sâmbătă, 19 decembrie 2015

Cum să ratezi un roman chiar dacă ești un prozator bun



Bernhard Schlink, Femeia de pe scări, traducere de Gabriella Eftimie, Iași: Polirom, 2015, 240p., 27.95 lei.


Femeia de pe scări mi s-a părut, la o primă privire, un roman complet neverosimil. Nici la o nouă privire n-am văzut altceva. O intrigă chinuită, sacadată, și cîteva personaje lipsite de adîncime: cel puțin pictorul și magnatul sînt la fel de străvezii ca fața unui tuberculos în stadiul terminal. Asta e aproape tot.

Femeia de pe scări ar fi putut fi un roman bun, dacă autorul ar fi avut răbdare, un plan precis al evoluției întîmplărilor (par dictate de pura inspirație și de purul capriciu) și, mai ales, dacă nu ar fi ținut morțiș să producă un bestseller. În Biblie există un adevăr: ori vrei să ai mulți cititori (și atunci propui omenirii o intrigă cvasi-polițistă, un pseudo-thriller, ceva cu urmăriri și evadări, cu secrete inexpugnabile), ori vrei să publici o capodoperă (ceea ce nu a constituit niciodată o obsesie pentru Herr Schlink). Chestiile astea - capodopera și bestsellerul - nu prea merg împreună. Nu merg deloc. Capodoperele sînt, de obicei, gustate de prea puțini cititori, și aceia ciudați. În genere, (pe capodopere) nu le ia nimeni în serios. Ați citit Pastorala americană? S-a tradus de curînd. N-am observat nici o vînzoleală în librării. N-o vrea nimeni.

Oricum, ca să fiu drept, nici un ins cu scaun la cap nu citește un roman / o capodoperă cu scopul de a simți o migrenă în creieri. Capodoperele sînt pentru masochiști. Așadar, conjuncția, în contemporaneitatea cea mai imediată, dintre un bestseller și o capodoperă este mai puțin probabilă decît apariția într-un iaz din Grecia a unei lebede negre.

Critica germană a fost necruțătoare. Cineva a comentat sarcastic: ”Er [der Roman] ist ein schönes Exempel ultraleichter Literatur”. Nu mai e nevoie să traduc propoziția. Nici un critic literar n-a apreciat cartea lui Schlink. În chip hotărît, romanul nu este izbutit. Și nu este izbutit exact din pricina pomenită de mine mai sus. Schlink a vrut negreșit să redacteze un bestseller, să primească ovațiile mulțimii. În concluzie, o capodoperă n-a reușit (prin intenție), un bestseller n-a publicat (din nefericire pentru el). Cartea rămîne o apariție care reclamă explicații sociologice și nu interpretări.

O altă bizarerie care nu-mi dă pace de la o vreme: prin ce mister un prozator ca Schlink reușește să scrie - o dată, o singură dată - un roman substanțial, precum Cititorul? N-am alt răspuns decît invocarea plicticoasă a hazardului. Pînă la urmă, hazardul explică orice. Nu trebuie să-ți bați mintea cu o chestie pe care nu o pricepi. Te poți întreba, de exemplu: de ce un autor care ar fi putut fi bun (și care a dovedit că poate fi bun) preferă să fie mediocru? Singurul răspuns cît de cît verosimil este acela care ar vedea în Schlink un autor lipsit de simț critic. Eu prefer să pun totul pe seama neglijenței. Cînd ești neglijent, reușești adesea să oferi exemple de ”ultraleichte Literatur” și poți nimeri, dacă ai noroc, și un bestseller.

Scriu cu tristețe. Femeia de pe scări ar fi putut conta ca un roman bun dacă scriitorul ar fi ”plivit cu curaj” (vorba lui G. Călinescu) complicațiile rocambolești la care își supune personajele. E vorba de un tablou, de un portret, disputat de doi bărbați fără minte (pictorul și bogătașul). Și mai e vorba de o iubire care se înfiripă între un avocat și o femeie (amanta pictorului și soția magnatului, cum le pot face femeile pe toate în același timp și concomitent!!!), da, siiigur, misterioasă, cum altfel? Peste treizeci de ani, avocatul ajunge în Australia, descoperă tabloul într-un muzeu din Sidney, tabloul îi amintește de Irene Gundlach, îi vine ideea să angajeze un detectiv, detectivul o caută și o găsește într-un conac părăginit de pe malul oceanului. Avocatul îi face o vizită.

Amîndoi sînt bătrîni, uzați, obosiți, femeia este și foarte bolnavă. Bărbatul îi va veghea ultimele zile. Și îi va povesti, va imagina pentru femeia muribundă, cu trupul degradat, viața lor care nu a fost, dar ar fi putut să fie, dacă Irene nu ar fi fugit cîndva de el. Urmează, deci, o narațiune contrafactuală. Este partea cu adevărat frumoasă a romanului. Ce s-ar fi petrecut cu noi dacă am fi rămas împreună? Dacă ne-am fi iubit?

Păcat de acest roman. Era să fie bun. Dar nu e. Și mi-e ciudă pe autorul lui.


P. S. În imagine: Woman Walking Downstairs (1887), étude photographique composée par Eadweard Muybridge.

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Am citit doar Cititorul si mi-a placut. Cred insa ca sunteti prea aspru, dincolo de ironia dumneavoastra, e greu de crezut ca Schlink n-ar fi vrut sa scrie un roman bun. Nu vorbesc despre presupusa lui intentia de a scrie un bestseller. Neglijenta, graba, lipsa de inspiratie, viziunea sa asupra povestii, cine stie? Cat despre planul precis, pe care-l invocati, niciodata nu e asa de precis, si deseori scriitorul se vede obligat sa-l schimbe din mers. Partea proasta e ca rareori un scriitor serios poate fi sigur ca lucrurile i-au iesit exact asa cum isi dorea. Riscurile meseriei.

dragoş c spunea...

o carte foarte bună a lui schlink sunt povestirile - evadări din iubire. de citit.