vineri, 28 august 2015

Pătimirile unui eseist. Ce se întîmplă în zilele în care nu pot crea


Nu-mi dau seama de ce, cînd n-am chef de scris, pur și simplu nu pot scrie.

Scriitorii adevărați scriu tot timpul, mai ales între orele 9 și 12, dimineața, uneori chiar mai devreme, încep de la 3 noaptea, n-au probleme cu inspirația, se așază în fața foii de hîrtie, a calculatorului și povestirea / eseul / poezia / tratatul filosofic etc. curg șuvoi, fără poticniri. Goethe, cît o fi fost el de Goethe, toată lumea trăgea de el (Herr Goethe în sus, Herr Goethe în jos), îndeosebi femeile, scria cel puțin trei poeme pe zi. La prînz era gata. Copia poeziile pe curat, titlul îl grafia cu roșu aprins, și le punea pe fiecare într-o mapă. Știa prețul lor. Mai spunea (tot la Goethe mă refer) că vinul roșu ajută la inspirație, cred și eu, pe vremuri, de îndată ce beam o sticlă de vin roșu, chiar două, compuneam un eseu plin de opinii originale și de mare adîncime ideatică, de 7-8 mii de semne pe puțin. Păcat că, de la o vreme, nu mai beau decît apă, mi-am făcut un obicei prost.

Cum ar veni, sînt un schizotim, azi am geniu, mîine sînt prost de-a binelea. Oscilez. Ca pendulul lui Foucault. Toată viața mea am visat la echilibrul scriitorilor veritabili. Saramago, săracul, scria zilnic două pagini, nici mai mult, dar nici mai puțin. Două pagini. La sfîrșitul anului, avea 700, două romane de dimensiuni medii, unul îl dădea editorului, pe celălalt îl arunca la gunoi. David Lodge mi-a mărturisit în șoaptă, cînd ne-am văzut la o cafea, în Lăpușneanu, că scrie întotdeauna, fie vară, fie iarnă, chiar și de Sărbători, de Bobotează, de Paște, de sfinții Mari Mucenici, cîte 4 ore pe ceas. Nu se ridică de pe scaun nici cu un minut mai devreme.

Numai eu n-am chef. Și dacă n-am chef, nu scriu, fiindcă nu pot, am o reținere, o jenă. Și cu cît scriu mai puțin, tot cu atîta sînt mai dărîmat psiho-somatic. Rămîn fără vocabular, fără aer. Muzele m-au pierdut de mușteriu. Îmi cad umerii, pleoapele, fața. Devin de nerecunoscut. În astfel de momente, cînd mă plimb pierdut prin Piața Voievozilor, aud din dreapta, din stînga, exclamații care mă zăpăcesc de tot:

”Să trăiți, domn' inginer!"

”Respectele mele, domn' director!”

”E bine soția, am auzit că e gata să nască? El al șaptelea, nu? Unde merge mia, merge și suta. Să fie cu noroc! Într-un ceas bun!”

Cînd mă întorc acasă, nu mai sînt bun de nimic, nici măcar să fac copii. Mai mare rușinea, sînt om bătrîn, am ajuns să vorbesc măscări. Privesc în laptop cu ochii goi, parcă sînt o fantomă. Dacă m-aș vedea în oglindă, aș exclama cu siguranță și eu:

”Omagiile mele, domn' colonel! Merge, merge oștirea Țării? Floarea tinerimii române este bine pregătită pentru apărarea pămîntului strămoșesc? Trăiască Patria!”

Văd că am probleme și cu identitatea. Dacă aș avea puterea, dacă n-aș fi atît de slab, de influențabil, m-aș lăsa cu totul de scris. Și n-aș face cel mai inutil lucru cu putință...


P. S. Nu mi-am închipuit niciodată că absintul arată ca laptele de iapă. În imagine: Alfred Brisard (1861 - 1906): Le Buveur d'absinthe (1891).

7 comentarii:

Trifan Ramona spunea...

Aminteste ti ca l ai ratat pe lodge.

Diana spunea...

L-a ratat în textul în care a scris că l-a ratat, ăsta e alt text. :)

Valeriu Gherghel spunea...

Care Lodge?

K.J. Mecklenfeld spunea...

Aș râde (digital) dacă nu ar fi de plâns. Ți-aș trimite incantațiile mele, dar ele aduc doar muze de pluș...

Valeriu Gherghel spunea...

:)

Trifan Ramona spunea...

Tipul obsedat de metoda calendarului:)) ce ati povestit la cafenea?

Valeriu Gherghel spunea...

Despre neveste, bineinteles :)