marți, 28 iulie 2015

Povestea unui ”imbecil”


Acum două zile, am promis că voi rezuma intriga din romanul Între cer și pămînt al prozatorului islandez Jón Kalman Stefánsson*, dar eu nu-mi țin niciodată promisiunile, e un fapt de mare notorietate, numai naivii au acest obicei dăunător, eu m-am considerat dintotdeauna foaaaaaaaaaaarte isteț (și talentat foc). Asta a fost o frază inspirată, așa, de stilul lui Stefánsson și de sintaxa frazelor sale.

Deci, azi mi-am propus să scriu despre altceva, deși încă nu știu exact despre ce, poate despre o pățanie de acum mulți ani, pățanie legată de cuvîntul ”imbecil”.

Am întîlnit etimologia termenului cu pricina într-un eseu de-al lui Paleologu, el încerca să scoată acest cuvînt - care provine din limba latină - din zona insultei și calomniei și să-l treacă pe furiș în registrul adjectivelor nobile. În definitiv, ”imbecilis” desemnează / numește un ins slab, cu puteri (fizice) puține, firav, astenic și nu numaidecît un individ pe care nu-l duce mintea nicăieri. Oricum ar fi, ”imbecilul” din proza latinească nu era un prost.

Am găsit, așadar, etimologia la Paleologu și, într-un eseu personal, m-am grăbit inocent să folosesc epitetul ”imbecil” în legătură cu un poet foarte însemnat, dar care nu dispunea de un fizic impunător (nu, nu scriam despre Beniuc, dacă vă trece prin cap această ipoteză funambulescă). Mă exprimam cam așa, într-un chip ales, cum ar veni: ”deși imbecil, NN este un poet foarte energic”, ceea ce ar fi trebuit să-l umple de fericire pe numitul literator. Redactorul șef al revistei (un specimen permanent beat, ivre mort, zic francezii, poet și el), nu accepta în jurul lui decît poeți lipsiți de orice energie lirică, de orice suflu vatic (el fiind, firește, cel mai energetic bard din țara Moldo-Ungro-Vlahiei).

Propoziția mea a devenit în urma unei fine tăieturi astfel: ”deși imbecil, NN este un poet”. Nu știu nici acum ce mi-a venit să folosesc, într-un text elogios în fond, cuvîntul ”imbecil”, aveam pe atunci, oarecari momente de reverie bleagă, trebuie să recunosc, un entuziasm lingvistic, pe care l-am pierdut cu vremea. Dar unde sînt ”imbecilii” de altădată?

Întîmplarea nu s-a oprit aici, la fraza trunchiată din Convorbiri literare, frază care suna cel puțin ciudat. Alexandru Mușina & comp. mi-au citit eseul și, într-o rubrică din revista Astra, mult citită pe atunci, au făcut mare haz și bășcălie de expresia mea (incompletă), pretinzînd că fascinația pentru etimologii n-a avut un efect benefic pentru subsemnatul.

Avertisment: n-am scris această notă pentru a vă îndemna să folosiți cuvîntul ”imbecil” în sensul lui, vechi, latinesc, mai mult decît se cuvine. Doamne ferește! Ați păți ca mine, probabil.



* Am un suflet binevoitor. Rezum, totuși, intriga romanului Între cer și pămînt cam așa: un tînăr pescar trece printr-o dramă (îi moare prietenul) și acest eveniment îl împinge dintr-o dată să-și pună toate întrebările metafizice cu putință, întrebări la care, după cum știe orice filosof cuminte, nu există nici un răspuns. Naratorul colectiv (sau ”băiatul”, nu știm precis) meditează la viață, moarte, infern și găsește că „iadul e să fii mort şi să-ţi dai seama abia atunci că n-ai prea fost atent la viaţă...”.


Am citat, prin urmare, din Jón Kalman Stefánsson, Între cer şi pământ, traducere din limba franceză de Magda Răduţă, Iaşi: Polirom, 2014, 236p.


P. S. În imagine: Jean-Michel Basquiat (1960 - 1988), Self-Portrait.

Niciun comentariu: