sâmbătă, 2 mai 2015

Opiniile despre iubire ale unui misogin


La iubire, nu-i aşa?, toată lumea se pricepe. Ar trebui să fim mai prudenţi. Mihai Eminescu se întreba într-un poem pe bună dreptate: “Ce e amorul?”. Răspunsul lui rămîne evaziv, cîtă vreme nu defineşte la propriu iubirea, ci afirmă că este “un lung prilej pentru durere”. Dar ce semnifică prilejul însuşi nu spune. Se referea pesemne la iubirea neîmpărtăşită. Dar, împărtăşită sau nu, iubirea este greu - imposibil, poate - de definit. Poeţii o cântă, o laudă şi o proclamă ca forţă care mişcă stelele şi Soarele. Cu toate acestea, ce este cu adevărat iubirea încă nu ştim. În orice caz, este mai mult decât simplul erotism (asta o spunea şi Eminescu în alt loc). Cu erotismul ea este într-o strânsă legătură, dar nu e totuna cu el.

Nu formulez câtuşi de puţin un paradox dacă afirm că iubirea este un afect destul de recent şi destul de rar. Mult mai rar decît ne închipuim şi decît avem curajul să recunoaştem, cînd rămînem singuri cu noi înşine. Iubirea este o invenţie tîrziu-medievală, deşi poeţii antici ne-au lăsat poemul Ars amatoria (adică Meşteşugul iubirii) şi alte scrieri licenţioase. Să ne gîndim, de exemplu, la romanul lui Apuleius Măgarul de aur. Anticii priveau frust “iubirea”, nu se sfiau de sex şi de nuditate şi făceau mare haz pe seama lor. Pentru ei iubirea era ceva superficial, aleatoriu şi iute trecător. Era un soi de aprindere a sîngelui şi nervilor, o arşiţă trupească, o afecţiune feminină şi neserioasă. Bărbatul trebuia să meargă la război (sau în Senat, pentru a dezbate treburile cetății) şi să lase mofturile amorului în seama femeilor şi a matroanelor din Efes. Credința generală era că iubirea ţine de slăbiciunea cărnii şi nu merită să fii serios când vorbești despre ea.

Teologii creştini au fost cu toţii mizantropi. Ei au deosebit cu grijă între iubirea erotică şi iubirea agapică. Latinii au numit-o pe cea din urmă charitas. Iubirea erotică este, desigur, ceva ruşinos şi nedemn. Iubirea-agape înseamnă, în schimb, două lucruri: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Ea nu are şi nu poate avea o conotaţie erotică sau – Doamne fereşte! - sexuală. Este mai degrabă veneraţie pentru Dumnezeu şi grijă părintească / frăţească faţă de aproapele nostru (indiferent de sex). Pe de altă parte, scriu toți teologii, iubirea erotică se naşte dintr-o viclenie a femeii. Este o amăgire diavolească. Depinde de farmece şi magie. E o supremă frivolitate. Femeia este făţarnică, fac adaos teologii creştini, are minte puţină şi este supusă poftelor, instinctelor, Ispititorului.

Cînd apostolul Pavel a scris vestitele cuvinte (citate greşit de toată lumea) “dacă dragoste nu e, nimic nu e”, nu se gîndea, fireşte, la iubirea erotică. El a vrut să sublinieze ceva de felul următor: dacă n-ai grijă şi înţelegere faţă de semenii tăi, dacă nu-i sprijini şi nu-i consolezi în necaz şi suferinţă, totul este în zadar. Avea perfectă dreptate. Însă vorbea de un alt sentiment, cred. În nici un caz despre iubirea-pasiune.

Prin urmare, afectul la care mă refer în această notă este unul recent. Iubirea-pasiune s-a născut printr-o educaţie îndelungată a umanităţii. A fost nevoie de secole întregi pentru a irumpe în sufletul omenesc. În opinia lui Denis de Rougemont, primii care i-au întrezărit natura şi au numit-o pe numele ei adevărat (cu termenul latinesc “amor”) au fost trubadurii medievali. Ei au cîntat o iubire care durează ani şi ani, în pofida separării dintre cavaler şi domniţă (ori în pofida apropierii), o iubire care se sprijină doar pe nostalgie şi nu pe realitatea palpabilă a trupului dezgolit şi a îmbăţişării fugace. Cavalerul pleca în cruciadă, să elibereze Sfîntul Mormînt, şi totuşi continua să iubească o femeie pieritoare, o nălucă, o amintire. Iar domniţa părăsită în castelul ei mohorît nu-l uita şi nu-şi oferea (de obicei) graţiile celor rămaşi acasă: leneşi ori laşi.

Unul dintre magiştrii în iubire, un inovator, a fost, bineînţeles, Andreas Capellanus. El a redactat la sfîrşitul secolului al XII-lea sau la începutul celui următor (oricum, înainte de 1238) o lungă scriere sub titlul De amore. Eugenia Cristea a tradus tratatul lui Capellanus iar editura Polirom l-a tipărit, nu de mult, într-o ediţie bilingvă. În 1277, un episcop mizantrop (ca toţi episcopii), pe nume Etienne Tempier, l-a interzis şi condamnat. Tratatul Despre iubire este adresat “prietenului Gualterius”, semn că menirea lui a fost din capul locului una pedagogică. Andreas Capellanus remarcă în introducere că iubirea este “o pasiune care provine din vedere” şi din reflecţia asupra frumuseţii unei femei (sau a unui bărbat). Iubirea trebuie cultivată.

Autorul nu este un liberal (în Evul Mediu nici nu putea fi un liberal), fiindcă găsim adesea în cartea lui accente curat misogine. Citez un singur exemplu: “Ia seama, aşadar, Gualterius, să nu te amăgească înfăţişarea vană a femeilor, pentru că viclenia femeii şi vorbirea ei frumoasă sînt atât de mari, încît, după ce ai început să te bucuri de darurile ei, nu ţi se va părea uşor să te îndepărtezi” de ea (p.23).

Poţi compune o carte despre iubire fiind misogin? Poţi. Ca o concluzie fireşte provizorie: iubirea s-a născut pe măsură ce dispreţul antic şi creştin faţă de femeie a diminuat. În lunga pedagogie a iubirii, Andreas Capellanus ocupă un loc neîndoielnic luminos.


Andreas Capellanus, Despre iubire, ediție bilingvă, traducere de Eugenia Cristea, Iași: Polirom, 2012, 388p.

P. S. Imaginea reproduce o miniatură din Codex Manese (aprox. 1340).

2 comentarii:

Trifan Ramona spunea...

probabil lumea il citeaza pe preda, care l-a citat aproximativ pe pavel

Valeriu Gherghel spunea...

Cu siguranta, nu probabil!