miercuri, 10 iunie 2015

Steluța


Am avut un prieten care punea note cărțile. Astăzi, pe Goodreads, o carte este judecată / estimată printr-un număr de steluțe (de la una la cinci), amicul meu le punea note. Este și asta o formă de critică literară. Mă amuza să văd la amicul meu că-l nota generos pe însuși William Faulkner. Îi dădea numai note mari: 8, 9, 10. În sistemul lui de notare, Faulkner era premiant cu coroniță. Îl considera un prozator uriaș, ceea ce, probabil că și este.

Eu nu aveam acest obicei și nici nu l-am preluat, chiar dacă mai jos îl voi parodia. Și, în plus, după ce am citit, la îndemnul lui mieros, Pe patul de moarte (***), Zgomotul și furia (**), ajuns la Cătunul (*), simțul meu estetic s-a ofilit / atrofiat de tot. Romanul nu mi-a plăcut aproape deloc. Și nici nu-l prea înțelegeam. Am constatat, astfel, că aveam sisteme de notare diferite și opinii diferite cu privire la una și aceeași operă. Nimic mai firesc. Citeam concomitent cărțile. Ne despărțeam în judecăți. Și ăsta e farmecul lecturii în doi. Mai departe de Cătunul nu am putut trece decît peste un deceniu și mai bine, la sugestia prietenei C. S., o vestală a cultului dedicat de cititorii mai sensibili decît mine lui Faulkner. Am citit anevoios și fără nici o plăcere Lumină de august (**). Din păcate, prozatorul american nu mi-a plăcut nici de această dată. Îl voi relua peste un deceniu...

Nu-mi explic antipatia mea față de acest autor. Am încercat s-o justific a posteriori, am găsit că omul Faulkner mi-e direct antipatic, că nu citea suficient și că exagera cu alcoolul, dar mai mult de atît nu am fost în stare să invoc.

Împărțim lumea în două de îndată ce învățăm să citim și să observăm. Îmi place / nu-mi place. Cutare ceai de iederă ne place, dar ceaiul de hrișcă (mai sănătos, cu proprietăți miraculoase), nu. Este o reacție cvasi-spontană. Cu scriitorii procedăm la fel. Dar faptul de a (nu)-ți plăcea ceva nu afectează cîtuși de puțin obiectul simpatiei / antipatiei tale. Dacă o carte e bună, ea este bună chiar dacă eu o notez cu 4 și îi acord doar o steluță pricăjită.

Nu mai demult decît prin aprilie, satana l-a împins pe Salman Rushdie să intre pe Goodreads și să estimeze prin steluțe vreo 40 de romane. A notat Lucky Jim de Kingsley Amis cu (numai) o steluță și Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee, cu trei. Judecățile lui Rushdie au devenit publice. Scandal. Blasfemie! Cum să dai unei capodopere (mă refer la romanul lui Harper Lee) doar 3 (trei) steluțe? Ori ești invidios, ori ești strîmb alcătuit și nu ți-ai exersat cum se cuvine judecata de gust, aia de care vorbea Kant că nu poate fi cu nici un chip universalizată, ori ai vrut să faci o glumă. În treacăt fie spus, am citit de curînd Să ucizi o pasăre cîntătoare (a reeditat-o Polirom în colecția 10+) și nu mi-a plăcut de nici un fel.

Scandalul s-a iscat și din ideea că o capodoperă nu se poate discuta și că unicul mod de a o judeca e extazul mut ori mulțimea completă de steluțe. Față de clasici se cade să fim respectuoși. Dar eu nu cred că Salman Rushdie a notat cărțile alea la mișto, ca să-i provoace / mîhnească pe adoratorii lui Kingsley Amis sau pe cei ai lui Harper Lee. Pesemne că nu-i place un anume timp de roman. Nu are organ pentru el, cum se spunea odinioară. Dacă acele cărți sînt cu adevărat excelente, ele au rămas excelente și după ce le-a desființat (prin intermediul buclucașelor steluțe) autorul Versetelor satanice (*).

Aș încheia această notă printr-o sfidare. Aș califica următoarele cărți-cult (supra-evaluate în opinia mea) cu cîte o steluță indulgentă (*):

F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, 1925. O melodramă. N-am înțeles niciodată ce-au văzut criticii americani acolo. Probabil că îmi lipsește experiența anilor nebunatici.

J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară, 1951. Nici lui Umberto Eco nu-i place. Dar asta chiar nu mai contează...


P. S. În imagine: Jan Gossaert detto Mabuse: Ritratto di un mercante (detail, 1530)

4 comentarii:

Gabriel spunea...

Apropos de Salman Rushdie, nu am reusit sa termin "Versetele satanice" si nici "Copiii din miez de noapte", despre care se spune ca este cea mai facila lectura a sa. Facila, facila, dar frazele sunt prea lungi si pe la jumatate uitam deja care e ideea. Pacat. Oare cat conteaza stilul atunci cand spui o poveste?

Valeriu Gherghel spunea...

N-aș putea să zic precis. Mult :)

capricornk13 spunea...

Sunt 100% de acord cu dvs. în privinţa ambelor capodopere menţionate la final, şi pe mine m-au plictisit de moarte! În ceea ce-l priveşte pe Rushdie, apropo de comentariul lui Gabriel, tocmai din pricina stilului mi-a plăcut cu adevărat o singură carte de-a lui: The Enchantress of Florence. Şi-i citisem încă vreo patru (în chinuri) până să ajung la ea...

Valeriu Gherghel spunea...

Fiecare Rushdie pre limba lui piere :))