vineri, 14 august 2015

Înfruntînd moartea...


Julian Barnes, Nimicul de temut, traducere de Mihai Moroiu, București: Editura Nemira, 2009, 327p. (ediția a doua, 2014), 29,90 lei.


Dacă n-aș fi citit, în Dilema veche de acum două săptămîni, recenzia lui Marius Chivu, aș fi amînat și mai mult lectura acestui volum. Îmi ia din timpul pentru scris, dar n-am ce face, cartea este extrem de interesantă, merită măcar o semnalare, este păcat să n-o citiți.

Julian Barnes n-a compus-o dintr-o inspirație, nu cred c-o avea în plan, l-a lovit și pe el, cum ne-a lovit pe toți, cîndva, proximitatea morții. Soția lui a avut un cancer și a murit. În timpul agoniei, Julian Barnes a scris Nimicul de temut. Acestea au fost împrejurările redactării.

Moartea este subiectul tuturor banalităților și falselor înțelepciuni. La propriu, mintea omenească nu e făcută să poată gîndi moartea și, prin urmare, ea / moartea n-ar trebui să constituie, pentru noi muritorii o temă de discuție. Din păcate, omul este o ființă curioasă și îndrăzneață, care crede despre mintea lui că poate pătrunde orice, inclusiv viața, inclusiv moartea, deși mintea lui nu pătrunde în realitate nicăieri. Trăim întotdeauna moartea ca moarte a celuilalt. Asta au repetat toți filosofii. Atît. Nu putem avea experiența ei.

Vorbirea cu privire la moarte pornește din curiozitate și de la ceva ce se află în afara experienței noastre (faptul însuși de a muri); un filosof sagace ca David Hume ar spune că e numai o trăncăneală și un prilej de a ne trufi. Vorbim despre moarte ca să ne răcim gura. De pomană.

Pentru că nu pot vorbi despre moarte (în sensul arătat mai sus), voi spune două cuvinte despre autor și cartea lui. După cum deja știți, Julian Barnes nu face parte dintre preferații mei. Papagalul lui Flaubert nu prea mi-a plăcut, Sentimentul unui sfîrșit nici atît, am și scris astă iarnă despre această lectură, nu insist. Mă întorc la Nimicul de temut. Iată un eseu excelent!

Eu n-aș afirma că ar fi cartea unui ateu, Julian Barnes nu este un ateu (ateul e mereu furios pe semeni și pus pe harță), ci un agnostic. Eu însumi sînt un agnostic și nu mă mîndresc prea tare cu asta. Ceea ce pentru ateu este o certitudine (el știe precis că Dumnezeu nu există), pentru agnostic reprezintă doar un nou motiv de îndoială. Agnosticul crede că nu avem argumente valabile, care să dovedească existența lui Dumnezeu și, în același timp, crede că nu există nici argumente valide împotriva numitei existențe. Logic, Dumnezeu nici nu poate fi afirmat, dar nici nu poate fi negat. Punct. Agnosticul nu este, deci, un ateu, se cuvine a fi căutat în altă parte.

Așadar, considerațiile lui Barnes nu aparțin unui ateu, ci unui ins amărît de ceea ce tocmai i se întîmplă pe nedrept. Opiniile lui sînt în bună măsură cinice, dar cinismul, inevitabil în astfel de ocazii, este îndulcit cu multă ironie și mult umor. Julian Barnes ne îndeamnă să ne împăcăm cu noi înșine și cu lumea așa cum e. Asta mi-a făcut cartea simpatică.

Autorul nu pretinde că ar ști mai mult decît ceea ce știe orice om (adică absolut nimic), se consultă de multe ori cu fratele său, filosoful (are un frate specialist în Aristotel, i-am citit monografia), dar nici filosoful (Jonathan Barnes) nu știe în privința morții mare lucru, ba e și mai agnostic, și mai cinic decît scriitorul. Cartea urmează, în mare, un fir cronologic, există și digresiuni, deși nu este o autobiografie și autorul are grijă să ne prevină că nu e vorba în Nimicul de temut de viața și trăirile lui strict personale. De altfel, citează ori de cîte ori consideră de cuviință din înțelepți, preferatul lui fiind Jules Renard, cel care a mărturisit într-un moment de maximă tandrețe teologică: „Nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar ar fi bine pentru reputaţia lui să nu existe”. Ar fi bine, ar fi minunat, numai că nu știm dacă Dumnezeu va binevoi vreodată să facă asta pentru noi și să continue să nu existe...

Aș încheia brusc printr-un citat din carte:

”Ar trebui să vă previn (mai ales dacă sînteţi filosofi, teologi ori biologi) că o bună parte din cartea de faţă vi se va părea o întreprindere de amator. De fapt, cu toţii sîntem amatori în propria noastră viaţă şi ai propriei noastre vieţi. Cînd ne ciocnim de profesionalismul altora, sperăm ca diagrama înţelegerii noastre aproximative să reflecte în mare cunoaşterea lor; dar pe asta nu putem conta. Vă mai previn că vor apărea şi mulţi scriitori. Majoritatea morţi, şi nu puţini dintre ei francezi. Unul este Jules Renard, care a spus: "Cînd înfruntăm moartea, devenim mai studioşi ca oricînd." Vor apărea şi compozitori. Unul este Stravinsky, care a spus: "Muzica este cel mai bun mod de a digera timpul pe care îl avem la dispoziţie." Asemenea artişti - artişti care au murit - sînt însoţitorii mei de zi cu zi, dar şi strămoşii mei. Ei se constituie în adevărata mea ascendenţă (şi mă aştept ca fratele meu să aibă aceleaşi sentimente faţă de Platon şi Aristotel). Descendenţa ar putea să nu fie directă ori demonstrabilă - copii din flori şi aşa mai departe - dar eu o revendic” (pp.56-57).


P. S. În imagine: Georges de La Tour (1593 - 1652): La Madeleine aux deux flammes (Metropolitan Museum of Art, New York).

5 comentarii:

Trifan Ramona spunea...

infruntand moartea cam fara chef

Valeriu Gherghel spunea...

Tu ai chef? :))))))

Miron Dan spunea...

Nici mie nu-mi place proza lui Barnes, dar citatul ales de dumneavoastra e o mostra de intelepciune amara (hm, cum altfel ar putea fi intelepciunea, tonica, jucausa?) Suntem cu totii amatori in propria noastra viata. Aferim! Se poate adauga lejer sentintelor Eclesiastului.
Eu as reformula ce spune Jules Renard: Nu stiu daca Dumnezeu exista, probabil ca nimeni nu stie, dar ce bine ar fi!

Trifan Ramona spunea...

eu nu, da ivan turbinca parca era moldovean. si el avea:))

Trifan Ramona spunea...

dar eu ziceam ca e o recenzie zgarcita, in stilul tau-o ironie si un citat