marți, 16 iunie 2015

Secretul



În limbile moderne, termenul ”secret” intră abia în secolul al XV-lea. El provine din latinescul ”secretus”, participiul trecut al verbului neregulat secerno, care înseamnă a separa, a pune la o parte. Secerno este compus din verbul cerno, a tria, a cerne, și din prefixul se, care indică separarea. De la cerno derivă discerno, a discerne, a deosebi (cenușiul de negru, grîul de neghină, adevărul de minciună, binele de rău), excerno, a elimina, a scoate, și secerno, care a dat secreție și secret. Secreția și secretul au, așadar, aceeași origine etimologică.

Prin urmare, la rădăcina termenului ”secret” stă operația de a cerne, de a identifica un individ într-o mulțime...
Nu există un nume pentru deținătorul (și purtătorul) unui secret. Din cîte știm, secretarul (termenul vine din latinescul ”secretarius”; secretarium desemna locul retras, tainic) nu are obligația de a păstra un secret. Aș propune, pe urmele lui Vladimir Jankélévitch (mă gîndesc la cartea lui din 1936 intitulată Ironia), substantivul confident, întrucît nu există secret în sine (secret cu un singur deținător), ci doar secret partajat cu altul (cu preotul căruia i te mărturisești, de pildă). Comunitatea pitagoriciană se baza, după cum știm, pe secret. Dar secretul era cunoscut de mai mulți. Era o posesiune ”interioară”.

Secretul este, de obicei, asociat simțului olfacției. Iată cîteva sintagme care atestă această afinitate: ”a mirosi un secret”, ”a-ți vîrî nasul peste tot”. Așa cum cîinii iau urma vînatului, îl adulmecă, la fel detectivii iau urma vinovatului. Se știe că Sherlock Holmes sau Poirot au avut un nas foarte ascuțit (cf. și articolul lui Gérard Vincent, din Istoria vieții private, vol.9).

În concluzie, secretul nu este inodor. De la el pornesc efluvii discrete după care poate fi sesizat și prins...

P. S. În imagine:Cave canem”, mozaic roman.

2 comentarii:

Cătălin spunea...

Cine a fost prima: semiotica sau hermeneutica? (oul sau găina?) :-)

Valeriu Gherghel spunea...

:))