sâmbătă, 6 iunie 2015

Apocalipsa după Clarice Lispector


Clarice Lispector, Patimile după G. H., traducere din limba portugheză de Dan Munteanu Colán, București: Editura Univers, Colecția Globus, 2015, 144p.


Din tot ce-am citit despre cartea semnată de Lispector (și am citit destul, vă rog să mă credeți pe cuvînt), cel mai tare și mai tare m-a amuzat o recenzie publicată de o anume Suzanne Ruta, în New York Times din 8 ianuarie 1989. Suzanne Ruta tocmai publicase o carte despre Stalin, avea deci vederi ideologice ferme, adevăruri, principii.

Ruta a observat, de pildă, faptul revoltător că ”eroina” din Patimile după G. H. este o sculptoriță diletantă, nemăritată și fără copii, cu mulți bani (și timp) la dispoziție. Averea îi permite să ducă o viață de huzur și, în plus, să țină o fată în casă, pe nume Janair, o afro-braziliană, să o exploateze minuțios. Ifosele ei de artistă ratată o împing pe Janair să renunțe la un servici umilitor și să-și caute un rost în altă parte.

Dar G. H. nu este numai bogată, e și meschină. Janair pleacă și, imediat, stăpîna îi controlează camera. N-a furat oare nimic, scorpia tuciurile? Crede că va găsi acolo dezordine, murdărie, ca la oamenii inculți, din clasa de jos. Se înșală. Sărmana Janair a lăsat în urmă o curățenie lucie. Totuși, pe unul dintre pereți a trasat, în cărbune, niște desene de inspirație marxistă: un bărbat, o femeie, un cîine. Și a mai lăsat ceva pentru a-și exprima disprețul față de cei avuți: un gîndac înfiorător în garderob.

Plictisul existențial al sculptoriței (propriu claselor trîndave) și apariția neașteptată a gîndacului stîrnesc în mintea ei (a lui GH) o viziune: orice femeie ”from Brazil's upper class discover that boredom can be the precursor to revelation. G.H. is another member of the leisure class" (am citat un pasaj din Suzanne Ruta).

Recenzia din The New York Times m-a derutat mai tare decît cartea scrisă de Clarice Lispector în 1963 (ca o eliberare după o perioadă dificilă) și publicată în 1964. Ce-are a face lupta de clasă cu Prefectura? Patimile după G. H. (inițialele provin, poate, de la sintagma latinească ”genus humanum”) descriu o ”meditație vizuală”. Natura e Dumnezeu (ideea aparține lui Spinoza) și ea nu se sinchisește de nimeni. E neutrul, indiferența, în-sinele. Viața nu are o finalitate umană. Omul nu este încununarea creației, cum spune principiul antropic. Lumea nu există ”propter nos homines”. Iisus nu s-a întrupat pentru a-l mîntui pe om. Și, la urma urmelor, în acest univers, nimic nu e pentru om.

Văd în Patimile după G. H. a imensă parodie a apocalipsei. Nu este o carte de amuzament, dacă vreți amuzament, căutați-l în romanul Donnei Tartt. Este, în schimb, o carte care (te) pune pe gînduri. Am copiat cîteva propoziții tocmai în acest sens, ca să vă faceți o idee. Sau mai multe...



”M-am născut fără să am o misiune, natura mea nu îmi impunea nici una; și întotdeauna am fost destul de abilă ca să nu-mi impun un rol” (p.16).

”Cum să explic acum că încă de atunci începeam să văd ceea ce de-abia după aceea va fi evident? Fără să știu am și ajuns pe culoar în fața camerei. Începeam să văd, și nu știam; am văzut de cînd m-am născut și nu știam, nu știam” (p.22).

”[Camera] era o violare a ghilimelelor mele, a ghilimelelor care făceau din mine un citat” (p.29).

”Atunci am intrat.
Cum să-ți explic că mi se întîmpla ceva ce nu înțeleg?” (p.31).

”Era un gîndac la fel de bătrîn ca salamandrele, himerele, grifonii și leviatanul” (p.40).

”...ce am văzut era chiar viața uitîndu-se la mine” (41).

”Nu înțeleg și mi-e teamă să înțeleg” (49).

”...cea mai groaznică descoperire a fost că lumea nu este umană și că nu sîntem umani” (p.51).

”...libertatea nu te scapă de vină. Infima parte divină din mine este mai mare decît vina umană” (p.65).

”- Dă-mi mîna. Pentru că nu mai știu despre ce vorbesc. Simt că am inventat tot, nimic nu a existat din toate acestea!” (p.73).

”...atunci am văzut ceva ce nimeni nu va povesti. Am văzut, cu detașarea celui ce nu-și va povesti nici lui însuși ce a văzut. Vedeam precum cineva care nu va avea nevoie niciodată să înțeleagă ce vede” (p.81).

”Era vorba doar de o meditație vizuală” (86).

”Ce mă speria încă era faptul că însăși oroarea ce nu poate fi pedepsită va fi absorbită din nou cu generozitate de abisul timpului interminabil, de abisul înălțimilor interminabile, de profundul abis al lui Dumnezeu: absorbită de sînul unei indiferențe” (p.94).

”Viitorul, vai mie, este mai aproape de mine decît clipa prezentă” (p.95).

”În schimb, depinde de mine să ajung în mod liber să fiu ceea ce în mod inevitabil sînt. Sînt stăpîna fatalității mele și, dacă m-aș hotărî să n-o împlinesc, aș rămîne în afara naturii mele specific vie” (96).

”...trebuie doar să aleg să trăiesc. Sîntem liberi, și acesta este infernul” (p.97).

”Mă aflam în însuși sînul unei indiferențe imobile și în alertă. Și în sînul unei iubiri indiferente..., al unei dureri indiferente. Al unui Dumnezeu pe care, deși îl iubeam, nu înțelegeam ce voia de la mine. Știu că El voia să fiu egalul Lui și să devin ca El printr-o iubire de care eu nu eram capabilă” (p.98).

”Căzusem în ispita de a vedea, în ispita de a ști și de a simți” (98).

”Mă aventurasem în lume în căutarea întrebării care este posterioară răspunsului” (p.107).

”Ah, nu știu cum să-ți spun, fiindcă sînt elocventă numai cînd greșesc...” (p.110).

”Floarea nu a fost făcută ca noi s-o privim și să-i mirosim parfumul, și totuși o privim și o mirosim” (p.117).

”Lumea nu are intenția de frumusețe și asta înainte m-ar fi șocat: în lume nu există un plan estetic, nici măcar planul estetic al bunătății, și asta înainte m-ar fi șocat” (p.125).

”...sînt umiliți doar cei ce nu sînt umili...” (p.127).

”A fi este a fi dincolo de uman” (p.138).

”A renunța este cea mai sacră alegere a unei vieți... Renunțarea este revelație” (p.141).


P. S. În imagine: L'Aigle de l'Apocalypse, Tenture de l'Apocalypse d'Angers, 1373-1382.

Un comentariu:

capricornk13 spunea...

Ce citate formidabile! Îmi trebuie neapărat cartea asta... Mulţumesc!