duminică, 23 august 2015

Cum să recunoști un scriitor de la mare distanță fără să greșești


Nefiind un ins monden, de gașcă, nu cunosc personal foarte mulți scriitori. N-am prieteni de această speță. Dacă stau bine să mă gîndesc, am avut unul, dar și ăla a binevoit să moară și uite-așa am rămas singur-singurel pe lume. De citit îi citesc ca pe litera evangheliei, dar aș dori să văd măcar unul și să-i strîng mîna înfiorat.

Știu bine, în schimb, că scriitorul este o ființă aparte, un ales. Simte mult și suferă, săracul, și mai mult. Nici nu vă puteți închipui cît de tare suferă. Suferă pentru noi, pentru Om, pentru Pace, pentru Iubire, asta e sigur. Dacă voi avea zile de trăit, am să ajung să-l învidiez, cine știe? Este atît de sensibil, atît de fragil, de vaporos. Mi s-a spus că toți scriitorii care merg prin crîșme, doar prietenii și inconștienții îi împing în taverne, lăcrimează abundent, își prind tîmplele în palme și se pun pe plîns, nu-i mai poți opri. Simt cum mi se face un nod în gît de atîta emoție. Ați mai văzut persoane care să plîngă pentru Pace, pentru Armonie, pentru Progres?

V-am spus deja că nu mă pricep la scriitori, știu din autorii latini că sînt o specie ușor iritabilă: ”genus irritabile vatum” și că scriu, uneori, profeții (”poeta vates”). Au nervii lezați. Cineva m-a învățat, acum vreun an, cred că a fost Terorista (ea se pricepe la prozatori și poeți), dar nu sînt foarte sigur, cum să procedez ca să recunosc un scriitor și încă de departe. Pînă atunci mergeam pe stradă și poetul, pîș-pîș, pîș-pîș, trecea pe lîngă mine fără să-l observ, fără să-i sesizez făptura trasparentă, agera lui privire. Asta mă înfuria. Ajungeam acasă, după ocoluri și ocoluri prin oraș, mergeam ceasuri întregi prin Piața Unirii, și-mi reproșam amarnic că nu reușisem să văd nici un scriitor în viață. Of, și ce mult mi-aș fi dorit să cunosc măcar unul.

În toamna trecută, cică a fost David Lodge prin Lăpușneanu, se plimba de unul singur și căuta din ochi un admirator, avea chef de vorbă. David Lodge în persoană, vă puteți închipui una ca asta? N-am apucat să-l văd, am citit despre el la gazetă abia după o săptămînă. Plecase. Dacă aflam mai devreme, m-aș fi dus în Lăpușneanu, l-aș fi pîndit și, jur pe viața bunicii mele, Dumnezeu s-o odihnească în pace, că m-aș fi apropiat de persoana lui și l-aș fi atins ușor pe fruntea-i palidă, ca să mă conving de adevăr, să pipăi geniul. Asta ca să vă dați seama cît de mult îi stimez pe prozatorii britanici. Dar îi stimez și mai tare pe români.

Deci, cîndva, cineva (nu-mi mai amintesc bine episodul, cred totuși că Terorista a fost, între familiile noastre fiind o antipatie străveche, ne-am ascuns într-o cafenea) m-a învățat cum să sesizez un scriitor de la o mare distanță, cînd încă este în ceață, în neguri. Stăteam la o măsuță, sorbeam amîndoi dintr-o cafea, și m-a instruit, taca-taca, taca-taca, două ore a vorbit încontinuu, nu a mai fost nevoie de nici o întrebare, m-a luminat, pur și simplu.

Am devenit alt om. Știu cum arată un poet, îl simt după miros. Nici nu trebuie să mai privesc atent. Merg pe stradă și-mi spun din cinci în cinci minte: ”iaca, a mai trecut un poet pe lîngă mine”, ”și încă unul”, ”ăsta-i al nouălea!”. Cînd îmi termin plimbarea, fac socoteala și trag linia: azi au trecut pe lîngă mine 15 poeți, 7 prozatori și un eseist. În alte zile, am chiar mai mult noroc. Recunosc și mai mulți: 22 de poeți, 13 prozatori și eseistul. Nu prea știu ce-i cu eseistul ăsta, de ce-i mereu singur, o fi văduv.

E prea facil să-i ghicești pe scriitori după straie. Deși așa este drept, talentul e bine să se prezinte vulgului și cromatic, în culori vii, optimiste, să impună un fashion style. Un fular galben, un sacou roșu, o pălărie uriașă, un batic în jurul gîtului, o eșarfă ceva. Un poet trebuie să se gîndească și la noi, cititorii avizi, deși el, în sinea lui, este fapt demonstrat matematic, numai și numai la noi se gîndește, la Om. Cînd văd o pipă, cînd văd un fular stacojiu, cînd observ o pălărie supradimensionată, realizez cu toate simțurile mele: este El. El. Doamne Dumnezeule, ce lucire are în ochi!


P. S. În imagine: Laughing Jester (c. 1500).

8 comentarii:

catiamaxim1 spunea...

Sincer, aveam și eu aceeași dilemă vizavi de cum aș putea să-l recunosc fără să greșesc. Acum, m-am luminat.:)) Mulțumiri și pentru porția de râs(veșnic sănătos)!

Cărți și călătorii spunea...

:)))) M-ați binedispus de dimineață. Mulțumesc!

Valeriu Gherghel spunea...

Eu vă mulțumesc :))

capricornk13 spunea...

Formidabil!:) Multumiri si dvs. si Teroristei care v-a "luminat"! :)

Adriana spunea...

Sunteti fantastic, v-am mai zis eu! :)

Valeriu Gherghel spunea...

Nu e chiar așa, exagerați :)

Valeriu Gherghel spunea...

@ capricornk 13. Tot meritul aparține Teroristei. Pe bune :)

K.J. Mecklenfeld spunea...

Am râs cu lacrimi, Valeriu, mulțumesc! Nu știu cum de nu l-am citit (probabil eram în vacanță pe Planeta de Pluș). L-am găsit pe Fb-ul Stimatei Doamne Teroriste Pufoase LuciaT. Tu, zău, ar trebui să scrii umor. Ca și Cărtărescu, de altfel. Măcar din cànd în când, că tare mai scrii bine. Nea Caragiale nu mai e, dar tare ne lipsește :-)