joi, 30 iulie 2015

Oare Anna Karenina a avut strungăreață?


Am stat juma de zi cu ochii în tavan și am încercat să-mi amintesc cum arăta Anna Karenina. Am citit romanul lui Tolstoi măcar de două ori (o dată la tinerețe și încă o dată la deplina maturitate) și ar fi trebuit să știu măcar unele amănunte de ordin fizic, detalii oarecum ”exterioare”. Mi-am pus, așadar, tot soiul de întrebări inteligente? Ca de pildă:

Anna avea părul șaten? Sau blond ca spicul copt? Sau roșcat? Îl tăia scurt sau îl lăsa să-i curgă pe spate în valuri? Avea ochii albaștri sau verzi? Sau negri? Era mai plinuță, așa, ca domnițele din O mie și una de nopți, sau era subțire și suptă ca o călugăriță vicioasă? Avea degete lungi? Își făcea unghiile? Avea pieptul drept, scobit, sau curbat spre exterior? Și ce formă aveau urechile Annei? V-ați gîndit la acest mister? Erau mari sau mici? Depărtate de tîmple sau lipite? Avea pielea albă, lividă sau arămie? Făcea plajă în timpul verii? Dar nasul Annei? Ei bine, fraților, era drept sau coroiat? Sau, poate, era mic-micuț ca un degetar? Cîrn? Dar buzele Annei? Subțiri (ca la vipere)? Groase? Ca inimioara? Dar coapsele? Dar gambele? Erau drepte sau curbate? Groase sau potrivite? Scheletice? Ce înălțime avea? Era înaltă, mijlocie, micuță? Și ce fel de surîs vădea prietenilor? Amabil, ironic, batjocoritor, naiv-ingenuu? Și, în fine, trupul Annei Karenina, ca întreg și totalitate, era alcătuit din curburi sau din unghiuri drepte și planuri? Din moliciuni sau tării?

În urma acestui examen (aproape medical-somatic, deși imaginar), mi-am dat seama că nu știu aproape nimic despre biata Anna. Aaaaaa, știu cum a venit îmbrăcată la balul în care își dă seama, încă o dată, cît de îndrăgosită este de Vronski, fiindcă am scris, în Breviarul sceptic, despre acest amănunt. Cine nu-şi aminteşte! Anna poartă o rochie de catifea neagră (nu violetă cum prezisese Kitty), cu o garnitură de dantele veneţiene. Rochia neagră se deschide într-un decolteu mare, amabil. Un şirag de mărgăritare în jurul gâtului, o ghirlandă de panseluţe în părul negru şi un bucheţel de panseluţe prins de cordon (I: 22). OK, rețin de aici că avea părul negru. Și mai deduc că avea ce arăta bărbaților (și invidioaselor) de vreme ce rochia ei avea un ”decolteu mare”. Bănuiesc că nu toate femeile au curajul (și bucuria) de a vădi mulțimilor aristocrate un decolteu foarte îndrăzneț. Deduc, în sfîrșit, că avea îndrăzneală și, cum să spun într-un chip cît mai original?, și un oarecare gust al sfidării. Nu-i păsa de ce zice lumea. Asta știm cu precizie din tot ceea ce i s-a întîmplat.

Bănuiam de la bun început că exercițiul meu nu poate avea succes. Nici un scriitor normal nu descrie un personaj de sus pînă jos, trăsătură cu trăsătură, pe toate fețele, n-ar mai termina cartea în secolul actual. De obicei, prozatorul aruncă niște aluzii și gata, restul trebuie să ni-l închipuim singuri, dacă avem curiozități de acest tip. Orice cititor este obligat, dacă are timp, să completeze portretul propus în grabă de autor, scriitorul mizează pe bunăvoința noastră. Nu cred că Tolstoi precizează în vreun capitol cum erau buzele Annei Karenina. Deși se prea poate, n-am citit de curînd romanul, nu pot face decît niște presupuneri lipsite de temei textual. Oricum ar fi, e un fapt cunoscut că scriitorii lasă în seama cititorilor (spre a le completa ei) astfel de amănunte obișnuite.

N-am pus aceste întrebări doar ca să mă / vă distrez și să constat cît de puțin (și de precar) ținem minte (dintr-)o carte. Am răsfoit de curînd volumul lui Peter Mendelsund, What We See When We Read: A Phenomenology (Vintage Books, 2014, 419p). L-am împrumutat pentru o zi, se citește în trei ore. E vorba de o carte bogat ilustrată. Autorul lucrează la o editură și e specialist, printre multe altele, în realizarea coperților / copertelor de carte (ambele forme sînt admise). Eseistul își începe ancheta chiar cu întrebarea despre Anna Karenina. Nici el nu știe prea mult. Concluzia lui Mendelsund este că experiența lecturii nu e numaidecît una vizuală. Cititorii caută sensuri, semnificații, urmăresc acțiunea și văd personajele în mișcare. Personajul nu este o entitate, ci un eveniment, o sumă de întîmplări. De aceea este vag, cețos, tulburat și, în cazul Annei Karenina, de-a dreptul tulburător...


P. S. În această notă am folosit pentru prima și ultima dată în viața mea cuvîntul „niscaiva”. E hidos... Azi, 10 august, l-am eliminat din text...

P. P. S. În imagine: Ivan Nikolaïevitch Kramskoï (1837-1887): L'inconnue (1883).

8 comentarii:

dragoş c spunea...

știu că vronski era un pic plinuț și avea început de chelie

Valeriu Gherghel spunea...

Da :)

Valeriu Gherghel spunea...

Băiat bine :)))

Miron Dan spunea...

Da, personajul e mai degraba o entitate in permanenta miscare, de asta ne e greu sa-l retinem multa vreme. Va propun un test: va mai amintiti acum toate detaliile infatisarii Keyrei Aleph fara sa va intoarceti la text? Se cere sinceritate deplina.
Se pare ca mintea noastra nu inmagazineaza pe termen lung toate detaliile cu pricina, principiul parcimoniei, sau le impacheteaza astfel incat putem recunoaste o persoana daca am mai vazut-o, plecand numai de la o trasatura sau alta. Desigur daca nu ne-a lovit Altzheimerul.

Valeriu Gherghel spunea...

O, pe Keyra Aleph mi-o amintesc pînă la cel mai mic amănunt :) Nu se poate uita.

K.J. Mecklenfeld spunea...

Eu mi-s bucuros să nu dau peste descrieri prea amănunțite ale personajelor de carte. Prefer să mi le închipui eu.

PS - și îmi place și „niscaiva” - sună moldovinește :-)

Valeriu Gherghel spunea...

Am așteptat cîteva zile să văd daca termenul ”niscaiva” începe să-mi placă. Nimic :)))

K.J. Mecklenfeld spunea...

Haha! Poate dacă te muți din România. Vedem :-)