luni, 13 iulie 2015

Gog


Giovanni Papini, Gog, traducere de Ileana Zara, Iași: Polirom, 2009, 304p.


Cartea a fost tradusă în anul 1942, de către o iubitoare a literaturii furiosului encicloped(ist) italian, Ileana Zara. În 1990, volumul a fost cu grăbire reeditat la editura Univers, în colecţia “Romanul secolului XX”, fără modificări notabile. În 2009, la Polirom.

Papini redactase ”romanul” în 1930 şi îl publicase un an mai tîrziu. Gog poate fi desemnat numai la modul impropriu (şi cu mare aproximaţie) drept “roman”. Este în realitate o scriere fragmentară, cu un protagonist grotesc, Gog pe numele său (nume împrumutat, fireşte, din textul Apocalipsei, XX, 7: “Satana va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, pe Gog şi pe Magog”), diminutiv, totuşi, de la mult mai sobrul Goggins, ins putred de bogat şi învîrtind galbenii cu lopata, bibliofil tenace (dar fără vocaţia lecturii), gurmet (precum numai arhiepiscopii şi asceţii pot fi), călător neobosit de-a lungul şi de-a latul lumii sublunare (şi îndeosebi al Europei), vizitator (contra cost, uneori) al multor mărimi culturale şi politice din perioada interbelică (Sir J. G. Frazer, Freud, Ford, Gandhi, Knut Hamsun, H. G. Wells etc.) şi gînditor privat, cu aplecări cinice şi antihedoniste. Gog este mizantropul prin definiţie.

Spectacolul narativ realizat de Giovanni Papini este, în primul rînd, caricatural şi demistificator. Jurnalul indiscretului Gog se transformă treptat într-o serie de portrete în aqua forte. Autorul realizează, astfel, un caleidoscop al neroziei omeneşti. Scopul lui principal este acela de a sfida bunul simţ şi de a nărui prin exagerare toate ideile primite. Romanul este un Sotissier. Scriitorul atinge, fără a adînci, în secţiuni batjocoritoare, nu mai lungi de 4000 de semne, o mulţime de subiecte aşa-zicînd eterne: vanitatea gloriei (Knut Hamsun dezvăluie musafirului Gog adevărul că notorietatea reprezintă mai presus de orice o povară), zădărnicia existenţei (într-un final, Gog renunţă la avere, lasă jurnalul în mîinile editorului şi devine, probabil, vagabond), prăbuşirea civilizaţiei occidentale (nimic mai nociv, în mintea lui Gog, decît oraşele, edificiile şi şoselele), triumful nebuniei etc.

Un capitol condamnă facilitatea poeziei avangardiste: miliardarul organizează un atelier de creaţie, dar concediază cu oroare pe poeţii poligloţi sau hermetici, pe scriitorii de genul lui Vasilisk Gnedov, autorul Poemului de sfîrşit, care constă doar din titlu). În altul, un medic exaltă utilitatea bolilor. În realitate, spune medicul Olafsen diaristului, maladia este un remediu, precum vaccinul, şi numai oamenii suferinzi ajung centenari (ceea ce, uneori, este adevărat).

Peregrinul întîlneşte pretutindeni tot felul de ciudaţi: un autor dramatic din Moscova plănuieşte teatrul fără actori, unde rolul lui Caesar, care este ucis de-adevăratelea pe scenă, este interpretat de către un condamnat la moarte ori de către un sinucigaş. Un anume Rabah Tehom afirmă ritos că excesul de raţiune duce negreşit la nebunie şi că numai excesul de nebunie poate accede la adevăr: filosofia se cuvine a fi înlocuită de filomania. În acest nobil scop, Rabah Tehom caută fonduri (la auditorii iraţionalişti) pentru înfiinţarea unui “Institut de demenţă voluntară”. Gog îi oferă numai o sută de franci, fiindcă nu aprobă proiectul lui Tehom. Profesorul Killaloe, un istoriograf irlandez, pretinde că doar relatarea evenimentelor dinspre prezentul care e sigur către trecutul tot mai incert poate conta drept discurs istoric serios. În fine, un compozitor din Bolivia inventează orchestra de marionete şi muzica fără sunete, în care doar dirijorul face zgomot cu bagheta. Şi aşa mai departe.

Tot ce se poate spune mai blînd despre Gog este că portretele ar trebui, în principiu, să aibă un efect comic. Din păcate, nu au.


P. S. În imagine: David Kantorovitz: Gog et la fin des temps. Duel (2015).

Niciun comentariu: