miercuri, 3 iunie 2015

Sticletele


Donna Tartt, Sticletele, traducere de Justina Bando, București: Editura Litera, 2015, 1112p.


Se îmbracă băiețește. Are o voce de fetiță, fără tonuri grave, gen Kyle Minogue. E subțirică, mignonă, transparentă, imponderabilă. Te privește cu un chip angelic, ermetic, androgin.

Părul tăiat scurt, împărțit în două de o cărare pe dreapta. Ochi căprui, ”de culoarea mierii” (asta am luat-o dintr-o gazetă franțuzească). Ten palid de reclusă (tot de acolo). Cea mai frecventă întrebare în legătură cu ea (rezultă imediat de pe Google): dacă s-a măritat pînă acum; și dacă da, cu cine? Nu există un răspuns limpede. În interviuri a fost foarte discretă cu viața personală. Nu știm dacă se plimbă pe bicicletă. Știm, în schimb, că scrie numai de mînă cu cerneluri de culori diferite, pe hîrtie de culori diferite. Nu folosește laptopul. Posteritatea fericită îi va dobîndi manuscrisele, lucru tot mai rar azi, cînd poeții și prozatorii agonizează în fața calculatorului și nu lasă nimic pentru istorici și cercetători.

J. K. Rowling avea un public de copii de gimnaziu. Donna Tartt i-a cucerit pe urmașii lor, adolescenții cu probleme mari, insolubile. Publicul ei se situează undeva în jurul vîrstei de 18-20 de ani. De la J. K. Rowling la Donna Tartt trecerea a fost lină, firească, într-un cuvînt: necesară. Copilul care a supt îndelung profunzimile din Harry Potter and the Philosopher's Stone este gata preparat metafizic pentru problematica din The Goldfinch.

În 2013, cînd s-a publicat Sticletele (al treilea ei roman), lansările s-au urmat una după alta, într-o succesiune de evenimente atent regizată. A fost o sărbătoare continuă. Un triumf. Mai întîi, s-a lansat traducerea olandeză (pe la începutul lui octombrie), apoi a venit originalul englezesc (pe 22 octombrie), apoi traducerea suedeză (către sfîrșitul lunii). O fulgerare prin văzduhuri. Un freamăt și o zbatere de inimi. O emoțiune premeditată.

Recenziile, în unanimitate, au consemnat extazul suprem al specialiștilor. Într-o cronică din The New York Times, venerabila Michiko Kakutani (Pulitzer Prize 1998) a epuizat dintr-o singură mișcare, pe cîteva coloane de elogii, toate epitelele pozitive ale limbii engleze. Sticletele reprezintă ”a Dickensian novel”, o capodoperă, o țîșnire genială. Alții au arătat că Donna Tartt este nu numai un mare scriitor, un incomparabil prozator, dar și ”un gigant al literaturii contemporane” (”a slow-burn literary giant”).

În octombrie 2013, am notat unul dintre puținele momente din istoria umanității instruite în care gustul publicului a coincis cu gustul criticilor celor mai exigenți. Cartea s-a vîndut într-un milion și jumătate de exemplare (pe hîrtie sau în PDF). Va fi tradusă în 32 de limbi.

În 2014, Donna Tartt primește, pentru The Goldfinch, premiul Pulitzer. Devine astfel, la distanță de 16 ani, urmașa lui Philip Roth, care primise premiul pentru Pastorala americană (un roman ceva mai scurt, totuși). Gloriile se succedă: Times o include în lista femeilor celor mai influente. Este fără îndoială un fenomen. American. Fascinează masele...

Sticletele are de toate: un copil de 13 ani (Theodore "Theo" Decker) care își pierde mama într-un atentat terorist, pe cînd vizitau Metropolitan Museum of Art. Un tată dipsoman, care își pierde banii la jocuri de noroc, în Vegas, și moare într-un accident de mașină. O prietenie cu un băiat, Boris, ai cărui părinți au emigrat tocmai din Ucraina. Droguri. Un protector sub figura unui bătrîn anticar înțelept (James "Hobie" Hobart). Un salt în timp de 8 ani. O afacere cu falsuri pentru a-l salva de la faliment pe bunul Hobie. Dificultăți legate de tabloul pe care îl sustrăsese după explozie din muzeul în care se afla cu mama lui (e vorba chiar de ”Goldfinch”). Traficanți veroși de opere de artă. Împușcături în noapte. O iubire neîmplinită pentru o fată (Pippa) care ezită să-și dăruiască inima unui ins dubios ca Theo, consumator îndîrjit de droguri. Revenirea tabloului lui Carel Fabritius în Muzeul de origine. Meditații despre sensul vieții și al morții...

Nu-mi rămîne decît să citez cîteva fraze din acest scriitor gigantic:

”Mama căzu peste mine şi mă apucă de braţ; am simţit-o jilavă şi palidă ca un peşte de baltă”.

”[mama] avea înfăţişarea uşor şifonată a unei păsări marine abătute din drum de curenţi”.

"[tot mama] radia o lumină fermecată, ca de teatru, încât a vedea lucrurile prin ochii ei însemna a le vedea în culori mai vii decât în mod normal”.

”Ea păru surprinsă, ca şi cum ar fi uitat că mă aflam acolo. Haina albă, fluturând în vânt, îi sublinia silueta de ibis cu picioare lungi, parcă gata să-şi desfacă aripile şi să se ridice plutind deasupra parcului”.

Am păstrat pentru final acest glonte filosofic optimist și-l îndrept spre capetele voastre, dragi cititori: ”Fate is cruel but maybe not random. Nature (meaning Death) always wins, but that doesn’t mean we have to bow and gravel to it”.


P. S. 0. O recenzie mai obiectivă decît a mea puteți citi aici (pe blogul lui Răzvan).

P. S. 1. N-ar fi OK să mă fac că nu am auzit de criticii (îndeosebi din UK) care au sesizat în Sticletele o colecție de clișee și de întorsături neverosimile. Vae victis! Poporul cititor i-a invalidat.

P. S. 2. În imagine: Carel Fabritius (1622 – 1654): The Goldfinch (1654).

11 comentarii:

razvanvanfirescu spunea...

Ahaaaa!!!

Pfff, glonțul de la sfârșitul articolului este atât de...

Nu-mi găsesc cuvintele. Cred că le-a speriat glonțul.

:)

Valeriu Gherghel spunea...

:))

Cogitația aia e tare!

razvanvanfirescu spunea...

Ooo, da! Cu adevărat o colecție de clișee! Eu m-am ferit să scriu această afirmație pentru că ar fi trebuit să le și expun și nu mai aveam răbdare la acest ceas târziu din noapte.

Publicul invalidează tot domle de parcă ei sunt stăpânii discernământului! Păi se poate? De unde atâta discernământ că doar nu e ca și cum ar veni pe card de două ori pe lună!

Sau?

K.J. Mecklenfeld spunea...

M-am distrat aici dar si citind din recenziile de pe Goodreads. Sunt fie de 5 fie de 1 stea. Nu, nu imi voi bate capul de plush cu ea, mai ales ca am inteles ca este foarte luuuunga! Seara buna :-)

Valeriu Gherghel spunea...

@ Răzvan, 1 milion juma de cumpărători, asta e răspunsul poporului!

@ K. J. Și io m-am distrat. Aștept cu speranță recenziile criticilor literari autohtoni :)

razvanvanfirescu spunea...

Păi, e un tablou drăguț la un preț accesibil. Oare se înrămează pe de-a-ntregul sau doar coperta?

Lăsând glumele de prăvălie deoparte, jumatea asta de milion a fost înainte sau după Pulitzer?

Dacă a fost înainte, înseamnă că Donna Tartt are un sobor de fani care o susțin cu drag și care o pot transforma în bestseller. De critici nu zic nimic pentru că știu ei ce zic când zic pentru că trebuie să zică ceva.

Valeriu Gherghel spunea...

Are soborul inca de la primul ei roman, din 1992.

Valeriu Gherghel spunea...

@ Răzvan. Am trimis la recenzia ta, ca să-și facă lumea o impresie completă :)

razvanvanfirescu spunea...

Mulțumesc de recomandare. :)

Inspirat de glonțul de la sfârșit am căutat și eu prin notițe și am adăugat și eu unul. :D

Nu m-am putut abține, deși nu e la fel de spectaculos ca cel ales de tine.

capricornk13 spunea...

Hm, mi se pare ca Sticletele asta (mai ales dupa ce am citit remarcabila postare anterioara despre cititorul lenes) ar fi o strategie de evadare perfecta...

Valeriu Gherghel spunea...

Și eu m-am gîndit că o astfel de carte (cu de toate, adică aproape completă) este lectura ideală pentru un cititor foarte leneș. Nu are nevoie de alte cărți, de titluri noi. Găsește aici de toate, viață de orfan, stări produse de droguri, istoria artei olandeze, pistoale și asasinate. Și, în special, filosofie de primă mână :))

Să nu uităm: Fate is cruel but maybe not random