vineri, 15 mai 2015

Deșertăciune


W. G. Sebald, Inelele lui Saturn, traducere de Vasile V. Poenaru, Bucureşti: Editura Art, 2014, 304p.


Am vrut să scriu (și) mai mult, am tăiat. Deci, voi fi cît se poate de laconic. Nu am citit Austerlitz, aștept reeditarea de la Art. Despre Austerlitz toată lumea spune că e capodopera prozatorului german. Nu mă îndoiesc.

Cînd a apărut cartea de față (în originalul ei cît se poate de nemțesc: un critic literar de la noi l-a prezentat nu de mult pe Sebald ca pe un ”prozator englez de origine germană”), în 1995, exegeții au pretins că nu-i pot identifica genul literar. Ar fi o lucrare prea ciudată. În această privință au dreptate. S-a vorbit de un roman hibrid, de autobiografie, de autoficțiune, de note de călătorie, de ”ficțiune documentară” (expresia aparține chiar scriitorului) etc. Roman nu are cum fi, nici măcar hibrid, nici măcar în linia lui Laurence Sterne, dacă nu greșesc. Scrierea aparține unui melancolic (Saturn e steaua melancoliei), în timp ce Sterne este mereu și mereu vioi, face haz de orice și nu ia în seamă nimicnicia din jur, pe bună dreptate. Nu merită să o iei în seamă, e cel mai stupid lucru cu putință. Deșertăciunea nu are leac, melancolia adaugă deșertăcinii tot deșertăciune. Într-un cuvînt, povestitorul lui Sebald este un deprimat.

Depresivii nu au proiecte, ei privesc doar spre trecut. Așa procedează și naratorul din Inelele lui Saturn. Pornește într-un soi de peregrinare prin estul Angliei, pe țărmul erodat al Mării Nordului, în comitatele Norfolk și Suffolk, și vizitează așezări pline de trecut, dar fără prezent, biserici, clădiri dezafectate, castele în ruină, parcuri părăsite, foste faruri devenite săli de lectură și muzee, cimitire. Drumeția are loc în august 1992. Peste un an, povestitorul începe s-o consemneze. Termină în data de 13 aprilie 1995.

Călătoria e doar un pretext pentru reverie. Pe de o parte, naratorul rememorează călătoria, pe de alta, se lasă cu totul în voia gîndurilor și a imaginilor. Eseul nu e dialectic, naratorul nu discută idei (nici măcar cît discută Montaigne în eseurile sale), ci este preocupat să ilustreze (prin texte și imagini) un sentiment de zădărnicie: aici a trăit un om cîndva, dincolo s-a ridicat o cetate, un turn de veghe, astăzi totul a devenit un nume gol, totul s-a făcut pulbere și cenușă, nu peste mult orice amintire a locurilor și a oamenilor va pieri. Cartea este în spiritul dezabuzării medievale.

Naratorul e un om cultivat, un cititor erudit, memoria lui este plină de texte pe care le rescrie tocmai cu acest prilej și, uneori, le însoțește de note și bizarerii. Ne relatează o povestire de Borges, un pasaj dintr-o carte a medicului Thomas Browne, biografia lui Joseph Conrad, viața poetului Algernon Charles Swinburne, legenda sfîntului Sebaldus, cel care a trecut Dunărea pe mantia lui (a transformat-o prin puterea sfințeniei sale într-o barcă) și a aprins focul cu țurțuri de gheață.

Aș mai menționa că textul lui Sebald este întrerupt de numeroase fotografii greu descifrabile (așa e și în original, din cîte am aflat), de decupaje din ziare, de hărți etc.

E greu de găsit o unitate în Inelele lui Saturn, principiul narativ este asociația aproape liberă, digresiunea (e singurul lucru care evocă obiceiurile lui Sterne): ”Stînd acum să mă mai gîndesc, îmi vine în minte faptul că pe vremuri...” (p.300).

Cartea lui W. G. Sebald m-a trimis la acele picturi compozite, din baroc, numite ”Vanitas”. Un craniu așezat aproape de o vioară, de o carte, de o scoică, de o statuie veche, de fruntea unui om abătut. Doar mîhnirea ține împreună lucrurile.

P. S. În imagine: Jan Davidszoon de Heem (aprox. 1606 - aprox. 1684): Vanitas.

Niciun comentariu: