luni, 25 mai 2015

Fiara din junglă


Voi cita două / trei titluri (ceva mai jos) și voi încerca să arăt legătura / afinitatea dintre ele. Le separă aproape patru decenii. Henry James a publicat nuvela ”Fiara din junglă” (The Beast in the Jungle) în 1903. Dino Buzzati a terminat Deșertul tătarilor în 1939 și l-a publicat în 1940. N-ar fi rău, poate, să amintesc, în treacăt, faptul că, în 1980, J. M. Coetzee a publicat Așteptîndu-i pe barbari, un titlu preluat dintr-un poem al lui Kavafis (l-am citat cîndva pe FB). Toate cele trei cărți descriu așteptări zadarnice. Transcriu titlurile și coordonatele cărților, poate cineva mai curios din fire le va scotoci prin librării. Toate trei merită orice efort (fizic, pecuniar, emotiv etc.).

Autorii și titlurile, așadar:


Henry James, ”Fiara din junglă”, in Daisy Miller, traducere de Antoaneta Ralian, Iași: Polirom, 2003, 456p.

Dino Buzzati, Deşertul tătarilor, traducere de Niculina Benguş-Tudoriu, Iași: Polirom, 2011, 219p.

J. M. Coetzee, Așteptîndu-i pe barbari, traducere de Michaela Niculescu, București: Humanitas, 2014, 198p.


Nu are importanță dacă autorii s-au citit (ori s-au vorbit) între ei. N-aveau cum, la urma urmelor. Și, în definitiv, tema așteptării unui eveniment excepțional este la fel de veche ca literatura însăși. Toți avem pe cineva / ori ceva de așteptat. Primii creștini l-au așteptat pe Iisus. N-a venit. Au greșit momentul parusiei. Personajele lui Beckett îl așteaptă în zadar pe Godot. Bunul Godot are alte treburi mai importante de făcut și de dres. Filosoful Constantin Noica a avut ”mari așteptări” de la subsemnatul și i-a transmis asta într-o dedicație autografă, scrisă cu pix albastru pe pagina de gardă a Ontologiei sale. A greșit. A mizat pe un ban calp. Eu aștept încă ziua în care voi termina cartea...

În concluzie, orice om se poate înșela în așteptări, mai cu seamă dacă aceste așteptări sînt exagerate și nechibzuite. Mai bine nu aștepți chiar nimic și iei viața așa cum este (bună / rea), cu tot cu prezentul ei meschin. Accepți clipa și totul devine ok: ”carpe diem!” Cînd respingi prezentul pentru un interval nedefinit, rău faci, rău gîndești. În afara morții certe, viitorul nu ascunde nimic deosebit sau prețios. O clipă din viitor nu înseamnă absolut nimic pe lîngă clipa aceasta, sigura pe care o trăim (dacă o trăim).

Eroul din ”Fiara din junglă” s-a convins (de unul singur) că este menit să înfrunte cîndva un eveniment formidabil. Îl compară cu întîlnirea, în bezna junglei, a unei fiare. Se pregătește minuțios. Nu știe cînd va surveni, dar pare sigur pe el / pe eveniment. Se prepară pentru această confruntare toată viața. Nu acordă atenție nimănui. Ignoră iubirea femeii de alături (care nu doar că-l iubește, dar vrea să-l ajute, i se alătură fără a-i cere ceva) și înțelege abia la sfîrșit (într-un cimitir), cînd femeia a murit deja, că întîlnirea cu fiara nemiloasă a fost de fapt o iluzie, o nălucă, o amăgire. Fiara nu a existat decît în mintea lui nesăbuită.

În Deșertul tătarilor, Giovanni Drogo așteaptă, la rîndu-i, în fortăreața de la graniță un atac al seminției sălbatice de la miazănoapte, o invazie a ”tătarilor”, o bătălie nemaipomenită, demnă de analele istoricilor, o bătălie care va rămîne în memoria umanității. Atacul se amînă, tătarii nu sosesc, totul este numai o idee a celor din fortăreață (o idee pe care o acceptă, treptat, și Drogo), un ”presentiment întunecat al unor întîmplări fatale”, menite să-i justifice, să le ofere o rațiune sau un soi de mîntuire profană. Așteptarea goală nu oferă niciodată un sens pozitiv vieții și oricum viața noastră nu are nici un sens, altul decît acela deschis / și anulat de moarte. Ca și John Marcher. protagonistul din ”Fiara din junglă”, Drogo își irosește viața. Măcar dacă ar fi iubit pe cineva.

Henry James sugerează că viața omului nu se poate justifica decît prin iubire. Dino Buzzati nu sugerează nimic de felul acesta, el este mai puțin edificator decît prozatorul american. John Marcher își înțelege greșeala, dar nu mai are timp (și nici motiv) să se căiască. În schimb, Giovanni Drogo nu înțelege nimic. Și Henry James, și Dino Buzzati ne previn, totuși, că omul care așteaptă febril și exclusiv ”ceva” anume, ipotetica fiară, tătarii la fel de ipotetici, Gloria și Veșnicia, riscă să moară fără a fi trăit cu adevărat măcar o clipă.

Citez un pasaj din Deșertul tătarilor, îndemnul naratorului către personajul său: ”Dar nimic nu este mai greu decât să mori într-un ţinut străin şi necunoscut, într-un pat oarecare de han, bătrân şi urâţit, fără să laşi pe nimeni în urma ta pe lume. Curaj, Drogo, asta e ultima carte, ieşi în întâmpinarea morţii ca un adevărat soldat, în aşa fel încât existenţa ta ratată cel puţin să sfârşească bine! Răzbună-te, în sfârşit, pe soartă, nimeni nu-ţi va cânta osanale, nimeni nu te va socoti erou sau ceva asemănător, dar tocmai din pricina asta merită osteneala s-o faci! Păşeşte cu pas hotărât în împărăţia întunericului” (p.217).

P. S. În imagine: Georges de la Tour (1593 - 1652): Marie Madeleine, La Madeleine penitente (1638).

4 comentarii:

Un secretar spunea...

imi place cum ati zis "carte diem"

Valeriu Gherghel spunea...

Ma minunez si eu cum se potrivesc lucrurile :)))

Miron Dan spunea...

Desertul tatarilor e una din cartile mele favorite. Poate ca e paradoxal dar tocmai asteptarea aparent zadarnica, in cazul lui Drongo, e ceea ce a dat un sens vietii sale, de pregatire pentru moarte, adevarata batalie finala. "O batalie mult mai aspra decat cea la care visase candva". Ultimul pasaj iti taie rasuflarea:
"Facandu-si curaj, Giovanni isi indreapta putin bustul, isi aranjeaza cu mana gulerul uniformei, mai arunca o privire dincolo de fereastra,o privire fugara spre ultimele stele din dreptul sau. Apoi, in intuneric, desi nimeni nu-l vede, zambeste".
Se recomanda a fi citit ascultand Adagio for Strings al lui Samuel Barber. Sau Adagietto-ul lui Gustav Mahler. Sublim!

Dr. Clara Mendel spunea...

http://ohryasharohrhozer.blogspot.co.il/2013/04/gaina-si-puii.html