joi, 23 iulie 2015

Cititorul perfect


Toată lumea este convinsă că știe să citească perfect. Poate pricepe, adică, o carte, îi poate identifica cele patru sensuri principale (unii exegeți au vorbit de nouă), despre care discută Dante Alighieri, în Convivio și, apoi, în Scrisoarea a XIII-a către Can Grande, vicar imperial. Deci, fiecare dintre noi crede că este (cel puțin) un cititor bun (foarte bun, desăvîrșit, luminat, fericit, preafericit). Dacă n-am crede ferm asta, de ce-am mai citi? Dacă n-am spera să accedem în cele din urmă, pe calea abducției (și a intuiției), la sensul ultim, copleșitor al Divinei comedii, ne-am opri din citit și, poate, am renunța la acest obicei din ce în ce mai bizar.

Ajuns aici, îmi amintesc subit că Roland Barthes a avut modestia (și îndrăzneala) să afirme (într-un interviu; cf. Barthes, 2002: 888) fără ironie că este un cititor cît se poate de rău (”un mauvais lecteur”, spune), măcar dintr-un punct de vedere cantitativ.

Dar dacă privim astfel lucrurile și-l considerăm bun și eficient numai pe individul care străbate zilnic o carte de cinci sute de pagini, atunci nimeni nu poate fi un cititor propriu-zis, cu excepția lui Harold Bloom și a celor care preferă, dintr-un dispreț vădit față de literatură (nu este cazul lui Bloom), să aplice „speed reading” oricărei cărți, indiferent de subiect. Cititul presupune (e obligatoriu!) și momente de reflecție (este sau ar trebui să consiste dintr-o reflecție răbdătoare), iar gînditul ia timp. Uneori.

Altfel spus, identificarea sensului unei cărți nu reprezintă niciodată un rapt mistic, este o strădanie îndelungată, continuă și fără sfîrșit în această viață. Eu mai gîndesc și acum la unele afirmații din romanul lui Hermann Hesse, Narcis și Gură-de-Aur și mă întreb (fără a găsi un răspuns convingător) dacă viața activă a lui Goldmund prețuiește mai mult decît o viață de contemplație și asceză, precum aceea a lui Narcis. Procedez asemenea monahului:

”Narcis îi ascultă cutremurat cuvintele, trebui să se plece adînc peste fața prietenului său pentru a mai putea înțelege ce spune. Unele frînturi le auzea neclar, pe altele le auzea bine, dar sensul lor îi rămînea ascuns” (Hesse, 1998: 284).

Așadar, nu-l aprob întru totul pe Barthes și nu cred că proceda greșit, cînd citea încet și meditativ, ar fi procedat rău doar dacă s-ar fi rezumat la o listă de cîțiva autori clasici, cum fac re-cititorii înverșunați, oamenii de care se temea pînă și Thoma de Aquino (”timeo hominem unius libri”), chiar dacă sensul frazei latinești, pentru Thoma, era diferit de acela atribuit acum de mine. Dar asta nu are importanță măcar în contextul de față, cînd căutăm fără succes definiția cititorului bun / rău / perfid.

Din același punct de vedere (și numai din acest punct de vedere), numitul Ambroise-Paul-Toussaint-Jules Valéry (n-am ținut minte niciodată toate prenumele acestui înțelept) a fost un cititor și mai rău, și mai abil. Nu numai că evita să-i citească pe ceilalți contemporani, dar se mîndrea cu asta. Era, din cîte observ, mai îndrăzneț decît Roland Barthes.

Pe lîngă o cuvîntare despre Anatole France (în care nu spune nimic despre Anatole France), a rămas de pomină articolul din La Nouvelle Revue française (ianuarie 1923) despre Proust. După ce face cîteva observații acute despre universul proustian, Valéry afirmă că nu prea l-a citit pe Proust, pentru motivul temeinic că În căutarea timpului pierdut recomandă pur și simplu o lectură pe sărite și, în unele cazuri, nu recomandă nici măcar acest minim efort.

Marcel devine scriitor, dar nu vrea să fie citit.

Și eseistul adaugă senin că numai acestă lectură îi face dreptate lui Proust, prozator care în sinea lui, pretinde Valéry, își dorea nespus să nu fie citit, ceea ce este cît se poate de fals, nu este nevoie să insist. Noi, care nu prea ne-am omorît cu Proust în tinerețe (și nici la maturitate), îl vom aproba, poate, imediat și cu satisfacție pe Monsieur Teste-Valéry. Nici noi nu citim toate cărțile în întregime, sărim unele pasaje și îndeosebi descrierile (preferăm dialogul) sau, dacă sîntem foarte curioși cu privire la sfîrșitul acțiunii, sărim direct la final și uităm restul, întrucît am descoperit enigma și am aflat cine l-a ucis pe Roger Ackroyd.

Cît despre Valéry, înclin să cred că era un cititor mai degrabă capricios și lipsit cu totul de inhibițiile omului de rînd. Cînd nu ne place o carte, Trei tigri triști, de exemplu, sau Copilăria lui Iisus, nu avem curajul să recunoaștem acest amănunt esențial și credem ingenuu că este numai și numai din vina noastră. Nu ne-am ridicat la înălțimea viziunii scriitorilor. N-am sesizat măreția ei. Am fost orbi. În schimb, Ambroise-Paul-Toussaint-Jules Valéry proclamă adevărul (și numai adevărul), mai și glumește, ce-i drept (se adresa, de altfel, unor snobi, voia să-i sfideze), acolo unde umanitatea în întregul ei armonios minte, fiindcă așa a învățat încă de la școală: este greșit să mărturisești că nu-ți place o carte, ori că n-ai dus-o pînă la capăt, ai un defect rușinos...

Nu voi spune, Doamne ferește, că Proust nu trebuie citit de la primul și pînă la ultimul rînd, nu dai dovadă de înțelepciune dacă urmezi exemplul lui Valéry, naratorul lui Proust nu îndeamnă pe nimeni să străbată În căutarea timpului pierdut pe sărite (sau deloc), asta este o invenție de cititor arbitrar și, în bună parte, neserios. Un cititor priceput (ca oricare dintre noi, altminteri) va ști s-o scoată la capăt cu romanul lui Proust, chiar dacă va întîlni adesea și secțiuni care nu-i plac sau îi plac mai puțin. Totul este să ai tăria și să străbați fără a crîcni și astfel de momente. Lectura nu este o plăcere perpetuă, ca să ajungi la plăcere trebuie, uneori, să plătești.

Un cititor și mai precar, și mai capricios decît Valery, a fost, din cîte-mi amintesc, bunul Michel Eyquem de Montaigne. Avea două însușiri foarte căutate printre savanții de azi: mai întîi, îi lipsea răbdarea să citească mai mult de un ceas, era un agitat, un hiperactiv, cum s-ar zice în jargonul psihologiilor, și, al doilea, uita foarte repede. Într-un eseu, spune decis că a parcurs cu multă atenție cutare tom, dar n-a reținut absolut nimic din paginile lui nemuritoare. Dacă ai citit o carte și, peste o vreme, nu-ți mai amintești mare lucru din ea, nici măcar că ai deschis-o într-un moment de distracție (ori de inconștiență), nu poți fi un cititor foarte bun, chiar dacă acea carte nu era una memorabilă. Scopul lecturii, în opinia multora, este să ne lărgească brusc (și definitiv) erudiția și să ne iuțească mintea. Inteligența lui Montaigne a fost întotdeauna mai iute și mai vie decît memoria lui.

Am uitat să spun, cititorul normal mai are un defect major, printre multe alte vicii: este întotdeauna ipocrit, adică nu-l prețuiește pre cît s-ar cuveni pe poet, poetul fiind, desigur, Charles Baudelaire, se lasă în voia plictisului. Citez din poemul Au lecteur ultimele trei strofe, ca să aibă înțeles și exclamația scîrbită din final:

”Mais parmi les chacals, les panthères, les lices,
Les singes, les scorpions, les vautours, les serpents,
Les monstres glapissants, hurlants, grognants, rampants,
Dans la ménagerie infâme de nos vices,

II en est un plus laid, plus méchant, plus immonde!
Quoiqu'il ne pousse ni grands gestes ni grands cris,
Il ferait volontiers de la terre un débris
Et dans un bâillement avalerait le monde;

C'est l'Ennui! L'oeil chargé d'un pleur involontaire,
II rêve d'échafauds en fumant son houka.
Tu le connais, lecteur, ce monstre délicat,
- Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère!”


În engleză, ultimele două versuri sună chiar mai bine decît în textul original, păcat că Baudelaire n-a fost englez (sau, cel puțin, american): ”You know him reader, that refined monster, /  - Hypocritish reader, - my fellow, - my brother!”.

Închei această notă printr-o mărturisire gingașă: nici eu nu sînt un cititor foarte brav (ori mai breaz decît ceilalți). Dar asta nu poate constitui, pentru nimeni, o mare surpriză...

P. S. În traducerea lui Al. A. Philippide, cele trei strofe sună așa:

”Dar printre șerpi, pantere, șacali, mistreți, cățele,
Maimuțe, vulturi, scorpii și monștri ce se zbat,
Se tîrîie, rag, urlă, sporind neîncetat
În noi menajeria năravurilor rele,

E unul și mai mîrșav, mai slut, mai rău din fire!
Deși nici nu se zbate și nici nu-i zgomotos,
El ar distruge lumea întreagă bucuros
Și-ntr-un căscat s-ar prinde să-nghită-o omenire;

Urîtul e! Cu lacrimi în silă revărsate,
Visează eșafoduri fumînd nepăsător.
Pe monstru-acesta gingaș tu-l știi, o, cititor,
- O, cititor fățarnic, - tu, semenul meu, - frate!”


P. P. S. Georges de La Tour (1593 - 1652)): Saint Jérôme lisant, Collection de Sa Majesté la Reine Elisabeth II d’Angleterre.

Niciun comentariu: