luni, 31 august 2015

Învățați să mă citiți încet


Voi cita, în traducere proprie, un pasaj din prefaţa la volumul Morgenröthe, pentru a judeca astfel ce înţelegea Friedrich Nietzsche prin lectura lentă (langsame Lesen).

O atare lectură este, cu siguranţă, aceea pe care o deprinzi cu trudă învăţînd limbile "moarte", topica frazei latine, absenţa verbului ‚a fi’ în propoziţiile ebraice ori greceşti, reconstituind pasajele pierdute, inscripțiile fragmentare, precum proceda și profesorul Peter Kien din romanul lui Elias Canetti, Orbirea (tocmai reeditat de Polirom). Să nu uităm că Nietzsche a început ca filolog şi s-a convertit la filosofie abia în urma mult discutatei „crize” din octombrie 1865, cînd a citit, printre altele, și lucrarea lui Max Stirner, Der Einzige und sein Eigenthum, fără a deveni stirnerian.

Iată acest vestit pasaj (puteți trece peste el):


„În fine, dar: de ce ar trebui să spunem atît de tare şi cu atîta entuziasm (mit solchem Eifer) ceea ce sîntem, ceea ce vrem şi nu vrem? Să examinăm asta mai rece, mai distant, mai de sus, să o spunem ca şi cum doar între noi poate fi spus, încît lumea întreagă să nu audă, încît lumea toată să nu ne audă! Mai ales, să o spunem rar (langsam)...

Această prefaţă vine tîrziu, dar nu prea tîrziu: ce înseamnă, în fond, cinci sau şase ani? O asemenea carte, o atare problemă nu se grăbesc: în plus, sîntem amîndoi, atît eu cît şi cartea mea, prieteni cu [tonalitatea] lento.

N-ai fost în zadar filolog, poate mai eşti încă, adică un profesor al lecturii încete (des langsamen Lesens): în cele din urmă, scrii de asemenea încet. Acum asta nu mai ţine doar de obişnuinţele mele, ci şi de gustul meu – un prost gust poate? Să nu mai scrii nimic care să nu aducă la disperare toate varietăţile omului grăbit.

Filologia este anume această artă venerabilă, care cere de la admiratorul ei, înainte de toate, un lucru, să se ţină deoparte, să-şi lase timp, să devină tăcut, să devină lent (langsam) – precum o artă, o cunoaştere de orfevru a cuvîntului, care nu are de executat decît o muncă subtilă şi precaută şi nu ajunge la nimic dacă nu ajunge lento.

Tocmai pentru acest motiv, [încetineala] este necesară astăzi mai mult ca oricînd, prin aceasta ne atrage şi ne încîntă nespus (am stärksten), într-o epocă a ‚muncii’, altfel zis, de grabă, de pripeală impudică şi năduşitoare, ce vrea de îndată ‚să fie gata’ cu toate, chiar şi cu fiece carte veche sau nouă: - [arta] însăşi n-a terminat aşa uşor cu nu importă ce, ea [te] învaţă să citeşti bine, adică lent, adînc, privind prudent îndărăt şi în faţă, reticent (mit Hintergedanken), cu uşile lăsate deschise, cu degete şi ochi subtili...

Răbdătorii mei prieteni, această carte îşi doreşte numai cititori şi filologi desăvîrşiţi: învăţaţi să mă citiţi bine!”.


Pînă la urmă, fiecare text își formează cititorul și-i impune ritmul, inclusiv Aurora lui Friedrich Nietzsche, inclusiv Critica rațiunii pure. Nu citim cu viteză egală cărțile. Și chiar în una și aceeași carte alternăm ritmurile. În principiu, filosofia reclamă răbdare. Așadar, nu citim întotdeauna cum vrem, chiar dacă sîntem grăbiți și avem examene de dat (și de luat).

Immanuel Kant, să zicem, este dificil nu numai prin problematică, dar și prin construcția greoaie a frazelor, prin mulțimea subordonatelor. Nu-l poți citi repede. Și nici nu-ți trece prin minte să-l citești astfel. Simți că el însuși gîndea meticulos, fără grabă, și că ar fi vrut un cititor afin, deși respectă îndemnul lui Bacon, ”De nobis ipsis silemus”, și nu-i cere cititorului nimic altceva decît bună-credință.

Nietzsche este, desigur, un stilist mai priceput, un gînditor mai agil, o fire impulsivă. El se referă în primul rînd la cărțile proprii. Putem să-l citim pe Kant oricît de repede / lent dorim, nu contează. Dar pe el, pe Friedrich Nietzsche adică, este bine să-l citim foarte încet, fiindcă mesajul lui se oferă treptat (și numai) celor atenți și răbdători. Atît de încet încît ne vedem nevoiți să amînăm sfîrșitul lecturii cît mai mult cu putință. Într-o epocă a superficialității agitate (pe care Nietzsche o ilustrează cu maximă strălucire, totuși), el cere imperios să devenim anacronici, niște gramaticieni romani. Și pentru că nu are suficientă încredere în textul propriu (de obicei, vioi) și în ritmul impus de el cititorilor (ba nici în cititorii înseși), Nietzsche adaugă în Cuvîntul înainte la volumul Aurora (redactat în 1886) îndemnul menționat: „Lernt mich gut lesen!”.

Aș adăuga o observație finală. Dacă trecem peste adagiul antic ”festina lente!” (care se referă la toate), descoperim totuși că îndemnul este mai vechi. Este greșit, așadar, să spunem că Nietzsche a cerut cel dintîi să(-l) citim lento. Îndemnul a fost formulat, cu două decenii mai devreme, de Flaubert, într-o scrisoare din 1857: ”Mă întrebi ce cărți să citești. Citește Montaigne, citește-l încet, pe îndelete! Are să te calmeze... citește ca să trăiești” (p.264, 6 iunie 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie).

5 comentarii:

dragoş c spunea...

nu știam despre citatul din flaubert. de altfel, citatul se potrivește și cărților lui.

Valeriu Gherghel spunea...

Da, se potrivește perfect :)

Valeriu Gherghel spunea...

Flaubert a avut un cult pentru Montaigne. Îl citea seara în pat și îl recomanda tuturor (a se vedea corespondența lui!).

Miron Dan spunea...

Invatati sa ma cititi bine! Imi place formula asta, cine ar fi crezut ca vine din partea nevroticului Nietzsche? Da, se pare ca filosoful s-a intors din vacanta. Vi se facuse tare dor de filosofie, nu?

Valeriu Gherghel spunea...

N-am fost , din pacate, in vacanta.
Am tot scris la carte :))