cartea de eseuri, eram mulțumit, mă așezasem în pat, stinsesem lumina și mă pregăteam să închid ochii pentru un somn de cel puțin 8 ore. Sau pentru totdeauna. De la o vreme e bine să ții cont de orice posibilitate. Nu mai sunt chiar foarte tânăr, chiar dacă chipul meu radiază de voioșie. Am tot felul de beteșuguri.

Așadar, închisesem ochii, dar încă nu adormisem. Ideația cărții mă urmărea tenace (este o carte despre raportul dintre lectură și viață, filosofii au mai scris din astea, nu va fi o noutate absolută, în fine). Mă culcasem pe partea stângă, medicii recomandă această poziție, ușurează travaliul cardiac și asigură, în același timp, o mai bună irigație a creierilor.

Deci, cum stăteam eu așa pe o parte, mai precis pe stânga, mi-am amintit că Sfinxul de lângă Teba îi pune o întrebare lui Oedip, o întrebare cu privire la animalul care merge dimineața pe patru picioare, la prânz numai pe două, iar seara pe trei. Răspunsul lui Oedip (răspuns care a consfințit moartea subită a monstrului) a fost: omul. Prin urmare, Sfinxul considera că viața unui om normal cunoaște trei (și numai trei) vârste: copilăria (pruncul se târăște sau merge în patru labe), tinerețea și înflorirea (când omul merge în două picioare, țanțoș) și senectutea (când folosește și un baston).

Cei drept, unii înțelepți au vorbit de mai multe vârste. Majoritatea consideră că omul străbate 4 etape (copilăria, tinerețea, maturitatea și bătrânețea), după care e așezat binișor în sicriu și dus cu grăbire la groapă. Alți înțelepți au căutat cu tot dinadinsul să fie originali. Unii au vorbit de șapte vârste, cel puțin în cazul femeii, fiindcă se știe că femeia este, de felul ei, mai nuanțată decât bărbatul. Pictorul german Hans Baldung Grien (c. 1484 - 1545) a realizat, în anul premergător morții, un tablou intitulat ”Cele șapte vârste ale femeii” (Die sieben Lebensalter des Weibes).

După ce mi-am amintit eu toate astea (a fost ca un fulger mistic), m-am întors pe spate și mi-am spus (dar nu cu glas tare, ca să nu-i trezesc pe vecini): nu cumva între vârstele omului și lecturi există o legătură necesară? Soluția nu putea fi decât una singură: da. O formulez într-un mod matematic. Numărul lecturilor unei cărți bune poate fi exprimat prin axioma n - 1 (unde n desemnează numărul vârstelor, - simbolizează termenul minus, iar 1 desemnează prima vârstă, vârsta neștiinței și barbariei). Acum totul a devenit, cred, mai limpede ca lumina zilei și a ochilor.

La momentul în care m-a străfulgerat legea logică n - 1, m-am ridicat în fund. Cred ca așa a pățit și Einstein.

Omul citește în copilărie foarte rar capodopere (deși unele povești chiar sunt niște capodopere). Citește Karl May, romane cu Pardaillan, cu cei trei muschetari, Jules Verne etc. Abia în tinerețe se întâlnește cu ele (cu marile cărți ale omenirii), fiindcă îi sunt recomandate la școală ca bibliografie obligatorie, la maturitate le reia (sunt examene de definitivat, doctorate care impun să te apuci încă o dată de citit și alte împrejurări nefericite), iar la bătrânețe le mai citește o dată, ultima, din plictiseală. Când ești pensionar, nu mai știi ce să faci, ai tot timpul din lume la dispoziție, prietenii ți-au murit și nu mai faci vizite, mori și tu lent, dar de urât. E nașpa să fii bătrân. Dacă ajungi în asemenea hal, să recitești capodopere, sigur că e nașpa...

Prin urmare, răspunsul meu științific la vechea întrebare legată de numărul recitirilor este n - 1. Dacă omul trece prin patru vârste, scădem o unitate din 4 și ne dă cifra 3. Trebuie să citim Război și pace de 3 ori. Muntele vrăjit, tot de 3 ori. Dacă ești femeie, situația se schimbă radical. În acest caz funest, n - 1 = 6. O femeie normală trebuie să citească Război și pace de cel puțin 6 ori. Nu mai pun la socoteală că speranța de viață a femeilor este întotdeauna mai mare decât orice speranță pe care o poate nutri un bărbat rezonabil. Prin urmare, avem o formulă ireproșabilă și o soluție matematică.

Asta înseamnă, dragii mei, să procedezi științific. După ce am avut această iluminare, m-am culcat la loc și, culmea ghinionului, am adormit...

P. S. În imagine: Hans Baldung Grien (c. 1484 - 1545), Die sieben Lebensalter des Weibes (1544).


Citiţi în continuare!

vineri, 16 ianuarie 2015

A citi este o formă de lene


Vine o vreme în care ești nevoit să exprimi câteva opinii private. Ai trăit destul. Ai studiat adânc. Ai trecut prin Universități, ai urmat cursuri, ai dat examene, ai luat note, te-ai ales cu o diplomă inutilă. Ai citit un morman de cărți. Ai avut profesori erudiți, modele. Ai audiat înțelepți. Ți-ai ros coatele. Cu ce te-ai ales de fapt?

Ești, desigur, în stare să reproduci o serie de citate semnificative: despre iubire, despre moarte, despre întâmplare și destin, despre sensul existenței, despre menirea omului. Dar dacă privești atent și-ți scotocești creierii, constați că nu ai niciun fel de opinii personale. Neant. Pustietate. Nu poți spune nimic inedit, personal omenirii. Nu poți lumina vulgul profan. Ai trăit degeaba. Ți-ai ruinat memoria. De gândit, n-ai gândit foarte des dintr-un motiv simplu: ai primit răspunsurile înainte de a-ți fi pus o singură întrebare.

Am rezumat, astfel, un fragment dintr-o epistolă (a 33-a) a lui Seneca: ”Pentru un om bătrân ori pentru unul aflat în pragul bătrâneții este o rușine să aibă o știință ce provine din citate... Până când te vei mișca sub călăuzirea altuia? Să-ți amintești și să păstrezi ideile ține de memorie; dar să știi înseamnă să-ți construiești propriile tale idei fără să depinzi de modele și fără să privești mereu la un maestru” (Epistole către Lucilius, volumul 1, traducere de Ioana Costa, Iași: Polirom, 2007, pp.126-127).

Am încercat în câteva rânduri să fac o listă de opinii private: ce cred eu despre cutare și cutare lucru… N-am avut succes. Mi-am dat seama cu uimire nu numai că nu dispun de opinii inedite (o opinie inedită este mai rară decât o lebădă neagră în Grecia), ci și de faptul că nu am opinii personale, propoziții la care să fi  reflectat cât de cât în momentul în care mi-am ridicat privirea din cărți. Nu-i doar cazul meu.

Negreșit, păreri inedite au doar oamenii foarte înzestrați, geniile, nebunii. Eu nu sunt un individ înzestrat cu însușiri ieșite din comun, slavă Domnului, nici nebun. Știu bine asta, sunt sigur, m-am convins de multișor, fiindcă am verificat acest adevăr prețios cu mintea proprie, l-am experimentat. Iată, în sfârșit, o opinie personală! Cea dintâi la care am acces. Nu voi afirma că ar fi o nenorocire să poți re-cita dintr-un autor latin: ”non est idem si duo dicunt idem”, ”carpe diem”, ”nulla dies sine linea”. Și Montaigne citează din înțelepți. Dar este o rușine să nu-ți asumi (prin meditație răbdătoare) citatul. Asta mă deosebește simțitor de Montaigne. N-am nici agilitatea, nici răbdarea lui.

Julien Green declară, undeva, în Jurnal (București: Editura Univers, 1982), următorul lucru perfect întemeiat: ” în măsura în care lași cartea să gândească în locul cititorului. Cititorul citește și își închipuie că gândește: de aici plăcerea care măgulește amorul-propriu cu o iluzie delicată” (p.199). Firește, nu-i același lucru dacă străbați în goană eseurile lui Montaigne (în scopul de a te lăuda că l-ai citit) sau dacă meditezi asupra gândurilor exprimate de Montaigne în eseurile lui. Cele două activități sunt complet diferite. Diferența este mai limpede decât lumina zilei.

Mulți n-o văd...


Citiţi în continuare!

miercuri, 14 ianuarie 2015

Houellebecq întîiul


Michel Houellebecq, Extinderea domeniului luptei, traducere de Emanoil Marcu, Iași: Polirom, 2005, 209p., 19,95 lei.


Gata, s-a făcut, am citit (și pentru Dvs.), m-am dumirit. O lumină mi-a pătruns în creier. Pot vorbi ca specialist în ceva... Pot lua parte la vacarmul general, la pălăvrăgeala unanimă. Mi-a trecut orice complex.

Am să vă dezamăgesc, totuși: acest Houellebecq, primul Uelbec (așa se pronunță numele scriitorului francez, trăitor actualmente în Irlanda, dacă nu greșesc) chiar mi-a plăcut. Precizez că El este prozatorul la modă în Occident (în Franța, ca să fiu scrupulos), inamicul public numărul 1, the most wanted man, misoginul învechit în rele, stîngistul liberal (wiki în limba franceză îl prezintă de-a dreptul ca ”marxist”), islamofobul clarvăzător, erotomanul impertinent, eruditul de trei parale (își culege informațiile de pe Google, zic unii), vrăjmașul cel iubit și adorat, dușmanul cel venerat și urît (în toate sensurile) de publicul larg. El este. Lumea bună îl ceartă la reuniuni, la sindrofiile academice (nu știe să scrie, e un sălbatic și un necioplit, vorbește prost limba franceză, nu are gust, e bădăran), dar îl citește în privat. În romanul acesta, romanul lui de debut, Houellebecq este foarte ok, neașteptat de ok.

Ce conține cartea? Oleacă de sex fantasmat că, de, asta e moda peste tot, inclusiv la noi (nu mai faci sex propriu-zis, fiindcă ești foaaaarte emotiv/ă și mai este și o rușine, te refugiezi în viciile solitare, îți storci imaginația, inventezi încă o dată roata erotică) și, mai presus de intriga romanului, puțintică meditație și discuție cu privire la chestiunile arzătoare ale zilei (era, totuși, în 1994), din care spicuim:

1. declinul iubirii-pasiune (iubirea inventată de trubaduri în secolul al XII-lea), confuzia dintre sexul cel mai vulgar, cîh, și amorul eterat, romantic, de palpitații și suspinuri; dispariția completă a amorului romantic; amenințarea frigidității (a se vedea personajul Veronique).

2. indiferența individului obișnuit - toți am devenit de multișor niște indivizi obișnuiți, societatea abundenței ne-a trecut la comun, ne-a uniformizat, nu mai există deosebiri între noi, iar cînd apare Diferitul, precum în cartea lui Houellebecq, îi sucim gîtul sau îl trimitem la balamuc - indiferența, zic, față de un alt individ obișnuit și a tuturor indivizilor obișnuiți față de ei înșiși și față de toți ceilalți indivizi obișnuiți;

3. greața, plictisul, neantul (cu N mare), vidul, nimicul (cu N mare), scîrba (temele lui Sartre, Camus, Ionesco, John Williams, da, chiar el); eu unul m-am cam săturat de aceste subiecte răsuflate; le-am făcut la școală; mi se pare suficient;

4. absența comunicării într-o societate informatizată, care și-a făcut un Idol din informație; muțenia universală;

5. lipsa de compasiune, de milă, lipsa de idei, lipsa unui scop, absența unui ideal; constatarea dezabuzată a faptului că toate idealurile propuse de societate sînt goale;

6. regresul mintal al oamenilor, al speciei umane în întregul ei sublim;

7. moda analizei și a celorlalte terapii cognitiv-comportamentale, de grup, relațional-emotive etc. (și Philip Roth ia în derîdere practicile asociațiunilor de anonimi, literatura psihanalitică, de dezvoltare spirituală): faine și de tot hazul paginile consacrate femeii ”în analiză” (pp.137-139); am rîs pe înfundate, să nu mă audă nevasta; Houellebecq chiar avea haz (nu știu dacă-l mai are);

8. epuizarea vitală a tuturor pămîntenilor, fără excepție, și presupusa epuizare vitală a speciilor încă necunoscute de pămînteni (asta am pus-o de la mine);

9. misoginia; misandria; invidia; ura surdă, mocnită; disprețul;

10. căutarea bezmetică a unui partener sexual volatil (de o seară, de o zi, de un ceas); lupta pentru cucerirea lui; extinderea acestei lupte, decăderea vechilor ritualuri de seducție, amurgul Occidentului etc.

Deci, ca să închei, banuiesc că aveți treabă și eu vă rețin, vă pun la încercare răbdarea, abuzez chiar, romanul mi-a plăcut. Extinderea domeniului luptei este o carte bună (fără a fi o capodoperă). Mi-a plăcut și stilul de propoziții simple, seci, tăioase. De-o pildă: ”Îl știu pe tipul ăsta [e vorba de Raphael Tisserand]; am pălăvrăgit de cîteva ori lîngă automatul de cafea. De obicei, spunea bancuri porcoase; presimt că această deplasare în provincie va fi sinistră” (p.69). Faptul ca propozițiile țăcănesc așa (ca mașina de scris) nu m-a deranjat, mă îngrozesc, mai degrabă, frazele interminabile, acelea pe care scriitorul uită să le încheie, a trecut vremea lor.

Așadar. Un narator anonim povestește cîteva momente din biografia proprie (o călătorie, un Crăciun, un stagiu în spital) și o face cu ironie, umor și cinism. Dar nu exagerează cu cinismul. Personajul se simte diferit de ceilalți, dar nu poate afla de unul singur în ce constă diferența dintre el și oricare altul. Reflectează, gîndește la una și alta (cît poate intelectul lui Houellebecq, desigur). Are 30 de ani, lucrează ca agent într-o firmă de servicii informatice, este singur și nu prea pricepe de ce. La sfîrșitul cărții ajunge într-un stabiliment de alienați, unde e îngrijit cu mult profesionalism.

Nu este sigur dacă își va tăia sau nu venele...

P. S. În imagine: René Magritte (1898-1967), Golconde (1953).


Citiţi în continuare!

luni, 12 ianuarie 2015

De ce nu mi-a plăcut Stoner


John Williams, Stoner, traducere de Ariadna Ponta, Iași: Polirom, 2014, 268p.

Despre Stoner și istoria ciudată a acestui roman (ciudat el însuși) am scris deja aici. În 1965, cartea n-a avut noroc. Publicul este, după cum știm, o entitate imprevizibilă. Norocul a venit abia în 2013: Stoner a fost decretată cartea anului (capodopera pe care America a ignorat-o vreme de 50 de ani) și a avut vînzări record, mai ales în țările europene.

Vreau să spun două vorbe despre ilustrul protagonist al romanului, despre William Stoner însuși: nu mi-a plăcut deloc. Subliniez cu sfială: nu mi-a plăcut personajul din carte, nu cartea lui John Williams, care este, la urma urmelor, ok și merită cu prisosință a fi citită. Stoner este un loser perfect, este loserul arhetipal, mai loser decît Stoner nu poate fi decît Stoner însuși. Sau nimeni. Cred ca asta nu le-a plăcut cîtuși de puțin cititorilor americani din 1965: insul ratat în toată concretețea lui. Și cred că tocmai asta i-a încîntat pe cititorii de azi. Nu căutați vreo logică...

În definitiv, Stoner este trăit, nu trăiește. În cazul lui (ca și în cazul nostru), viața este mereu ceva care n/i se întîmplă. Numai că noi nu sîntem personaje de roman, nu avem șansa asta, chiar dacă sîntem profi.

William Stoner este un resemnat modic. Un specialist în renunțări. Asta îi reproșează și prozatorul Alex Preston în acest loc. Nu are vise (prea mari), nu-și face iluzii (prea mari), nu e străbătut de vreo obsesie misterioasă, este omul obișnuit dintr-un edificiu academic obișnuit, șters, amorf, plat precum apa limpede de izvor. În afară de o hărnicie inutilă (silința lui se manifestă îndeosebi la corectarea extemporalelor), Stoner n-are nici o înzestrare ieșită din comun. Nici vicii prea acuzate, nici virtuți prea ascuțite. Este omul fără însușiri al lui Musil, o reeditare a doctorului Jivago (care suportă istoria și nu se implică în evenimentele ei decît mînat de la spate).

De pildă, după ce publică o carte (teza de doctorat), renunță foarte senin la scris. O dată pentru totdeauna. Nici iubirea pentru domnișoara Katherine Driscoll, cu ochii ei violeți, nu-l urnește din trista lui apatie. Ca atare, Stoner înregistrează calm, placid, binevoitor, fără a clipi, fără să-și plîngă de milă, fără să ridice pumnii (sărmanul Iov din Biblie măcar se mînia pe Dumnezeu), eșec după eșec. Într-un moment de reculegere, își dă seama că viața în sine nu presupune, filosofic privind lucrurile, nici o valoare. Iată intuiția lui Stoner:

”Găsea o plăcere macabră și ironică în gîndul că învățătura pe care reușise să o acumuleze, atîta cîtă era, îl condusese la următoarea înţelegere: că pe termen lung, toate lucrurile, chiar și învățătura care făcuse posibilă această înţelegere, sînt goale și inutile și în final se reduc la un vid pe care, orice ar face, nu l pot schimba” (p.176). Un critic a observat că pe cît de solemnă e fraza de mai sus tot pe atîta e de uscată: golul se reduce întotdeauna la vid (și nu altfel). În fond, intuiția consemnează o banalitate: filosofii cinici au exprimat acest ”adevăr” mai demult și mai plastic.

William Stoner este un înfrînt predestinat. Atrage prin însăși prezența lui nenorocirile. Se mută acolo unde îl trimite soția lui. Doarme acolo unde i se poruncește. Acceptă pasiv ca Edith să distrugă viața și mintea fetei sale, nu face nici un gest pentru a-și salva copilul. Departe de a fi o femeie misterioasă, Edith însăși este o fantasmă victoriană: este femeia isterică și frigidă, combinația cea mai nefastă dintre toate. Stoner o nimerește tocmai pe ea. A avut ghinion încă o dată :)

Să revenim la Stoner. Nu are niciodată vreo inițiativă (am numărat doar o excepție, examenul studentului impostor, Charles Walker), nu refuză nimic, este ”mort și inert de îndată ce s-a născut”. Stoner evită cu prudență să se analizeze. Cînd se analizează, rezultatul este mai degrabă sumbru:

”nu-i trecuse pînă atunci prin minte cum apărea el în ochii celorlalți, ai lumii. Preț de o clipă, a avut viziunea acelui individ pe care îl descriau, parțial, vorbele lui Edith. A zărit o figură din acelea pe care le întîlnești în bancurile de fumoar și în paginile romanelor de duzină – un tip jalnic, ajuns la mijlocul vieții, neînțeles de soție, care încearcă să-și regăsească tinerețea combinându-se cu o fată mult mai tînără decît el, căutînd penibil și tembel tinerețea pe care n-o mai poate retrăi, un clovn stupid în haine țipătoare de care lumea rîde cu jenă, cu milă și cu dispreț. A privit această figură cu toată atenția, dar cu cît se uita, cu atît îi era mai puțin cunoscută. Cel pe care îl vedea nu era el și dintr-odată a înțeles că nu era de fapt nimeni” (p.197).

Un personaj, Dave Masters, îl caracterizează astfel: ”Cine ești tu? Un simplu fiu al pămîntului, așa cum pretinzi? O, nu. Ești și tu un infirm – tu ești visătorul, nebunul într-o lume mai nebună decît el, tu ești Don Quijote al nostru din Vestul Mijlociu fără un Sancho, care zburdă sub cerul albastru. Tu ești suficient de deștept – oricum mai deștept decît amicul nostru comun. Dar tu ești atins, suferi de eterna infirmitate. Tu crezi că e ceva aici, ceva de descoperit. Ei bine, în lumea largă o să te dumireşti foarte repede. Și tu ești croit pentru eșec; nu că te-ai lupta tu cu lumea. Ai lăsa-o să te mestece și să te scuipe și ai zăcea acolo, pe jos, întrebîndu-te ce n-ai făcut bine” (p.33).

Cel mai fain pasaj din Stoner sună așa:

”Stoner i-a pus mîna pe braț, ținîndu-l o clipă în loc.
 - Gordon, mai știi ce a spus odată Dave Masters ?
 Finch a ridicat din sprâncene, nedumerit.
 - Ce-ţi veni cu Dave Masters?
 Stoner a privit pe fereastra din capătul celălalt al camerei, încercînd să și amintească.
 - Eram împreună toți trei și el a spus... cum că Universitatea e un azil, un loc pentru alienați, pentru infirmi, unde să se refugieze de lume” (p.164).

În concluzie, John Williams a intenționat de la bun început să prezinte un loser. A reușit. Dar loserul mi-e antipatic exact pentru motivul că e izbutit. Nimic nu ma poate obliga să-l plac. Și, vorba unui amic: I am Stoner too :)

P. S. În imagine: Lutina Pensard, Don Quijote.


Citiţi în continuare!

duminică, 11 ianuarie 2015

Un leopard, o văduvă și un scriitor pe moarte


Am privit ieri seară cu o răbdare de mucenic vechiul film al lui Henry King Zăpezile de pe Kilimanjaro (1952). Astfel, mi-am testat încă o dată rezistența la durere și am ieșit biruitor. Despre film n-ar fi prea multe de zis.

Reprezintă o ecranizare infidelă a unei povestiri de Ernest Hemingway, din 1936. Scriitorul Harry Street (interpretat de Gregory Peck), aflat în Africa la un safari, este rănit la un picior, rana se agravează treptat și îl așază, într-un sfîrșit, pe patul de moarte. Cînd nu delirează, cînd nu visează urît, bolnavul își amintește dezolat cîteva scene dintr-o viață searbădă. A scris prea puțin, nu și-a respectat meseria, dar a fost susținut și, mai ales, adorat de femei. Îndeosebi de văduve putred de bogate, precum devotata Helen (interpretată de Susan Hayward).

În rest, filmul e destul de anost. N-am întîlnit nici o replică surprinzătoare: toate sînt previzibile și lipsite de conținut. M-am amuzat ghicindu-le. Mai găsim: stereotipuri ”romantice” (devotamentul lui Helen atinge și depășește, adeseori, pragul isteriei), un amor siropos și unilateral, precum asemănarea din enneadele lui Plotin. Numai Helen, săraca Helen îl iubește pe Street. El, Street, bietul Street nu o iubește deloc, dar deloc, pe săraca Helen. Bărbatul e obsedat, în realitate, de Cynthia Green (Ava Gardner), defuncta lui soție, singura iubire adevărată a scriitorului, după mintea lui de muribund (eu n-aș fi lăsat-o pe văduvă să sufere în zadar). Subconștientul îl dă de gol pe Street, o pomenește mereu pe Cynthia, spre disperarea mocnită a simțitoarei Helen.

Totul mi s-a părut decorativ, găunos, intens retoric, fals. Dezamăgirile sînt prea mari, declarațiile personajelor prea stridente (ceva de genul: ”Te voi iubi, dragul meu, o veșnicie și încă una”), afectele mult prea ascuțite, o forfotă inutilă. Nimic nu sună firesc.

În pofida dezamăgirii mele, nu mă îndoiesc că filmul lui King a reprezentat, pentru anii 50, un mare succes de casă (aflu fără mirare că a adus un cîștig de 10 milioane de dolari). Nu mă îndoiesc nici de faptul că spectatorii au privit înduioșați, frisonați, devastați drama scriitorului rănit de moarte, frămîntările lui Helen, transpirația lui Street, vraciul african cu punguța de oase tămăduitoare. Sînt sigur că mulți au izbucnit într-un plîns purificator: ”așa arată Iubirea” (cu i mare).

Din păcate, astăzi, Zăpezile de pe Kilimanjaro, cu gesticulația lui exagerată și monologurile grandilocvente, nu poate stîrni decît amuzamentul. După mai bine de 60 de ani, mentalitatea spectatorilor s-a schimbat radical.

Ca și în povestirea lui Hemingway, în ecranizarea din 1952,  se vorbește despre un leopard, ale cărui rămășițe înghețate s-ar afla undeva aproape de vîrful muntelui Kilimanjaro. Simbolul leopardului înghețat mi-a rămas obscur. Sugerează pesemne faptul că cineva n-a ajuns la capăt, pe culmi. Dar nu vom ști cu precizie cine este nefericitul. Despre Harry Street nu cred că poate fi vorba...

Se spune că Hemingway a luat banii pentru film (o sută de mii de dolari), dar a refuzat să-l vadă. Bine a făcut.


P. S. Povestirea The Snows of Kilimanjaro începe cu această frază explicativă: ”Kilimanjaro is a snow-covered mountain 19,710 feet high, and is said to be the highest mountain in Africa. Its western summit is called the Masai "Ngaje Ngai," the House of God. Close to the western summit there is the dried and frozen carcass of a leopard. No one has explained what the leopard was seeking at that altitude”. Textul lui Hemingway poate fi consultat aici.

P. P. S. În imagine: Hokusai, Vent frais par matin clair. Ce mi-e Kilimanjaro, ce mi-e muntele lui Hokusai? Oricum, nu voi ajunge (în prezenta viață) nici la unul, nici la altul...


Citiţi în continuare!

vineri, 9 ianuarie 2015

De ce citim?


Am cules din cărți dedicate obiceiului lecturii răspunsuri la întrebarea ”de ce citim?” Nici un răspuns nu mă mulțumește pe deplin. Rămîn cu impresia că nici un argument nu este suficient de puternic pentru a justifica lectura. Probabil acesta este motivul pentru care majoritatea oamenilor nu citesc cărți.

Îmi place ideea exprimată de Marielle Macé că între viață și carte nu există o separație fermă. Deși a trăi nu înseamnă întotdeauna a citi, chiar dacă a citi poate însemna, uneori, a trăi. Merită să medităm asupra acestui fapt. Lectura este o experiență printre alte experiențe (cele mai multe indirecte). Aproape nimic nu cunoaștem printr-o experiență directă. Nici măcar numele din cartea de identitate.

Reproduc mai jos răspunsurile la întrebarea (destul de ambiguă) ”de ce citim?”. Întrebarea trimite atît la motivul lecturii (la rațiunea care ne face să deschidem o carte) cît și la finalitatea lecturii, la efectul ei asupra cititorului. Citim pentru că (așa vrem, dorim, socotim) și citim pentru a (ne lumina, a ne trece timpul, a studia ipoteza Kant-Laplace sau pătratul logic, zis al lui Boethius)...

Așadar, de ce citim?

1. Gustave Flaubert: pentru a trăi; cf. ”Citește ca să trăiești...”.

2. Marcel Proust: pentru a învăța să privim și să vedem lumea din jur.

3. Charles Dantzig: pentru a înțelege lumea, pentru a ne înțelege pe noi înșine.

4. Harold Bloom: pentru a căuta și a trăi o plăcere dificilă; pentru a ne înnoi și lărgi sinele (vezi și citatul din finalul acestei note).

5. Wendy Lesser: pentru a trăi o plăcere lipsită de frivolitate.

6. Joyce Carol Oates: pentru a intui ce simte / trăiește celălalt, pentru a ne muta în sinele și trupul lui.

7. Richard Rorty: pentru a diminua cruzimea omului.

8. Cervantes: pentru a ni se usca creierii și a înnebuni :)

Iată și un citat din cartea lui Harold Bloom How to Read and Why (New York: Scribner, 2000), de la pp. 28-29: ”Yet the strongest, most authentic motive for deep reading of the now much-abused traditional canon is the search for a difficult pleasure. I am not exactly an erotics-of-reading purveyor, and a pleasurable difficulty seems to me a plausible definition of the Sublime, but a higher pleasure remains the reader's quest”. Sublinierile în italice îmi aparțin.

Dacă găsiți niște răspunsuri mai bune, mai subtile, vă rog să mi le semnalați...

P. S. În imagine: Gustav Adolf Hennig, Muchacha leyendo.


Citiţi în continuare!

joi, 8 ianuarie 2015

Roșu vorbește


Orhan Pamuk, Ma numesc Roșu, traducere de Luminița Munteanu, Iași: Polirom, 2014, 660p., 24,95 lei.

Polirom a scos de curînd o ediție de buzunar a cărții lui Orhan Pamuk, după ce tipărise una cartonată acum doi ani. S-a întîmplat ca acest eveniment să coincidă cu lectura mea. De trei zile străbat - cu o plăcere demnă de a fi consemnată și aici - Mă numesc Roșu. Este prima lectură din 2015. N-am ales o carte nouă. M-am întors la o plăcere veche. Am procedat, cred, cu maximă înțelepciune. Contează cu ce-ți începi anul. Știu asta de la filosofi. Nu-i totuna dacă începi vesel sau trist, posomorît sau luminos. Merită să meditați la exemplul meu.

Despre Mă numesc Roșu n-ar fi prea multe de spus. Este o carte importantă. Evocă un univers interesant. O lume închisă, de stereotipuri și cutume străvechi, leneșă, obligată brusc să se deschidă și să țină seama de obiceiurile apusene. Nu numai în ceea ce privește pictura. Două cărți mi-au venit în minte în timpul lecturii. Secretul culorii pure a lui Federico Andahazi, o povestire modestă despre școli de pictură rivale în Occident (florentină și flamandă). Dar, mai presus de orice, Numele trandafirului de Umberto Eco.

Stilul lui Pamuk amintește, în schimb (nu știu de ce nu mă miră deloc acest fapt), de stilul lui Borges. Iată o frază care sună perfect borgesian: ”Am zăbovit vreme îndelungată, fără să mă clintesc din loc. Am privit lumea. Totul”.

Și încă una în care Pamuk repetă verbul ”a vedea” așa cum face Borges în El Aleph, dar și Roberto Bolaño în Detectivii sălbatici. În treacăt fie spus, influența lui Jorge Luis Borges asupra prozei actuale este mai mare, mai acută decît a tuturor celorlalți scriitori la un loc. Mă refer la scriitorii așa-zis post-moderni(ști). Acesta este motivul pentru care Borges face parte din Canon. Influența lui e mai mare decît valoarea literaturii sale. Să vedem acum citatul:

”N-am vorbit deloc, vreme îndelungată. Am văzut bufniţa care se aşezase pe acoperişul unei bisericuţe greceşti, în aşteptarea nopţii. I-am văzut pe mucoşii din mahala cum se uitau la straiele şi la bocceaua mea şi rîdeau. Am văzut un cîine rîios care se tot scărpina în vreme ce cobora voios din cimitirul cu chiparoşi în stradă, ieşind în întîmpinarea nopţii”.

Aș mai vrea să adaug ceva. Stilul lui Orhan Pamuk nu este deloc manierist. E bogat, mlădios, liric, asta da. Manierist? Cîtuși de puțin. Mi se pare nedrept, așadar, să-l acuzi pe scriitor de manierism. Am vorbit de poezia lui, de lirism. Metaforele lui Pamuk au o mare prospețime. Iar prospețimea lor dezminte manierismul. Fiindcă, în opinia mea, manierismul înseamnă uscăciune, absență a trăirii.

Citez: ”[Își închipui] o frumuseţe din Kazvin, cu pielea ca arama şi gura vineţie”.

Sau: ”Dacă mi-ar fi pictat cineva ţipătul, ar fi fost verde ca prazul. Am înţeles că nu va putea auzi nimeni această culoare în întunericul serii, pe străzile pustii, şi că eram cu desăvîrşire singur”.

Sau, în fine: ”tăcerea s-a întins asemenea unei flori care se deschide fără ca măcar să bagi de seamă”. 

Dacă nu aveți romanul lui Orhan Pamuk sau, vai vouă!, încă nu l-ați citit, dați buzna în librării și cumpărați această ediție de buzunar, care, oricum, nu încape într-un buzunar obișnuit. Aveți nevoie și de mînecile unui caftan...



P. S. Mă numesc Roșu este / a fost / va fi un best-seller, o carte lizibilă, dar nu este o capodoperă (ca să fiu franc pînă la capăt). Este un roman bun, asta nu intră în discuție, prea explicit însă, lipsit de ambiguitate, lipsit aproape cu totul de mister, chiar dacă urmează o tramă polițistă. Nimic nu rămîne în penumbră. Prozatorul a adus totul la lumina crudă a zilei. Naratorii lui sînt prea vorbăreți. Ridurile cărții se văd deja. Amintesc că romanul lui Orhan Pamuk, în ediția lui originală, a apărut în 1998.


Citiţi în continuare!

luni, 5 ianuarie 2015

Sînt un ban calp din punga lui Barză


Orhan Pamuk, Mă numesc Roșu, traducere de Luminița Munteanu, București: Curtea Veche, 2006, 614p.

Cît de irațional, de fragil este omul! Mi-am divulgat de curînd planul de lecturi. Eram ferm convins că mă voi ține de el, așa cum un scaiete se ține de pantalonii unui mire. Jurasem pe barba însăși profetului că nu mă voi abate nici cu o iotă de la planul meu. Aș, hotărîrea nu m-a ținut nici măcar două zile. De altfel, un plan nu e bun decît ca să-ți dea idei. Și energie...

Cred că ați priceput deja: recitesc în chip neprevăzut și/sau impardonabil Mă numesc Roșu. Nu mă sfiesc să spun că romanul lui Pamuk chiar îmi place. Mi-a plăcut și prin 2007, cînd l-am citit prima oară, din curiozitate. Orhan Pamuk tocmai luase premiul Nobel. Toată lumea vorbea despre laureat și îi căuta disperată cărțile. În fiecare an se întîmplă așa. Singurul lui roman tradus era cel de față. Un tom masiv, șase sute de pagini.

Despre Orhan Pamuk aflasem, totuși, mai de mult (din 2005, ca să fiu foarte precis), de la televizor. Prozatorul declarase că poporul turc trebuie să-și asume istoria. Iar din această istorie fac parte și genocidul armenilor (1915) și masacrarea kurzilor. I s-a intentat un proces pentru defăimare. Risca să facă pușcărie. S-a(u) iscat rumoare, zarvă, proteste. Turcia nu e foarte departe de Europa. Comunitatea internațională i-a sărit scriitorului în ajutor. A fost proclamat ”omul anului 2005”. A cunoscut, așadar, o rapidă celebritate.

Cu mare, suspectă promptitudine, juriul Academiei suedeze, în 12 octombrie 2006, i-a acordat premiul Nobel. Parcă a fost prea repede. Putea, cred, să mai aștepte un an, doi, un pic, Philip Roth așteaptă de douăzeci și ceva... Ca de obicei, lumea literară a cîrtit. Juriul urmase oare un criteriu politic sau unul pur literar (așa cum s-ar cuveni)? Criticii încă nu s-au decis. Și sîntem deja în 2015. Mai au timp.

Nu voi face o recenzie romanului Mă numesc Roșu. Orice cititor cult știe despre ce este vorba în propoziție. Există destule recenzii pe net. Cîteva negative, ca să fiu franc. Este o poveste cu miniaturiști derutați, cu amoruri năprasnice, cu mult exotism levantin, cu rodii, curmale și chiparoși, cu ieniceri, imami și spahii, cu cadîne și caice, cu șalvari, feregele și pilaf. Și cu un ucigaș în serie. Un ucigaș destul de emotiv, de timid, de sfîșiat lăuntric. Seria lui cuprinde două cazuri. Este un serial killer minimalist :) Definiția spune că un ucigaș în serie începe să existe cu adevărat doar de la trei crime în sus...

Rostul acestei note e altul. Aș vrea să fac o mică precizare. Cînd au discutat cartea, criticii au observat multitudinea naratorilor. În primul capitol, vorbește însuși mortul. Într-un capitol ulterior, însăși Moartea. În altul, o monedă calpă. În altul, o culoare. Și așa mai departe. Povestitorii lui Pamuk sînt adesea lucruri neînsuflețite, făpturi necuvîntătoare, însușiri, stări, imagini. Firește, procedeul narativ este cît se poate de interesant. Dar nu este cîtuși de puțin nou. Cititorii au învățat că prosopopeea (ca figură retorică) nu a fost inventată de Orhan Pamuk. Prosopopeea este discursul atribuit unei entități inanimate, un discurs imposibil altfel decît într-o ficțiune. În povești, pot vorbi (cu o incredibilă ușurință) pînă și pietrele, corbii, măgarii. În romanul burghez, doar oamenii.

În Anglia secolului al XVIII-lea, așa numitele it-narratives au fost la mare modă. Totul prindea glas. Vorbeau sofalele, cărțile (ca obiect), cîinii, pisicile, rupiile etc. În 1760, Charles Johnstone a publicat romanul intitulat Chrysal. Or, The Adventures of a Guinea. Peste trei decenii, în The Adventures of a Rupee, Helenus Scott a pus să vorbească tot o monedă. Mai tîrziu, Nathaniel Hawthorne a povestit istoria unei așezări prin glasul unei cișmele. Pe vremuri, problema ținea de naratologie. Mai nou, naratologia nu mai interesează pe nimeni.

În încheierea acestei note, voi reproduce cîteva pasaje din discursul unui sultanin fals, un ban. Să nu uit, totuși. În The Book Thief (Hoața de cărți), roman publicat în 2005, scriitorul australian Markus Zusak folosește ca narator, pe tot parcursul povestirii, Moartea. De la Ea însăși aflăm cît este de binevoitoare, de grijulie, de blîndă cu muritorii. O traducere a cărții lui Zusak a apărut de curînd la RAO.


Și acum fragmentele promise din Mă numesc Roșu:

”Nu sunt cu adevărat un sultanin otoman de douăzeci şi două de carate, ieşit din tarapanaua de la Coloana Arsă. Sînt un ban calp. Am fost bătut la Veneţia, din aur cu titlu scăzut, adus aici şi strecurat pe piaţă ca galben otoman. Vă mulţumesc pentru înţelegerea pe care mi-aţi arătat-o” (p.148).

”Am fost ascuns în pungi de catifea, sub perne, între ditamai sînii, în izmene, şi toţi mă pipăiau în somn, ca să vadă dacă mai sînt acolo. Am fost tăinuit într-o cizmă aflată pe marginea sobei unui hamam, pe fundul unei sticluţe, în dugheana minunat mirositoare a unui negustor de mosc, într-un buzunar ascuns, cusut în sacul cu linte al unui bucătar. Am colindat tot Istanbulul, vîrît în ungherele tainice ale chimirelor din piele de cămilă, ale căptuşelilor din pînză cadrilată de Egipt, ale încălţărilor căptuşite cu postav, ale şalvarilor multicolori. Maestrul ceasornicar Petro m-a pus în ascunzătoarea ceasului său cu pendulă, un băcan grec m-a strecurat direct în caşcaval; am fost înfăşurat în bucăţi de postav, laolaltă cu peceţi, bijuterii şi chei, şi ascuns în coşuri, în sobe, sub pervazuri de geam, între mindire umplute cu paie ordinare, în despărţiturile ascunse ale cămărilor şi ale cuferelor îngropate... M-am plimbat în bărci de mahon...” (pp.151-152).

P. S. În Istoria unui galbîn, Vasile Alecsandri pune galbenul să se certe cu o para.

P. P. S. În imagine: Gentile Bellini, Peintre turc (1480).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Roșu, decolorat, alb


Orhan Pamuk, Mă numesc Roșu, traducere de Luminița Munteanu, București: Curtea Veche, 2006, 614p.

Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, traducere de Telemac Dan & Petru Vintilă, București: Editura Pentru Literatura Universală, 1962, 2 vol.

Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, traducere de Stan Velea, București: Editura Leda, 2007, 840p.


Citesc fragmentele subliniate (la prima lectură) în Mă numesc Roșu și cad peste acest pasaj:

”Fiecare imagine spune o poveste... Spre a spori frumuseţea cărţii pe care o citim, miniaturistul zugrăveşte cea mai frumoasă scenă din poveste. Momentul în care îndrăgostiţii se zăresc pentru prima dată; cel în care eroul Rustem taie capul fiarei demonice; durerea lui Rustem, care înţelege că străinul pe care l-a ucis este fiul său; Mecnun, cel care şi-a pierdut minţile din dragoste, în mijlocul naturii pustii şi sălbatice, printre lei, tigri, cerbi, şacali; clipa în care Alexandru vede, în pădurea în care se duce înainte de luptă pentru a-şi afla viitorul de la păsări, cum îi este sfîrtecat sitarul de un vultur uriaş şi durerea pe care o încearcă... Ochii noştri, obosiţi de lectura acestor poveşti, se odihnesc mai apoi privind ilustraţiile” (pp.40-41).

Găsesc în romanul lui Pamuk o justificare a imaginilor din cărți. Și constat cu această ocazie că editorii de azi (poate cu excepția celor care propun literatură pentru copii) nu mai tipăresc cărți cu ilustrații. În vremea tinereților mele, am citit destule cărți ilustrate și nu mă refer, acum și aici, doar la cărțile pentru școlari. Cam toate cărțile de aventuri aveau desene. Romanele lui Jules Verne, de pildă. Îmi amintesc ilustrațiile din Insula misterioasă. Îmi închipuiam astfel mai lesne peisajul, fauna, flora insulei.

Îmi amintesc minuțios desenele din Cavalerii teutoni a lui Henryk Sienkiewicz, autorul polonez care avea o duzină de prenume, printre ele și unele extrem de curioase, precum Adam ori Pius. Mi-am adus romanul lîngă mine. Văd că traducerea a fost realizată de Telemac Dan și Petru Vintilă, dar nu știu cine a decorat cele două volume. Pentru mine, frumoasa Danusia avea chipul propus de ilustrator. Și numai acela. Am cumpărat, în 2007, noua traducere de la Editura Leda. Aparține lui Stan Velea și este (fiindcă am verificat) mult mai seacă decît traducerea cuplului sus-amintit. Dar ceea ce m-a dezamăgit cu totul a fost lipsa completă a ilustrațiilor. Voiam s-o privesc aievea pe domnița Danusia. Voiam să-l văd pe cavalerul Zbyszko de Bogdaniec. Editorii recenți mi-au răpit această plăcere. Și nu numai cei de la Leda. Toți procedează așa. Cărțile de azi nu mai cuprind imagini. Doar pagini goale. Doar text.

De ce mai citim o carte, dacă editorul nu ne ajută să fantazăm, pornind de la poveste și de la imaginile care o însoțesc? Asta face o carte cu adevărat și o deosebește de text: distribuția textului, înălțimea coloanelor, manșeta paginilor, formatul, cum ar veni, ilustrațiile (mai ales, ele). Nu vreau s-o fac pe-a profetul în deșert, nu am clarviziuni, nu-i meseria mea oficială. Observ că devin un paseist. Mi-aș dori cărți ca acelea pe care am învățat cîndva să citesc și să percep lumea din jur. Cărți frumoase. Din păcate, știu că nu voi mai avea parte de ele.

În Evul Mediu tîrziu, descris de Orhan Pamuk în Mă numesc Roșu, cărțile aveau miniaturi. Erau ilustrate ca în pasajul citat. Cărțile actuale nu ne mai ajută să visăm. Ne îndreptăm spre o lume albă, decolorată. Uite că am făcut o profeție...

P. S. Închei tot cu Mă numesc Roșu. Voi cita o prezicere formulată de un personaj, într-o discuție cu Ucigașul miniaturistului Delikat Efendi: ”Nimeni nu va mai fi interesat de cărţile, de miniaturile noastre. Nici măcar cei împătimiţi de ele nu vor mai pricepe nimic şi vor întreba, ţuguindu-şi buzele, de ce le lipseşte perspectiva, ori poate că nu vor mai izbuti cu nici un chip să dea de cărţi. Deoarece, odată cu indiferenţa, picturile şi cărţile noastre vor fi treptat înghiţite şi spulberate de timp, de urgii” (p.240).


Citiţi în continuare!

vineri, 2 ianuarie 2015

Lista lecturilor mele trecute, prezente și viitoare


Pe lîngă faptul că trebuie să citim noutățile (cum să nu le citești, ar fi o rușine?), avem de făcut și unele mici lecturi de recuperare. Dar pe măsură ce recuperăm, cărțile noi se îndesesc pe birou, în laptop, în raft, în minte, într-un ritm amețitor. Devin un morman terifiant. Dau frisoane, coșmaruri. Too many books!, exclami ca Virginia Woolf în 1929 la BBC. Trăiești paradoxul lui Ahile cel iute de picior. Pentru fiecare carte recuperată, apar imediat două noi. Sau chiar trei. Broasca țestoasă rămîne mereu în zare. Nu-i chip s-o întreci.

Vreau să recuperez, așadar:

1. Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, traducere de Niculina Benguș-Tudoriu, Iași: Polirom, 2011, 219p. Să nu mă întrebați de ce am început această carte de o sută de ori și, mai ales, de ce nu am terminat-o. N-am un răspuns deștept la un fapt inexplicabil. Se întîmplă și la case mai mari. Dar asta nu-mi aduce nici o mîngîiere...

2. Michel Houellebecq, Extinderea domeniului luptei, traducere de Emanoil Marcu, Iași: Polirom, 2005, 209p. Văd că lumea știutoare îl consideră ”de departe” cel mai tare prozator francez de azi. N-am citit nimic de Houellebecq. Deși ar trebui să gem, să mă frămînt, n-am cine știe ce remușcări. E vremea să recuperez, totuși. N-am găsit în bibliotecă decît acest roman de dimensiuni modice. Nu văd scăpare. Îl voi citi.

3. Ismail Kadare, Generalul armatei moarte, traducere de Marius Dobrescu, Iași: Polirom, 2011, 224p. S-ar potrivi și aici comentariul de la punctul 1. Nu mai am nimic de zis, ci numai de citat acest pasaj: ”Paginile erau niște liste bătute la mașină. Alături de nume, mai erau o mulțime de cruciulițe făcute cu roșu sau albastru și tot felul de notițe scrise de mînă cu un scris nervos” (p.221). Oare numele nostru cu ce fel de cruciuliță va fi marcat?

Vreau să citesc, așadar, cît mai repede, pentru a fi up-to-date:

1. Shalom Auslander, Speranța: o tragedie, traducere de Carmen Scarlet, București: Editura Univers, 2014, 261p. Mi-a plăcut începutul. Cînd o carte începe în felul următor, nu mai poți s-o amîni prea mult. Deci:

”Uită‑te la tine, cum te aştepţi ca ororile să vină de altundeva, de la altcineva, din afară, în vreme ce tu de fapt mori, rămînînd încet‑încet fără aer, dinăuntru. Îţi cumperi un pistol – ca să te aperi, spui tu – şi mori în aceeaşi seară în urma unui atac de cord. Îţi pui încuietori la uşi. Îţi pui gratii la ferestre. Îţi pui gard în jurul casei. Te sună doctorul şi‑ţi zice: Ai cancer” (p.1). Ce înseamnă un doctor binevoitor! Te sună personal, nu te pune să aștepți...

2. Lydia Davis, Sfârșitul poveștii, traducere de Veronica D. Niculescu, București: Editura Univers, 2014, 196p. Am început-o de cîteva ori. N-am trecut, deocamdată, de pagina 25. M-am luat cu altele. Romanul a avut parte de o primire generoasă. A vorbit despre el și Florina Pîrjol. Ea însăși. Deci: trebuie să-l citesc numaidecît. Nu se face să mai amîn.

3. Kidō Okamoto, Fiica negustorului de sake, traducere de Angela Hondru, București: Humanitas, 2014, 328p. E cu samurai și fiice de samurai. Mai e și polițistă. Și asta spune totul...


P. S. 1. Am terminat de multișor: John Williams, Stoner, traducere de Ariadna Ponta, Iași: Polirom, 2014, 268p. Cartea mi s-a părut ok. Profesorul William Stoner, nu...

P. S. 2. În imagine: Tosa Mitsuyoshi, La Barrière des Rencontres. O ilustrație la Povestea lui Genji.


Citiţi în continuare!