marți, 4 august 2015

Această notă despre dedicații nu se dedică nimănui și, în special, consoartei


Dedicația este un text de obicei foarte scurt, tipărit, care precedă o carte / un tratat / o lucrare științifică și se adresează, tot de obicei, unui plenipotent binevoitor etc.


Obiceiul scriitorilor de a-și dedica operele unor persoane importante (și, bineînțeles, înstărite) nu este tocmai nou, așa cum nici Mecena (prietenul lui Horațiu și Vergiliu) nu s-a născut vinerea trecută.

Cînd o mărime, un nobil, un senator (precum Pollio din Egloga a IV-a a lui Vergiliu) te plătea doar ca să scrii elogii versificate (și, în restul timpului, să trîndăvești eficient), epistola dedicatorie devenea, se înțelege, o obligație. În schimbul banilor primiți, al meselor îmbelșugate, în schimbul protecției, poetul îl glorifica pe Mecena într-un text introductiv și, astfel, îl mumifia pentru eternitate. Cu vremea, obiceiul a fost luat în rîs: Laurence Sterne a putut scrie, în pragul romanului Viața și opiniile lui Tristram Shandy, Gentleman, textul următor, plin de ironie și voie-bună:

„Prea cinstitului Domn Pitt,
Nicicînd nu-și puse mai puține nădejdi într-o Dedicațiune un biet Ticluitor de atari lucruri decît eu în cea de față... Cu umilință vă rog, deci, Domnule, să dați cinstire prezentei scrieri, luînd-o (nu sub Paza domniei voastre - căci se cuvine a se păzi singură ), ci la țară, cu domnia voastră...”.

Umilința este, desigur, perfect simulată, efectul intenționat de prozatorul englez fiind unul de ilaritate și bună dispoziție. De fapt, întreaga poveste a lui Tristram Shandy a fost compusă în acest binefăcător scop. Dacă au răbdare și inteligență (inteligența fiind, adesea, dacă nu întotdeauna, o formă de răbdare), cititorii se amuză și azi, mai cu seamă cînd ajung la capitolele cu pagini imaculate sau marmoreene. Nimic mai profund decît o pagină de felul acesta. Numai un om de geniu s-a putut gîndi la ea.

Mi-am amintit de Mecena și de avîntul scriitorilor de a redacta dedicații (ipocrit-sfioase), fiindcă, în timp, am adunat, într-un dosar, o colecție de inscripții dedicatorii și de epistole de mulțumire și laudă a Destinatarului direct, cel ”indirect”, dar absolut necesar, fiind publicul naiv, care cumpără cartea și nu primește pentru gestul lui nici o atenție din partea autorilor. Am ales, pentru această notă, dedicațiile cele mai ciudate dintre cele bizare și cele mai bizare dintre cele ciudate. Voi reproduce mai jos cîteva, nu înainte de a spune că, în timpul nostru corupt, dedicațiile vizează ori persoanele foarte dragi autorului (copii, soție, amantă etc.), ori parodiază însuși obiceiul de a dedica lucrarea unui individ real (sau ireal), precum proceda în secolul al XVIII-lea însuși hîtrul Laurence Sterne.

Memoriile generalului Feodor Rostopcin (care, pe lîngă faptul că a fost conte - ca orice rus veritabil -, era cu siguranță și un mare glumeț) au ca dedicatar ”acest public hain, afurisit” („ce chien de public”). Autorul pretinde că și-a dictat memoriile în maximum zece minute. Am verificat, nu au mai mult de trei pagini, dar sînt exhaustive în felul lor. Nu lipsește nici un eveniment mai însemnat din biografia mult istețului conte rus. Nici măcar acela că a fost guvernator al Moscovei în timpul invaziei napoleoniene, mai precis în anul 1812, și s-a purtat ca un brav.

Jerome K. Jerome a fost un fumător de pipă înrăit. El și-a dedicat o carte, Gîndurile trîndave ale unui ins leneș, pipei sale mult prețuite, cea care l-a ajutat să-și redacteze lucrarea și i-a rămas credincioasă de la început și pînă la sfîrșit. Nu știm dacă l-a însoțit și în mormînt.

În insolitul volum Fantazius Mallare: A Mysterious Oath (1922), Ben Hecht și-a dedicat produsul inspirației sale lascive tuturor dușmanilor (pe care îi enumeră minuțios, pe zeci și zeci de pagini) și, pe deasupra, tuturor celor „care îi ignoră cu entuziasm existența”, adică vulgului profan, anonimilor de toată mîna, pentru care el însuși rămăsese, pînă în anul publicării, cel mai anonim dintre anonimi. Ben Hecht (1894–1964) a fost o vreme jurnalist și, apoi, a lucrat ca scenarist la Hollywood. A compus dialoguri tenebroase / umoristice și pentru Alfred Hitchcock.

Charles Bukowski, este un fapt știut de toți admiratorii săi, și-a dedicat o carte (Pulp) ”scrisului urît” (Dedicated to bad writing), alta (Post Office) fiind compusă și destinată, pur și simplu,”nimănui” (This is presented as a work of fiction and dedicated to nobody). Îți trebuie, probabil, mult curaj ca să-ți sfidezi cititorii și / sau să-i tratezi cu atîta indiferență, deși eu unul mă prenumăr fără supărare printre cei mulți și sînt, ca să folosesc o sintagmă dintr-o cunoscută parabolă a lui Kafka, numai un lauter niemnad. Cu toate acestea, numitul Bukowski a fost fie un temerar, fie un inconștient, fie un infam, fie un ingrat.

Nu de mult, scriitorul francez Pierre Ménard a publicat eseul parodic 20 de motive temeinice de a renunța la citit. Și a ținut să-l dedice ”Tuturor celor care nu vor parcurge această carte” („À tous ceux qui ne liront pas ce livre”).

Nici sfinții, nici îngerii, nici arhanghelii, nici serafimii, nici arhonții, nici domniile (specii angelice, după cum știm din Ierarhia îngerească), nici măcar Iisus Christos și profetul Mahomed, separat sau împreună, nici măcar sinistrul Beelzebul, prințul muștelor, n-au reușit să scape de atenția înverșunată a scriitorilor de pretutindeni.

Dacă aș fi unul dintre poeți, să raționăm prin absurd, există și astfel de inferențe imposibile, eu mi-aș dedica volumul de eseuri Fecioarei care i-a inspirat lui Gogol acest pasaj: „Aproape de 1 şi jumătate, s-a întîmplat un eveniment pe care nu-l poate descrie nici o pană. S-a deschis uşa şi crezînd că-i directorul, am sărit de pe scaun cu hîrtiile. Dar era Ea. Chiar Ea! Sfinte Dumnezeule, cum era îmbrăcată! Purta o rochie albă ca lebăda; vai, ce minunată era! Şi parcă era soarele cînd m-a privit…” (Însemnările unui nebun).

Dedicația nu înseamnă, Doamne ferește, autograf, dar ea poate fi și autografă, cînd autorul binevoiește s-o grafieze cu însăși mîna lui inspirată pe toate exemplarele puse în comerț, dar și pe cele care rămîn în afara comerțului, numerotate de la I la C și tipărite pe o hîrtie mai subțire ca pînza de păianjen, a cărei finețe e menționată în chip special, într-un colophon:

„Il a été tiré vingt exemplaires sur Japon Impérial, numérotés de 1 à 20, et 50 exemplaires sur papier de Hollande, numérotés de 21 à 70”.

P. S. Horace, entre autres, adressa à Mécène, la première de ses odes, la première de ses épodes, la première de ses satires et la première de ses épîtres: Prima dicte mihi, summa dicende camena.

P. P. S. Imaginea reproduce o dedicație a poetului e. e. cummings, No thanks.

Niciun comentariu: