luni, 14 decembrie 2015

Cenușăreasa și falsul prinț


Mary Chamberlain, Croitoreasa de la Dachau, traducere din limba engleză şi note de Bogdan Coşa, Iași: Polirom, 2015, 34.95 lei.


Rar mi se întîmplă să citesc cărți și autori despre care nu știu nimic. Dar de data aceasta, chiar nu se poate afla nimic, nici despre autoare, și nici despre romanul ei de debut. Identitatea lui Mary Chamberlain e prezentată pretutindeni în cîteva rînduri stereotipe. A fost profesor de istorie la o universitate, a luptat împotriva apartheidului, are convingeri feministe și, ca să fiu franc, un chip simpatic. Are o vîrstă.

Cartea mi s-a părut bună. Bună! Nu cred că mă înșel asupra valorii ei. Povestirea e simplă, cronologic-liniară, lipsită de artificii narative, interesantă. E vorba de o tînără londoneză, Ada Vaughan, pasionată de mode și de croitorie, care ar vrea să aibă atelierul (și firma) ei. Se visează o Coco Chanel și, într-un fel, îi repetă destinul aventuros. Îi lipsește numai un amănunt nesemnificativ, dar esențial: norocul. S-a născut într-o familie nepotrivită, într-o vreme nepotrivită, într-un loc meschin. Și, din pricina tinereții, Ada este și foarte naivă, crede că tot ce zboară se mănîncă, este o pradă ușoară pentru orice impostor, iar bărbatul este, prin definiție, un impostor. Deci, biata Ada cade cu brio în plasa primului bărbat (prin definiție, impostor), un anume Stanislaus von Lieben, chipeș și ipocrit, pretins conte, în realitate, un traficant de articole de lenjerie și un cvasi-proxenet. Se îndrăgostește de el, pornesc împreună la Paris și, aici, îi surprinde războiul. Sîntem în toamna lui 1939. Cei doi trec în Belgia, bărbatul o părăsește, femeia ajunge într-o mănăstire și, mai tîrziu, după ce naște un copil mort, este dusă în lagărul de la Dachau. Lucrează pînă în 1945, în condiții vitrege, ca croitoreasă. După război, se întoarce la Londra, visul ei pare a se împlini, cîștigă bani (uneori, și ca ”doamnă de companie”), dar îl întîlnește încă o dată pe același Stanislaus (ascuns sub un nume diferit). Numitul Stanislaus este asociat acum cu un mafiot italian. Ei văd în Ada doar o femeie bună de folosit sexual, o prostituată, o roabă. Visul femeii se lovește de o realitate murdară. Pentru că nu mai vede nici o ieșire din impas, Ada îl ucide pe fostul ei iubit (acum client). La proces, este asistată de un avocat nepriceput. Judecătorii o condamnă la moarte. De data aceasta, povestea Cenușăresei se termină tragic. Falsul conte nu s-a comportat precum prințul din basm. În lumea de azi, cu excepția lui Paul Lambrino, nu mai există prinți veritabili.

Autoarea încheie / completează romanul cu două note în definitiv inutile. Una se referă la faptul că epoca în care se desfășoară procesul Adei este plină de jurați misogini (ceea ce știam cu toții) și a doua cuprinde o bibliografie cu scopul de a dovedi că acțiunea romanului a fost documentată minuțios, ceea ce ar trebui să rezulte din carte. Și chiar rezultă. Repet, romanul nu este rău deloc. Ceea ce nu pot înțelege cîtuși de puțin este lipsa lui de ecou. N-am găsit în presa engleză și americană (atît de darnică în cronici elogioase) nici o recenzie, nici măcar o notă de prezentare, un semnal. Îl anunță, în chip legitim, librăriile, dar citim pretutindeni același text stereotip, indiferent.

Într-un cuvînt, romanul mi-a plăcut.

P. S. În imagine, Sandrine Delpla, Lucie, acrylique sur bois.

Niciun comentariu: