luni, 5 octombrie 2015

Kim


Rudyard Kipling, Kim, traducere de Ruxandra Câmpeanu, București: Editura ALLFA, 2012, 335p., 29.90 lei.


Mi s-a făcut chef așa deodată de o lectură inutilă. Dar nu de una inutilă, din care să te alegi pînă la urmă cu ceva, cu o înțelepciune bună de citat pe FB (sau într-o conversație aleasă), ci de o lectură cu totul și cu totul inutilă. Complet inutilă. Nu mi-a fost deloc greu să găsesc în casă o carte care să răspundă cerințelor, biblioteca mea este plină de cărți inutile, pe care le păstrez din comoditate, pe două rînduri, ca inutilitatea să fie și mai sfidătoare. Ar trebui să mai vînd din ele, să dăruiesc amicilor măcar cărțile de filosofie: tot nu folosesc la nimic. Dar cine e fraierul să primească în dar o carte de acest soi?

O să mă întrebați ce înseamnă inutil și, cum nu am o definiție utilă, o să vă dau un exemplu. Dar, mai întîi, aș preciza că o carte inutilă care prilejuiește o lectură inutilă nu este întotdeauna și obligatoriu proastă. Kim nu este un roman prost, chiar dacă poartă semnele vremii în care a fost scris, anii 1899 - 1900 (cuprinde multe comparații banale, de pildă).

Acțiunea se petrece în India și ține cam cinci ani. Cînd îl întîlnim, călare pe un tun din fața Muzeului de Antichități din Lahore, Kim are vreo 13 ani. E guraliv, șmecher și poznaș. Cînd îl părăsim, la pagina 331, a trecut prin școli, a luat parte la Marele Joc și se află în preajma iluminării. A devenit serios și meditativ. Îl lăsăm într-o stare de spirit dilematică și nu știm ce va alege (Kipling nu a vrut să ne spună): pacea pe care o aduce Calea lui Buddha sau viața plină de iluzii, amăgiri și ispite.

Două lucruri face Kim (în afară de școală): îl ajută pe un lama tibetan (Teshoo, pe nume) să caute Rîul Săgeții și, în același timp, ia parte la un ”război informatic”. În India de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, se petrece ceea ce Kipling numește alegoric Marele Joc, adică disputa sîngeroasă dintre două confrerii de spioni, una a guvernului englez, cealaltă a rușilor (bineînțeles!). Kim va fi atras în cea dintîi, va fi instruit să devină spion și va trece aproape fără să-și dea seama prin aventuri riscante. Alături de Teshoo Lama și cu prieteni ca Mahbub Ali și babu Hurree, nu are cum simți pericolul. Pentru Kim, Marele Joc nu este o încleștare gravă, ci, mai degrabă, o joacă de copii. E drept și că spionii ruși sînt cam naivi de felul lor.

Ați înțeles, cred, că romanul lui Kipling este unul de aventuri. În primul rînd, este vorba de a aventură a cunoașterii: lama se află în căutarea dezlegării și îl asociază pe Kim căutării sale pînă la finalul fericit. În al doilea rînd, este vorba de întrecerea dintre spioni (armele preferate ale combatanților fiind deghizarea, minciuna și furtul de scrisori).

Se înțelege, Kim nu este autohton, Doamne ferește: el e orfanul isteț al unor părinți irlandezi, deci e alb, e sahib, e un domn. Să vă spun și că personajul care mi-a plăcut cel mai tare a fost femeia din Shamlegh, o munteancă dintr-o bucată, cu ”ochi strălucitori și plini de îndrăzneală” (p.290).

Aș încheia astfel: dacă nu citești o astfel de carte pînă la 20 de ani, odată cu Cartea Junglei, pe care toți am citit-o cîndva, este greu să-ți mai placă. Nu te mai poți bucura ca un copil. Nu știu ce mai citesc copiii de azi, pesemne că romane cu vampiri și războaie cosmice. Dar eu le-aș recomanda, într-o doară, Kim. Cine știe...

Cartea lui Rudyard Kipling se mai găsește în librării. Eu însumi am cumpărat-o vineri, 25 septembrie 2015. Cînd mi-a venit pofta să citesc, am luat-o din raftul bibliotecii mele, fiindcă se afla chiar deasupra.


P. S. În imagine: o pictură murală indiană din Evul Mediu.

5 comentarii:

K.J. Mecklenfeld spunea...

Aha. O pun pe listă. Mi-a plăcut mult Kipling, în vremea copilăriei. Cartea Junglei ajunsese aproape la fel de rufoasă precum Hobbitul :-)

catiamaxim1 spunea...

O lectură utilă pentru copilul fără vârstă. :))

Valeriu Gherghel spunea...

Da, cine si-a pastrat copilul din interior va citi cu placere Kim.

Trifan Ramona spunea...

eu am pus la indemana cartea junglei

Trifan Ramona spunea...

in mod ciudat, SF-ul nu prinde la copii, cel putin la cei pe care ii stiu eu. spun ca i obositor. prefera cartile cu vraci, hobbiti etc