duminică, 26 iulie 2015

Cel mai scurt drum către fericire


Jón Kalman Stefánsson, Între cer şi pământ, traducere din limba franceză de Magda Răduţă, Iaşi: Polirom, 2014, 236p.


N-a trecut săptămîna de cînd am rugat-o smerit pe Claudia Fitcoschi să-mi facă un pustiu de bine și să-mi împrumute o carte recentă, scoasă de Polirom, și potrivită pentru această vreme malignă. Ca să fiu sincer, mă așteptam la un roman polițist, la un fantasy, de genul celui scris cu mult efort de Kazuo Ishiguro, și, în cel mai rău caz, la un roman de amor fatal și nefericit, încheiat printr-o sinucidere colectivă. Nu știu ce a fost în mintea Claudiei, cu femeile nu poți să te pui, sînt mereu imprevizibile, aproape imposibil de descifrat (mai greu de descifrat sînt doar manuscrisul Voynich și lingua ignota a fericitei Hildegarde de Bingen), că tocmai de asta sunt femei și nu monahi hirsuți și țîfnoși de la muntele Athos.

Deci, eu îmi făcusem așteptări, aveam vise, năluciri, ipotetizam, căzusem într-un afund erotetic (în greaca veche erotema semnifică întrebare). Oare ce-mi va împrumuta Claudia? Ce mi-a ales din zecile de noi apariții? Viața mea stătea toată în mîinile ei binevoitoare și în judecata ei austeră de specialist în cărți și PR. Și numai ce ne întîlnim noi doi, nu mai știu ziua (dar a fost, cred, luna asta), fix în Piața Unirii, la statuie, sub privirea mereu isteață a lui Cuza, și Claudia îmi întinde șăgalnic o carte și-mi șoptește gingaș: ”Ia și citește asta! O să-ți facă plăcere, ai să vezi”. Îi dau floarea (un fir de roză stingher și alb) și iau volumul. Ne despărțim printr-un surîs simultan. Ea pornește spre dealul Copoului / spre înalt, precum Beatrice a lui Dante Alighieri, io o iau la vale, pe Săulescu în jos / unde-i drum pietros.

Titlul Între cer și pămînt nu mi s-a părut (nici atunci și nici mai tîrziu) extrem de original, dimpotrivă, mi s-a părut destul de comun, urmează soluția traducătorului francez. În islandeză sună, dacă sînteți curioși, Himnaríki og helvíti, ceea ce ar putea însemna, presupun, Paradisul și infernul (sau invers, e același lucru), un titlu destul de emfatic, ca să vorbesc franc. Și cînd nu vorbesc eu franc, v-ați pus vreodată întrebarea asta metafizică? Să vă învăț, deci, metafizică: cînd mint. Deci, niciodată, never ever, ca să mă exprim ales.

Într-un tîrziu, am ajuns la mine acasă, dar tot n-am deschis cartea, mi-am zis să încep de luni (era o vineri), orice treabă serioasă începe luni, știm de la Dostoievki, personajele lui aspiră mereu la o ”viață nouă”, pe care o tot amînă pentru o improbabilă zi de luni. Ajung cu bine la ziua (mea) de luni, dar las cartea pentru ziua de marți (cine pornește la treabă de marți sfidează superstițiile și ignoranța populară). Bineînțeles, abia azi, duminică, am deschis romanul.

N-o mai lungesc, cartea e mult mai bună decît mă așteptam, m-a prins. Din partea unui cititor uscat ca mine, ăsta e supremul compliment, citesc Între cer și pămînt pur și simplu cu / de plăcere, de muuuuuult n-am mai citit o carte de plăcere, cred că de juma de an, cel puțin. Am lăsat totul (studii despre speciile lecturii, despre ”cititorii buni și răi” etc.) și am străbătut deja trei sferturi din romanul lui Jón Kalman Stefánsson.

Notă biografică. Autorul e islandez; născut în 1963; a făcut de toate, a avut diverse joburi, apoi a urmat niște cursuri pe care nu le-a terminat încă, a lucrat și la un ziar, apoi într-o bibliotecă municipală, și acum s-a retras și trăiește din scris. În Islanda, se poate. E un loc friguros și ciudat.

Volumul poate fi privit ca un Bildungsroman, dar este în primul rînd o meditație asupra fragilității și finitudinii umane, din perspectiva unui (foarte) tînăr pescar. E bine scris (cît poți ghici dintr-o traducere), cu fraze complicate, care mi-au adus aminte de frazele lui Saramago. Sînt lungi, dar le poți urmări cu ușurință, dacă ești atent și guști ironia finalurilor. Iată o frază de tip Saramago: ”Se sprijină o clipă de zidul cimitirului, Satul e ascuns de o perdea de fulgi, casele din preajma bisericii abia se desluşesc, tremură câte o lumină palidă la vreo fereastră şi aproape toţi oamenii dorm la ora asta, căci aşa se cade, oricum, nu dorm la fel de adânc precum cei din spatele lui” (pp.118-119).

Dacă vă vine să credeți, romanul are un narator colectiv, cel care povestește este un noi, ”gura satului”, cum ar veni, numai că e vorba de gura unui sat post-modern, care intervine adesea în narațiune și oferă instrucțiuni de lectură: ”Dar să-l lăsăm liniştit [pe ”băiat”,  eroul acestei povești nu are un nume propriu, n.m] câteva clipe, sau chiar mai mult. Ca să aibă vreme să se obişnuiască şi el cu gravitaţia, cu greutăţile din spate, să-l lăsăm în pace şi mai bine să mergem cu căpitanul Brynjólfur...” (p.175).

N-am rezumat încă intriga, ”topicul” cărții. O voi face, desigur, într-o postare iminentă (n-am emoticoane pe blog, l-aș fi pus pe cel care zîmbește, ca să vă dați seama cît îs io dă glumeț)... Pînă atunci, voi mai transcrie un pasaj:

”Ne trecem viaţa căutând o dezlegare, ceva care să ne aducă mângâiere, care să ne umple de bucurie şi să depărteze de la noi necazul. Ca să-şi găsească rostul, unii o apucă pe un drum tare lung şi greu; poate nu vor găsi niciodată nimic de-adevăratelea, poate nu vor vâna altceva decât umbra unui ţel, urma unei dezlegări, sau poate îşi vor găsi liniştea chiar în căutarea asta, iar noi, noi le vom preţui, fireşte, tăria, dar, oricum, nouă ne e deja tare greu să trăim, aşa că ne vom mulţumi să înghiţim rachiul chinezesc, în loc să pornim şi noi în căutare, ne vom mulţumi cu asta şi nu vom înceta să ne întrebăm care e cel mai scurt drum către fericire, iar răspunsul îl vom afla privind către Dumnezeu, către ştiinţă, către butelca de brennivín ori către licoarea sosită tocmai din China...” (p.37).

Fain, nu?


P. S. În imagine: o frescă din secolul al XI-lea reprezentînd Arca lui Noe.

3 comentarii:

Unknown spunea...

Savuros textul dvs..aveti un entuziasm molipsitor pentru un cititor uscat :)..ma inclin!

mariana spunea...

abia astept sa scrieti si despre „Paradisului pierdut” al lui Milton :)
multumesc pentru tot ce ne daruiti .

Valeriu Gherghel spunea...

Mulțumesc și eu pentru cuvintele bune :)