miercuri, 30 septembrie 2015

De ce nu mai plîngem cînd citim Dickens


Am povestit mai demult cum plîngeam în copilărie, cînd citeam anumite pasaje din Cavalerii teutoni (și nu numai). Cu vremea am încetat complet să mai plîng: orice carte aș citi și oricît de tulburătoare ar fi întîmplările narate, rămîn impasibil. Mai degrabă, mă amuz. Așadar, nici un autor nu-mi mai stoarce lacrimi și suspine. Nu cred că e numai vina lor, eu însumi m-am schimbat (nu numaidecît în bine!): sînt, inevitabil, un cititor cu totul diferit de acela din copilărie și adolescență. Toți pățim la fel, am impresia.

Am încercat să-mi explic această transformare și am ajuns la niște ipoteze. Le voi consemna într-o notă succintă.

În primul rînd, nu mai citesc aceleași cărți, bibliografia s-a modificat radical. Citesc foarte rar cărți redactate anume cu scopul de a mișca, tragedii, melodrame etc. Nici nu cred că un autor serios mai compune astăzi astfel de cărți (cu orfani și iubiri neîmplinite). Sau, poate, nu le știu eu, fiindcă nu le mai dau nici o atenție și ignor bibliografia. E posibil să mai existe o literatură a cărei finalitate este tocmai aceea de a-l face pe cititor să izbucnească în plîns. Dar ea nu mă mai interesează de multișor, din fericire. Cărțile pe care le citesc acum nu au acest scop. Nu mă refer, desigur, la cărțile de filosofie, pe care le parcurg din obligație pedagogică: nimeni n-a plîns, din cîte știu, cînd a studiat Critica rațiunii pure, sau Critica rațiunii cinice. Sau, dacă totuși a plîns, a plîns din pricina obscurității lor. Metafizica, așa se zice, este un domeniu rezervat oamenilor echilibrați.

În al doilea rînd, m-am schimbat eu, cum am spus deja, prin însuși faptul trecerii anilor. Un om de vîrsta mea nu mai plînge nici la nașteri, nici la nunți, nici la botezuri și nici la înmormîntări. Cu atît mai mult cînd citește o carte, o ficțiune mai banală decît realitatea.

Vîrsta ne face, uneori, înțelepți, iar înțelepciunea este cinică de felul ei. Seneca interzicea cu desăvîrșire discipolilor să verse lacrimi în astfel de ocazii festive. Moartea este ceva inevitabil, nu depinde de noi, mai devreme sau mai tîrziu ne vom confrunta cu ea (mai precis, cu o maladie fatală, pentru conștiința omului moartea rămîne ceva de neatins). Sigur, intuiția morții proprii (care este un fapt tîrziu, eu am avut-o la 26 de ani) produce în mințile noastre un frison: ”aha, peste x ani, sau peste x zile, sau peste un ceas, sau peste un minut, sau chiar în clipa aceasta, nu voi mai fi, dar această lume indiferentă, care n-a constatat prezența mea în cuprinsul ei, nu-mi va constata nici absența. Es ist so!”. Dar, de obicei, intuiția cu pricina nu devine o obsesie, trăim ca și cum nu vom muri niciodată și nu ne gîndim la moarte (cum cerea același Seneca).

În al treilea rînd, întreaga noastră învățătură (care durează ani buni și lasă urme de neșters) este menită să ne suprime afectele. Hermeneutica ucide plînsul, fiindcă ne arată că scopul oricărei lecturi este unul singur: acela de a prinde un sens (sau mai multe). A te lăsa, cînd străbați o carte, în voia trăirilor reprezintă așa-zisa ”eroare afectivă”, denunțată cu mai bine de jumătate de veac în urmă de criticii literari. Confundăm semnificația unui poem cu ce face / trezește poemul în noi. Nu e bine. Trăirile tulbură înțelegerea. Nu poți gîndi critic, nu poți judeca just, dacă te lași cu totul în voia afectelor, a patimilor, dacă te identifici cu un personaj, dacă plîngi la moartea lui moș Goriot etc. Cînd comentează o carte (oricît de mișcătoare ar fi), exegeții nu-și prezintă, de obicei, trăirile. Ar fi o mărturisire rușinoasă și oricum neavenită. Ei au ca misiune principală să explice minuțios textul, să propună o ipoteză verosimilă cu privire la sensul lui. Cam atît.

Plînsul este o trăire nedemnă de un hermeneut.


P. S. Am promis că voi fi cît se poate de succint. M-am întins. Sper că nu v-am impresionat pînă la lacrimi...

P. P. S. În imagine: Jean Jacques Henner (1829 - 1905), Madeleine pleurant.

8 comentarii:

dragoş c spunea...

eu mai plâng la filme.
și la cărți, ultima a fost toată viața înainte de gary http://chestiilivresti.blogspot.ro/2011/08/am-mai-plans-nitel.html

heraasku spunea...

eu mai oftez din cand in cand. o explicatie pentru impietrire poate fi si capacitatea, dobandita in timp, deh crestem, de a ne tine deoparte. nu e nimic mai hot ca omul in varsta. ne tinem deoparte chiar daca istoria e veridica, reala. in plus si romanele sunt succinte. nici n-ai timp sa tremuri si s-au terminat. trebuie telenovele magistrale, romane de la 1500 pagini in sus. Madame Bovary or des Esseintes est mort!

Constantin Pistea spunea...

Nu stiu sa fi plans la o carte. La filme, da :)

Simeona spunea...

În ultimul timp am o vorbă: "Trăim într-o lume a orgasmelor... pe unii îi interesează orgasmele de la buric în jos, pe alţii, de la buric în sus, iar alţii tânjesc după un orgasm total" ... Prin urmare, emoţiile şi reacţiile noastre depind de stadiul de evoluţie în care ne aflăm faţă de buric :)) .

Valeriu Gherghel spunea...

De plans, am mai spus, am plans in adolescenta, la o scena din Cavalerii teutoni. La filme, nu.

Profii ne educa sa nu mai plangem cand citim...

Jovi Filme-cărți.ro spunea...

Hai, Valeriu, chiar nu ai plâns la niciun film, niciodată? :D
Eu, în schimb, mai scap câte o lacrimă la câte un film, fie el capodoperă, fie el prostiuță, în care un copil/adult venit din neant reușește într-un domeniu, mai mult în sport...
Nu-mi aduc aminte să fi plâns vreodată la vreo carte, chiar mă amuz câteodată în sinea mea când cineva mai râde tare când citește...

Monica spunea...

Când am început să am un nod în gât doar pentru că alții povesteau cât au plâns la o carte sau un film, mi-am poruncit să încetez cu sentimentalismele. Și-mi amintesc și că am plâns și eu când mi-am dat seama, pipăind paginile care mai rămăseseră, că se terminau Cireșarii. Asta disperare, la 10 ani!
Dar parcă aș vrea să mă tulbure o poezie.

Valeriu Gherghel spunea...

Si pe mine, si eu as vrea sa citesc ceva atat de impresionant incat sa izbucnesc definitiv in plans :))