vineri, 19 iunie 2015

Eșec, euforie, succes, eșec



Ofer mai jos două citate. Din primul rezultă că scrisul este o suferință fără ieșire. Aceasta a fost credința lui Philip Roth. Din al doilea citat rezultă că scrisul e singura cale spre fericire. Flaubert așa l-a privit. Nu voi comenta acum cele două opinii. Observ însă că ambii scriitori au dreptate.

Cînd a anunțat pentru prima dată, într-un interviu publicat în revista franceză InRocks (în noiembrie 2012), că a renunțat la scris, Philip Roth a declarat senin: ”a scrie înseamnă să greșești întotdeauna... Toate ciornele tale spun povestea eșecului tău... Nu mai am energia frustrării, forța de a mă confrunta. Căci a scrie înseamnă a fi frustrat: îți petreci vremea punînd pe hîrtie cuvîntul greșit, fraza greșită, povestea greșită. Te înșeli fără încetare, eșuezi fără încetare și trebuie, astfel, să trăiești într-o frustrare perpetuă. Îți spui permanent că nu merge, că trebuie să o iei de la început. Am obosit. Traversez o epocă diferită a vieții mele; mi-am pierdut orice formă de fanatism și nu resimt nici o melancolie”.

Nimeni nu spune că Flaubert scria mai ușor: a resimțit și el frustrarea, fraza greșită, amăgirea, timpul irosit. Numai că, în deosebire de Roth, prozatorul francez nu și-a pierdut niciodată energia frustrării. Căutarea unui cuvînt, a unui adverb luminos la sfîrșitul unei propoziții, putea dura o săptămînă, o lună. Nimic nu-l oprea să-și continue munca. Nici o frustrare. Cînd reușea, trăia un frison euforic și o anunța imediat pe Louise Colet în termeni exaltați:

”...am fost obligat să mă scol să-mi caut batista; îmi curgeau lacrimile pe obraz. Mă înduioșasem eu însumi scriind, aveam o voluptate plină de delicii, izvorîtă și din emoția ideii mele, și din fraza care o exprima, și din satisfacția de a o fi găsit... Sînt, în ordinea asta, emoții mai înalte: acelea în care elementul sensibil nu intră cu nimic. Ele depășesc atunci virtutea în frumusețe morală... Am întrevăzut cîteodată (în zilele mele mari cu soare), la lumina unui entuziasm care îmi înfioară pielea de la tălpi pînă la rădăcina părului, o stare de spirit astfel superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă” (Scrisoare către Louise Colet din 24 aprilie 1852).


P. S. În imagine: Portrait de Jean Miélot, secrétaire, scribe et traducteur de Philippe le Bon.

5 comentarii:

Gabriel spunea...

Flaubert. Mereu cand ii aud numele imi aduc aminte de Salambo si de acel fel de mancare apreciat de armata cartagineza. Caine fiert in borhot de masline. Mi-ar placea si mie.

Valeriu Gherghel spunea...

:)

Miron Dan spunea...

Imi place mult cum scrie Roth, dar cred ca aici se alinta, si voia sa fie contrazis: am 8O si de ani, am scris o multime de carti si doua-trei capodopere, va anunt ca ma las de scris, ce parere aveti? Prefer voluptatea resimtita de Flaubert in momentele sale de reusita artistica. Surprinzatoare par efuziunile sale lacrimale, daca n-or face parte din reprezentatia destinata fermecarii Louisei Colet, bietul de el pare destul de emotiv pentru un scriitor considerat realist.

Valeriu Gherghel spunea...

Nu cred că lui Flaubert îi păsa prea tare de Louise Colet. Îi păsa mult mai mult de un adverb neașteptat în finalul unei propoziții (asta spune Proust în eseul Despre stilul lui Flaubert). Nu-i frumos să nu-ți pese de femei, dar asta e :))

În fond, nici lui Proust nu-i prea păsa de femei...

Miron Dan spunea...

Da, ii va pasa mai mult de Elise Schelesinger. Cat despre Proust, chiar daca nu-i pasa prea mult de femei, a scris destul de mult despre ele.