sâmbătă, 23 mai 2015

Invisible ink


Despre site-ul cărților neglijate am scris mai demult. Autorii pornesc de la ideea că orice carte ”are părțile ei” și că aceste ”părți”  de prea multe ori nu sînt sesizate. Expresia cu ”părțile” aparține, din cîte știu, lui Michel Eyquem de Montaigne, dar o folosește și Gore Pirgu (un filosof mai nou) cu privire la același Montaigne.

The Neglected Book Page este, în definitiv, un site lovinescian, chiar dacă administratorii lui îl ignoră cu desăvîrșite pe E. Lovinescu. Principiul rămîne același. Gusturile se schimbă, părerile criticilor se cuvin revizuite periodic, ne înșelăm frecvent, nu vedem întotdeauna cu limpezime adevărul, avem ochii tulburi și, pe deasupra, mai sîntem și cît se poate de failibili. Ce este azi considerat bun și frumos poate deveni, chiar mîine, în ochii altora mai vigilenți decît noi, urît și prost. Și invers.

Dar despre Christopher Fowler, autor de romane polițiste și dramaturg, încă n-am vorbit. Omul nostru ține o rubrică (sub titlul promițător: ”Invisible Ink”) în The Independent și prezintă săptămînal autori cu totul uitați, sau pe cale de a fi uitați, ceea ce e aproape același lucru, o fatalitate.

Criteriul de selecție și numire nu e tocmai sigur: prezența / absența cărților semnate de acești autori nefericiți pe mult hulitul site Amazon. Dacă un autor nu mai este reeditat, susține suav Fowler, asta înseamnă că lumea nu-l mai vrea și nu-l mai citește: cărțile lui au dispărut pur și simplu din memoria colectivă (din memoria autorităților), au fost scrise de fapt cu o ”cerneală invizibilă”, lumea i-a scos din minte (sau se cuvine s-o facă), s-a descotorosit de ei. Dacă nu-ți golești periodic memoria, riști să nu mai ții minte nici ce ai citit ieri. După acest criteriu ferm, dar drept, cam nouă zecimi dintre scriitorii dintotdeauna dispar treptat în neantul indiferenței. Cei mai mulți chiar își merită soarta. Distrug pădurile...

Pentru o atare operațiune de anihilare îți trebuie un dram de temeritate și răceala științifică a unui chirurg cordial. Neîndoios, Christopher Fowler are ambele însușiri.

Să examinăm rapid pe cine a început să uite omenirea. De pildă, pe Robert Luis Stevenson. Borges a fost un naiv, cînd îl lăuda (și o făcea sistematic, avea o obsesie, săracul). Dar și pe Oscar Wilde. Da, pe însuși Oscar Wilde. Și last but not least, pe Dino Buzzati. Întîmplarea face că acum cîteva săptămîni am citit Deșertul tătarilor. Înțeleg că am procedat greșit și am citit pe cine nu trebuia.

Și aș mai spune ceva: nu e bine să confundăm judecata de gust (care guvernează piața) cu valoarea. Lovinescu a făcut o greșeală, cînd a vorbit de ”valori schimbătoare”. Valoarea, tocmai ea, nu se schimbă. Se schimbă modul nostru de a o percepe / de a o constata, de a interpreta o carte. Atît. Valoarea nu depinde de gustul cuiva. Este ”acolo” indiferent de părerile criticilor. Nu crește cînd e recunoscută, nu scade cînd nu e sesizată. Multă vreme, am gîndit ca Lovinescu. Azi nu mai gîndesc așa. Odiseea lui Homer este o ”scriere” valoroasă (ieri, azi, mîine, întotdeauna), nu contează că o citim în alt chip decît grecii (ca să fiu precis, grecii o ascultau, un rapsod recita versurile), nu contează că nu o mai citim ori că uităm pur și simplu că am citit-o. Și, la urmă, că uităm pînă și faptul că am uitat-o...

Mi-am propus să scriu mîine despre ”uitatul” Dino Buzzati și Deșertul tătarilor. Măcar cîteva pasaje tot voi cita. Ca să-i fac în ciudă lui Christopher Fowler. O să-i dau cu sîc din Isarlîk...

P. S. În imagine: Ibara (n. 1950): Le puits de l'oubli.

9 comentarii:

razvanvanfirescu spunea...

De asta nu prea-mi sunt mie pe plac criticii literari. Au impresia ca detin o trusa din care scot bisturii extrem de ascutite cu care pot opera cu inocente dar ferme si sigure miscari tot ce tine de literatura.
Chiar ma gandeam acum la autori, cica, uitati ale caror carti nu le-am mai vazut reeditate in limba romana, la alte limbi nu ma hazardez pentru ca nu sunt statistician (un alt atribut pe care nenea despre care pomeneai si-l ofera cu lejeritate, pare-mi-se) sunt Lesage (de nu se mai vrea oferirea Gil Blas-ului spre lectura?), Edgar Wallace (la fel de mare zic eu ca si Christie sau Chandler in acest domeniu), Spinrad (un entertainer adevarat al SF-ului contemporan), de filosofi cu mai putin sex-appeal nici nu mai vorbesc, despre toti acesti scriitori "uitati" inca se vorbeste. Nu peste tot si nu se reediteaza, dar cartile lor circula datorita anticariatelor.
Acesti autori gen samizdat sunt scriitorii cititorilor care nu se multumesc sa citeasca ceea ce li se spune sa citeasca si aleg sa-si transforme cartile pe care le-au citit in adevarati ambasadori pentru cartile autorilor uitati.
Nu ai cum sa citesti mult, sa iubesti lectura si sa faci uitat un scriitor sau o carte, chiar daca nu ti-a placut. Universul cititorului este atat de concret si intim incat nimic nu se pierde. Total nu se uita nimic. Poate se pierde putin dar se regaseste cu rapiditate.
Foarte fain articolul :)
Abia astepta palma morala de maine prin intermediul lui Buzzati :)

Valeriu Gherghel spunea...

Criticii literari au rolul lor, dar acest rol este mult mai mic decat era inainte de 1990. Ei pot influenta piata, dar nu e sanatos sa creada ca pot "influenta" si valoarea unei carti. Valoarea e acolo. Ea se constata. Un critic bun trebuie sa o sesizeze, dar nu o pune el in carte. A pus-o autorul cartii.

Ce fain e Diavolul schiop, am citit cartea de mult, pe cand eram elev de liceu, foarte faina.

Nu vreau sa fac nimanui morala, Fowler isi castiga si el painea, nu trebuie blamat :)))

razvanvanfirescu spunea...

Eh, sunt critici care cred ca pot influenta si valoarea cartilor.

In sensul ca daca nu vezi valoarea pe care o semnaleaza el, atunci esti idiot.

Avem exemple si in tarisoara noastra de astfel de "experimentalisti".

:)

Miron Dan spunea...

Interesant, citisem ceva despre acest subiect pe blogul lui Serban Tomsa. De curand, citindu-l pe FS Fitzgerald am descoperit ceva interesant, unul din personajele lui spune ca o opera clasica e o carte care a supravietuit reactiei urmatoarei perioade sau generatii.
Spuneti ca valoarea e acolo, se constata, e opera autorului. Absolut de acord. Marea intrebare e cine si cum o constata.

heraasku spunea...

ideea asta cum ca valoarea este absoluta, independenta de perceptie, salveaza mediocritatea ce se crede si ea indreptatita sa afirme asemenea.
nu prea stiu ce zice Lovinescu dar eu cred ca valoarea este un concept negociabil. important e cine il negociaza. cred ca in lume sunt mai multi, mult mai multi, infinit de multi oameni ce considera Odiseea o palavrageala. si atunci?
eu vad lumea ca pe o societate de societati (comunitate de comunitati zicea Maritain) ce fiecare incearca sa traiasca sanatoasa la cap (unii se simt sanatosi si la Spitalul Marinescu :-) )
misionarismul acestor societati face ca lumea sa fie cat de cat suportabila cand merge pe strada.
cel mai important, cred eu, e cine ajunge la putere si cine se foloseste de puterea financiara pentru a impune prin repetitivitate marii mase ceea ce justifica o amorteala formalista.

Valeriu Gherghel spunea...

@ Miron Dan. Foarte faină definiția cărții clasice, nu o știam :)

Multă lume crede că valoarea se poate negocia. De negociat negociem judecățile noastre de valoare, dar dacă un autor a realizat o opera de artă valoroasă, negocierile nu mai pot afecta valoarea operei. Sînt doar rotiri în jurul ei :)

Valeriu Gherghel spunea...

@ Răzvan, vremea criticilor literari a cam trecut. Înainte de 1989, un critic putea prin cronica lui să influențeze vânzarea unei cărți, astăzi nu prea mai e așa. Vremea s-a schimbat...

Valeriu Gherghel spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Valeriu Gherghel spunea...

Să nu uit, Răzvan. Criticii literari trăiesc totuși cu iluzia asta, că valoarea unei cărți (și vânzarea ei) depind/e de recenziile lor :))) Asta ma face să izbucnesc în râs. Gata, băieți, mergeți la culcare, emisiunea s-a terminat :)))))