duminică, 2 august 2015

Binecuvîntat să fie cititorul acestei note


M-am amuzat uneori să caut cărți al căror titlu să-l numească într-un fel sau altul pe cititor ori să-l invoce, să-i sugereze măcar prezența inefabilă, deși existența oricărei cărți se bazează negreșit (în afară de fericita existență a scribilor) pe existența cititorului real (nu implicit, vizat și nici ideal), ci a cititorului concret, care vrea să trăiască o experiență aparte. O carte se împlinește, ontologic vorbind, prin cititor, altfel rămîne un lucru, un obiect decorativ.

Multă vreme scriitorii s-au mulțumit să-l evoce pe cititor, să-l tragă de mînecă, să-l îndrume, să-l mîngîie pe creștet, să-i arate direcția (”ai grijă, bunule cititor, la expresia acestui chip fățarnic”, ”dacă eventualul meu cititor va binevoi să parcurgă și descrierea care urmează, va constata că etc.”, ”cititorule, fă bine și începe această poveste, vei cunoaște voluptăți inexprimabile!”), și făceau asta chiar în text, în corpul lui translucid, cînd începeau ori terminau vreun capitol, precum Henry Fielding în Istoria lui Tom Jones, un copil abandonat, precum, mai tîrziu, magistrul Balzac, precum mulți alți prozatori și poeți.

Cum vorbea Balzac cu cititorii săi, în ce chip îi lingușea și-i ironiza, puteți citi pe îndelete chiar aici.

În vechime, cititorul era flatat continuu și chemat în calitate de complice, de martor, de martir la discursul și patimile naratorului (omniscient, de regulă). Cititorul era un perpetuu copil, puer senex, și trebuia călăuzit către semnificația corectă a cutărui pasaj, a cutărei întîmplări. Ideea de a-l ponegri, de a-l ironiza și de a-ți bate joc de el cred că este una destul de recentă, post-modernă, ca să zic așa. N-am timp să verific interpelările cititorului din Tristram Shandy, bănuiesc că sînt destule, s-ar putea să găsim tocmai la hîtrul Laurence Sterne ceea ce eu atribui cu mărinimie narațiunii post-moderne și autorilor ei. Dar măcar un pasaj tot voi cita:

„Știu că se află pe lumea asta cetitori, ba chiar și mulți alți oameni destoinici ce nu se prea îndeamnă la cetit, cărora le cam vine peste mînă de nu le spui de-a fir-a-păr întreaga taină a lucrurilor care te privesc. Și de am apucat acum a scrie așa pe îndelete e ca taman acelora să le fac voia, dar și dintr-o îndărătnicie a firii mele ce mă îndeamnă a dezamăgi o lume întreagă” (2004, p.31).

Am avut pesemne dreptate, nimic mai temerar decît digresiunile și ironia lui Laurence Sterne. Dar nici Philip Roth, în zilele noastre, nu rămîne mai prejos. Iată un fragment:

”Nu fi prea aspru cu Sabbath, Cititorule. Nici poliloghia interioară zbuciumată, nici excesul de autosubminare, nici anii de lecturi despre moarte, nici experiența amară a necazurilor, a pierderilor, a greutăților și a suferințelor nu-l vor ajuta pe cineva ca el (și, poate, nici pe altcineva) să-și folosească mintea mai eficient... Nu fi prea aspru cu Sabbath” (Teatrul lui Sabbath, 2013, p.271).

Așadar, am căutat cu smerenie și sîrguință titluri în care cuvîntul cititor (și cititorul însuși) să fie explicit sau măcar subînțeles. Investigația nu mi-a adus cine știe ce cîștig retoric (figura se numește ”apostrofarea cititorului”), pescuitul printre titluri și cărți a fost mai degrabă sărac. Cînd își redactează operele scriitorii se prefac din răsputeri că-l ignoră pe cititor, deși nu-l uită probabil niciodată: dacă n-ar găsi admiratori, scriitorii ar trăi în anonimatul cel mai crunt..

1. Înainte de orice, mi-am amintit de Mihai Eminescu și de poezia lui intitulată Criticilor mei:

„Critici voi, cu flori deşarte, 
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Cînd nimic nu ai de spus”.

Mă gîndesc că eruditul cu ”ochi de gheață, neîndurați”, care vrea să consemneze o operă, trebuie, mai întîi, s-o citească, deși cazul cel mai frecvent (în contemporaneitate) este recenzia doctă despre ceea ce criticul încă nu a citit (și nici nu are de gînd), întrucît este mult prea șiret pentru a se ocupa de nimicuri. Iar lectura unui volum de poezii sau de proză este un fleac, el, luminatul critic, este interesat numai de lectura care ”deconstruiește”, pentru a ajunge la „structurile noționale binare, sedimentate în gîndirea noastră”. Doar acest mod de a interpreta un text reprezintă o activitate cu adevărat serioasă (și profundă).

2. În al doilea rînd, mi-a venit în minte (era inevitabil) micul poem introductiv (la volumul Inel cu enigmă, 1970) al lui Mihai Ursachi, pus sub titlul medieval, dacă n-o fi chiar antic, Ad lectorem:

„Întîia oară vei vedea
Și vei pleca şi vei uita; ci înc-o dată dacă vii,
Vei auzi şi vei trăi;
A treia oară-ai să rămîi”.

Înșir mai la vale, cronologic, rezultatul cu totul precar al căutărilor mele. Acolo unde voi fi în stare de un mic comentariu, îl voi nota cu mare grijă.

3. Nu înainte de a menționa poemul lui Charles Baudelaire, Au lecteur, titlul a fost tradus în chipul cel mai nepotrivit de către Al. A. Philippide prin Prefață, unde citim imprecația cunoscută: ”tu, cititor ipocrit, semenul meu, cunoști bine acest monstru delicat, Plictisul, cel mai viclean dintre vicii!”. Am citat în altă parte versurile cunoscute de toți.

4. Manuel Puig, Afurisit pe veci să fie cititorul acestor pagini (Maldición eterna a quien lea estas páginas). Este titlul unui roman digresiv și uneori enigmatic (în linia lui Laurence Sterne, să zicem), publicat de scriitorul argentianian în 1980.

5. Andrew Nicoll, Dacă citeşti asta, înseamnă că am murit (If You're Reading This, I'm Already Dead), un roman tradus anul trecut la ALL. Povestea vieții unui anume Otto Witte, acrobat la circ, mai întîi, și rege al Albaniei, în cele din urmă, scrisă de el însuși în momentul bilanțului. Titlul este, să recunoaștem, destul de ambiguu: trimite fie la biletul de adio lăsat de un sinucigaș amantei mult frivole, fie la incipitul unui testament deceptiv (testatorul fiind personajul vînat de nepoți și strănepoți pentru averea lui uriașă, într-un policier de Agatha Christie).

6. Dubravka Ugrešić, Vă mulțumesc că nu citiți (Thank You For Not Reading). Ugrešić este o prozatoare foarte însemnată (citiți negreșit Muzeul capitulării necondiționate, e un roman admirabil), trăiește în exil la Londra, s-a certat cu scriitorii croați din pricina faptului că nu aprobă deloc, dar deloc, naționalismul lor visceral. Publicată în 2003, Thank You For Not Reading este o culegere de eseuri.

7. Să înaintăm către final: există un scriitor pentru copii (compune un gen de povestiri de pus sub eticheta mystery) care se ascunde sub pseudonimul („nom de guerre”, se zicea pe vremuri) de Pseudonymus Bosch. El a publicat o pentalogie și a propus volumelor aceste titluri minunate, care nu mai au nevoie de traducere:

The Name of This Book Is Secret (2007);
If You're Reading This, It's Too Late (2008); amintește frapant de titlul lui Nicoll.
This Book Is Not Good for You (2009);
Write This Book (2013).

8. În cele din urmă, îmi amintesc destul de vag titlul unui foarte tînăr autor (englez?) care suna cam așa: „Nu fiți proști, citiți această carte”.

Poate îmi voi continua și în viitor această cercetare, dar mai probabil, nu, vorba lui Georges Perec, din eseul-enumerare intitulat De la difficulté qu’il y a à imaginer une Cité idéale...


P. S. Între timp, mi-am revăzut febril extrasele și am identificat cartea la care mă refer la punctul 8. Iată titlul ei: Don't Read This Book If You're Stupid. Aparține prozatorului britanic Tibor Fischer, care nu mai este de multișor tînăr (s-a născut în 1959). Volumul lui reprezintă o culegere de povestiri. Din cîte bag seama, eu am reținut titlul (și toate celelalte amănunte) exact pe dos. Dar ceea ce n-am uitat era, în fond, esențialul.

P. P. S. În imagine: fragment dintr-un manuscris medieval neidentificat.

2 comentarii:

radu spunea...

cetiți-le noaptea!
de ion minulescu

Valeriu Gherghel spunea...

Da, perfect, mulțumesc :)