luni, 12 octombrie 2015

Cînd era pe vremea mea, femeile aveau picioarele mult mai lungi...


Bohumil Hrabal, Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, traducere de Corneliu Barborică, București: Editura ART, 2015, 152p., 25 lei.


Hrabal a publicat acest roman echivoc în 1964. Este greu de închipuit scena lui, fiindcă naratorul (nu-i aflăm numele) nu este deloc credibil și nici nu are vreun motiv să urmeze vreo logică, nu ține să-și convingă auditoriul, ci doar să-l amuze. Pălăvrăgește ca să atragă atenția, ca să stîrnească eventual chicote de rîs, ca să-și treacă vremea, ca să-și amintească de trecutul măreț al Imperiului Austro-Ungar, ca să facă și el ceva pentru țară și popor.

Deci, este greu de precizat scena ”acțiunii”. Textul lui Bohumil Hrabal nu prezintă, de fapt, nici o acțiune, e un lung monolog cuprins într-o frază unică. Mă întorc la scenă. Eu, de pildă, mi-o imaginez astfel: în fundal, o catedrală cu turle, statui de patriarhi și sfinți sobri, ca la edificiile catolice; ceva mai aproape de noi, un bordel sau un așezămînt educativ (poate un pension de fete); lîngă bordel (sau/și pension), o grădină (locus amoenus, cum se zice, paradisul terestru); în grădină, șase domnișoare minunate făcînd plajă și fumînd cu dezinvoltură; după gard, deci în stradă, un bătrîn lubric, care privește la minunile din grădină și-și deapănă poveștile fără șir; nici una din fete nu pare să-i dea vreo atenție, dar acest fapt nu-l încurcă deloc. Cam atît. Scena e suficient de absurdă, cred.

Absurd, la rîndul lui, este discursul bătrînului. Personajul pretinde că a fost pantofar, că a participat la un război (nu aflăm care), unde a dat dovadă de bravură și că a avut un succes teribil la femei. Este prieten cu un anume poet care afirmă că ”poezia e suferință”, citează dintr-o carte de interpretare a viselor (dacă visezi un ospiciu, asta înseamnă bucurie) și invocă Renașterea ca punct optim al Istoriei.

Povestitorul e confuz, lăudăros și neverosimil, sare de la una la alta după principiul asociațiunilor libere, uneori are umor, dar de cele mai multe ori, nu. Cîteodată e vulgar. Am putea așeza cuvîntarea lui sub tema străveche a lumii care decade neîncetat. Pe vremea Imperiului, femeile erau mai binevoitoare, bărbații mai chipeși și totul avea o noblețe care s-a pierdut etc.

Bohumil Hrabal a scris și cărți mai bune decît Lecții de dans pentru vârstnici și avansați.


P. S. În imagine: Paul Émile Chabas (1869 – 1937): Matinée de septembre (1911).

Un comentariu:

Simeona spunea...

E puţină vreme de când am descoperit pagina ta. Ii invidiez pe devoratorii de cărţi şi, mai ales, pe cei care mai pot să citească aşa ceva... mie mi-e imposibil - precum unora le e imposibil plânsul de care ziceai deunăzi.